Jurnalul unui mag, o altă carte despre Camino

Titlu: Jurnalul unui mag

Autor: Paulo Coelho

Editura: Humanitas, 2010

Traducerea: Gabriela Banu

Nr. pagini: 252

Preț: 35 de lei în librariaonline.ro

Pentru că acum la început de an, m-a apucat din nou nebunia cu Camino, căutând pe diverse site-uri, am aflat că mai există în limba română o carte despre Camino, pe lângă cartea Veronicăi Drăgoi și pe lângă celelalte două arhicunoscute, ale lui Shirley MacLaine și a Ramonei Venturini, căci pe aici se termină lecturile mele despre Camino. Având în vedere că această nouă carte, Jurnalul unui mag, este scrisă de nimeni altul decât Paulo Coelho, m-am gândit puțin dacă să mă aventurez sau nu pe Camino-ul său, însă am zis că nu poate fi mai rău ca și celelalte încercări. Însă a fost, mai ales de la jumătate încolo…

Aceasta nu este cea mai rea dintre cărțile brazilianului, însă este categoric cea mai rea (din punctul meu de vedere) dintre cele 4 cărți citite de mine despre Camino, adică a fost cea mai de neînțeles pentru mine, cea mai mistică, cea mai ciudată, cea mai neverosimilă. Eu una am terminat-o cu greu în 5/6 zile, deși cred că nicio altă carte a lui Coelho nu mi-a luat mai mult de 2 zile, din motivele binecunoscute, de lectură lejeră. Am vrut să abandonez atunci când am scris postarea despre motivele când las o carte din mână pentru totdeauna, dar aici numai Camino, m-a ținut pe drum, ca să zic așa.

Se pare că acestă primă carte publicată de Paulo Coelho, înainte de publicarea romanului care l-a făcut celebru, Alchimistul, carte care mie nu mi-a plăcut deloc (deși am citit-o imadiat după BAC, liberă de orice constrângere literară) nu este chiar o experiență de călătorie cum am crezut eu. Prima parte a cărții este OK, mai OK decât alte scrieri de-ale sale, însă pe cum înainta pe Camino, povestea devenea tot mai aiurea. Deși este cunoscut misticismul acestui drum datorită experiențelor sale suprarealiate, întâmplările povestite aici de autor m-au părut mai repede fantasmagorice și sincer vă spun că nu cred în veridicitatea lor. Bine, probabil o să-mi spuneți că această carte nu este atât de conformă cu realitatea ca și celelalte din cauza că autorul a descris mai mult o “poveste” decât o întâmplare reală. Însă chiar și așa, au fost momente când cartea mi-a displăcut profund, aproape că am perceput-o ca pe o inducere în eroare a unui potențial pelerin. Aici cred că este “buba” ei.

Despre firul epic n-are rost să amintesc, personajul nostru nici nu ajunge la Santiago de Compostella, dacă pot să vă divulg asta, el are pe Camino o misiune mult mai intimă, aceea de aș găsi “sabia” (cred că de aici i-au venit lui ideile cu “legenda personală” despre care tot aberează prin alte cărți). Mai mult, am avut trista senzație că autorul nu a suportat niciun moment acest traseu, i se părea mereu o corvoadă choar și in momentul în care știa clar că acel drum va fi unul benefic pentru el, nu mi s-a părut nicio clipă că ar privi Camino cu dragostea de care vorbesc toate celelalte autoare…

Desigur, este și această o lectură obligatorie pentru toți cei care își doresc să parcurgă cândva, cine știe… Camino, însă nu este o lectură care te va învăța ceva despre acest drum, nu este o lectură despre o experiență umană, este mai aproape de un basm construit în jurul unei legende. Unii poate vor gusta acest gen de relatare, alții (ca mine) din păcate, NU.

San Marino, pentru o seară mare într-o țară mică

Și de la gara din Rimini am decis aproape pe loc să ne îndreptăm spre San Marino. Eu doream sa-l văd, Clau la fel, ne-am interesat rapid la centrul Info Turistic, la doi pași de gară, și am aflat că din fața gării un autobus ne poate duce în aproximativ o oră la San Marino. Un drum dus-intors costă 8 euro de persoană, biletele se pot cumpară din stație și pot fi folosite oricând (tocmai de aceea, noi biletul de întors, deși luat pe 31 decembrie, l-am putut folosi pe 1 ianuarie) Nu știam dacă vrem să rămânem să petrecem revelionul în San Marino, nu știam dacă ne va plăcea micuțul stat, dar având în vedere că eram pe la prânz, am zis că ne vom face rapid o idee despre San Marino și dacă nu e nimic de văzut și de făcut avem timp să venim înapoi în Rimini și apoi mergem spre Ravenna… dar curând aveam să ne dăm seama că nu este cazul…

Dacă e să o judeci în linie dreaptă San Marino e foarte aproape de Rimini, dacă e să o iei pe bune și să-ți dai seama că trebuie să urci cu autobusul realmente un munte, atunci da, chiar faci o oră pe drum. Noi ne-am bucurat la început și de faptul că autobusul spre San Marino a traversat tot Rimini-ul astfel că l-am putut vedea și noi, cât este de frumos, ce parcuri formidabile are și am văzut emblema orașului, Arcul lui Augustus.

Despre intrarea în statul San Marino ce să vă zic? Era o tăblița ca și cum ai trece la noi dintr-un județ în altul și vedeai mașinile (mici) cu număr de San Marino. Rapid aflăm și faptul că San Marino nu este un oraș stat, așa cum am crezut și că are mai multe orășele risipite pe Muntele Titano în vârful căruia se află chiar orașul San Marino, echivalentul centrului vechi (îngrădit de niște ziduri înalte și groase și străjuit de niște turnulețe).

Îl luăm la pas și repede ne spunem unul altuia că este drăguț, că ne place și că n-ar strica să rămânem și peste noapte. Însă… nu aveam cazare (noi nu plecam la drum fără să avem cazare, dar de data asta a fost o excepție). Nu-i nimic zice Clau, oricum ne plimbăm prin San Marino toată ziua, o să găsim noi un hotel în care doar să punem capul pe perină. Însă ceea ce ni se părea ușor s-a dovedit a fi destul de greu. Puținele hoteluri întâlnite în cale erau fie obscure (unul ce-i drept) fie marea majoritate ocupate complet. Poate nu o să vă vină să credeți dar singurul hotel din San Marino care avea o cameră liberă a fost chiar Hotel Titano, un hotel de 4 stele din centrul centrului vechi, însă acea camera era pentru o singură persoană, așa că am zis un asta este stăm pe străzi așa cum a fost planul inițial.

Între timp am vizitat așa cum trebuie San Marino, cu luat la rând fiecare obiectiv turistic și am intrat (gratis) până și la Muzeul Statului. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult Piazza della Liberta cu al său Pallazo Publico (foto sus).  În această piață am și luat masa, care deși în buricul târgului a fost una dintre cele mai ieftine prânzuri luate vreodată prin străinătate. Da, San Marino, cea mai veche republică din lume este și o țară ieftină, mult mai ieftină ca Italia, ce să mai zic de Franța?!? Un motiv în plus să fie înțesată de turiști, în marea lor majoritate ruși (chiar nu știu de ce, dar era plin, atât de mulți ruși încât vânzătorii la magazine și tarabe te intrebau și în rusă, noi la înfățișarea noastră am fost catalogați ruși instant, fără dubii, a fost comic, foarte).

Și așa din una în alta începea să se întunece și să se facă un pic mai frig decât pe timpul zilei. Deja știam că vom merge în Piața Santa Agata să vedem concertul și artificiile, dar totuși începea să nu ne mai surâdăchiar așa ideea de a sta până dimineața pe străzi. Așa că am intrat iar la Hotel Titano și le cerem să ne arate totuși camera aceea de o persoană. Ei își făceau o mie de probleme ca e prea mică, în rest din partea lor puteam rămâne amândoi acolo, ceea ce până la urmă am și făcut, constatând că a fost și cea mai bună ultimă decizie din 2011 :)

Însă despre Revelion (tocmai pentru că este puțin diferit față de cel de la noi) și despre prima dimineața de după vă povestesc data viitoare, deși sper să nu mă prindă Paștele cu povestea neterminată :)

Oricum vă las cu toate pozele (selecție de 100 din cele 400, tot e bine)

O mulțime de bloguri, o singură pasiune: Italia

Dap, încă mai caut și devorez cu nesaț tot ce ține de Italia, că sunt cărți, că sunt filme (ah și sunt câteva pe care urmărindu-le zici că ești pe acolo) documentare sau că sunt bloguri (la două din acestea mă voi referi azi deși am mai avut o tentativă, însă am mai găsit și altele), le rumeg pe toate și pentru că îmi plac atât de mult le împărtășesc cu voi. Sunt în engleză deci sper să le devorați și voi cei îndrăgostiți de Italia și poate mai apoi îmi spuneți și mie pe care le preferați. Pentru început de săptămână am ales două bloguri ca două cafele tari ;)

În plus poate savurați un espresso în timp ce o să colindați pe blogurile recomandate. O săptămână excelentă vă doresc!

At home in Tuscany sau povestea Gloriei:

I cannot think of a better way to describe myself than as “a born and bred Tuscan“. My whole family comes from a small village called Civitella Marittima, halfway between Siena and the coast of the Maremma, and to me this is more than just the place I come from, it’s essentially who I am: the way I talk, my habits, tastes, and knowledge depend on the fact that I was born and grew up there. That’s still the place I like to call home, even if my Canadian husband and I spend most of the week inPisa, where we work.

Sometimes it takes a “foreign eye” to make you see how great what you consider simply normal is and how lucky you are, and I have to say that my husband’s enthusiasm for Tuscany and Italy in general has made me notice things that I had never noticed before.

A few years back, when most locals still thought that maybe people would not have enjoyed spending time in our small hilltop hamlet, in one of the most unspoilt areas of Tuscany, we decided that we wanted to try and share our love for this area with as many people as we could. We renovated my great-grandparents’ little house in the village, Casina di Rosa, and decided that we would try to make it a vacation rental in Tuscany.

To my great surprise – my husband never fails to remind me that “he knew it and he had told me so” – we found in fact many people who were interested in spending some time here and their often enthusiastic attitude and comments have helped me look at my home town and area with brand new eyes.

So, once again, through foreign eyes I have come to learn about my region, as well as to enjoy the everyday pleasures of life in Tuscany.

Over the years, Pisa has become a second home, and we have learnt to love that city too, and to appreciate what’s beyond the Leaning Tower.

What we wish for ourselves is to be able to keep sharing our beautiful region with visitors, to help them get the most from their vacation in Tuscany through our local experience and at the same time to learn from them.

We hope to be able to continue to welcome them and make them feel at home in Italy.

Bleeding Espresso; un blog de Michelle Fabio

Michelle Fabio, an American attorney-turned-freelance writer, moved to her ancestors’ medieval hilltop village of Badolato in Calabria (the toe of Italy’s boot) in 2003.

A year and a half later, she fell in love with Paolo (known on the blog as P) and later adopted two of the cutest, sweetest dogs in the world (Luna and Stella) and goat Pasqualina, who gave birth to Pinta in March 2010; the brood has also included hens, turkeys, ducks, rabbits, and guinea pigs at various times. Michelle enjoys the simplicity of life in the south of Italy but also really, really loves her iMac, iPod Touch, and various Apple products.

She helps law school applicants with their personal statements at Personal Statement Artist and is the official blogger for LegalZoom.com, former Guide to Law School for About.com (a New York Times company), and occasional co-host with fellow bloggers Sara Rosso and Jessica Spiegel at Eye on Italy. She is also the co-host of World Nutella Day.

Michelle’s professional writing site, including published clips, can be found at MichelleFabio.com, and her site about raising goats is GoatBerries.com. Michelle has recently been interviewed by Expat Life Coach, John Falchetto: Location Independent: From Law to ItalyLa Vita E’ Bella, and The Food Channel.

Dacă vă roade și pe voi curiozitatea ca și pe mine, aruncați un ochi în lista de aici și găsiți alte și alte bloguri. Eu pe data viitoare (când mai am chef să scriu despre bloguri o sa caut în cele culinare, scrise tot… în Italia).

Rimini (Rivabella); Adriatica în decembrie

La drept vorbind, dorința mea de a mă vedea la mare în decembrie, s-a împlinit prima dată la Palavas les Flots în 2009 și am fost cum se poate mai fericită bântuind pe acolo… deși singură. Așa că de această dată, am dat Mediterana mare din sudul Franței pe Adriatica văzută de pe Riviera din Emilia-Romagna. A fost o conjunctură, nu ceva premeditat, însă mulți mi-au spus că pot avea o surpriză frumoasă vizitând această regiune iarna și nu vara, ca toată lumea (normală) :)

Așa cum vă spuneam, după un drum nu foarte lung, în 30 decembrie am ajuns la Rimini și după o foccacia gustoasă rău am pornit spre hotel. De la gara din Rimini noi am crezut că în maxim 20 de minute ne vom odihni pe un pat moale în camera noastră, dar nu a fost să fie căci hotelul s-a dovedit a fi mai departe. Pe drum, că să avem motiv de “grumpysm” (de la grumpy) :) începuse și o ploicică ce numai bine mi-a zburlit toată freza, mai ales că înainte de Crăciun m-am tuns și mi-am tras un permanent pentru volum ce l-a făcut pe bunicul meu să exclame: “te-ai aranjat ca o doamnă” :)

Acest drum pe jos ne-a dat ocazia să ne lămurim cum stă treaba cu orașul Rimini (cea mai vestită “stațiune” din regiunea Emilia-Romagna). Deci Rimini este o așezare întinsă, la marea Adriatică, de care aparțin o multitudine de alte stațiuni toate legate între ele, nu știi decât din tăblița cu denumirea localității că ai intrat parctic în altă așezare. Aceste stațiuni (după cum le puteți vedea și în poza alăturată) sunt grupate în “Rimini Sud” și “Rimini Nord” (nu chiar ca și cu Eforie la noi, că-s mai multe, dar dacă vreți să vă faceți o idee, luați asta cu Eforie exemplu). Așa… deci noi trebuia conform GPS-ului să ajungem pe o anumită stradă din Rimini, care era de fapt în Rivabella. Ceea ce am și făcut… cu prețul unor picioare deosebit de obosite :D

Hotelul Houston ales pe booking.com a fost o alegere bună și prin prizma prețului, dar și a amplasării. Știți că nu dăm banii pe view, dar dacă se nimerește doar nu refuzăm. Poate și din cauză de extrasezon, nu știu, dar cert este că am primit cea mai bună cameră, la etajul 3, cu balcon și vedere la mare. Păcat că deja începea să se întunece când ne-am cazat noi, dar ne-am luat porția de privit în depărtări dimineața următoare.

Odată cazați mai trebuia să rezolvăm un lucru: cina. Hmm, asta a ajuns să fie una din părțile fermecătoare ale tuturor excursiilor noastre. De obicei nu ne ducem la restaurant ci căutăm prin zonă ceva magazine cu produse tradiționale și ne întoarcem să păpăm în cameră. Am început “tradiția” la Paris și de atunci ținem de ea. De această dată am luat-o pe faleză și în speranța că vom vedea și marea, dar și că să ne facem plimbarea de seara (măcar în excursii, că acasă, seara, ne este lene să mergem și până la magazinul de la colțul blocului). Ei, umblasem cu orele în acea zi, dar cum să nu te mai plimbi și pe faleză dacă o ai sub nas? Apoi am ajuns la un fel de măcelărie de unde ne-am luat speck, o baghetă fantastică, o brânză “locală” și niște roșii cherry (pare-se proaspăt culese le ce aromă aveau) și ne-am întors cu cina în cameră cam ca de la piață așa. Și pentru că eram obosiți am decis că mai bine ne uităm la TV la un post italian de “bucătăreală” și ne odihnim pentru maratonul ce avea să urmeze.

A doua zi ne-am trezit fresh, fără ceas și am petrecut cam o oră holbândune la mare, după care am coborât la micul dejun și am decretat că am luat cel mai divers mic dejun în Italia. Cu forțe noi am luat-o pe plajă și am descoperit cea mai mare și lată plajă de până acum (vara cred că criminal acolo). Nu, nu este și nici nu seamănă cu pitorescul din Cinque Terre, este altceva, pentru altcineva aș zice, plaja din Rivabella și cred că din toată acea zonă de litoral Adriatic este imensă și “special” pentru prăjit la soare. Ziua aceea, ultima din 2011, o scăldase într-o lumină superbă, era un soare de nu-mi puteam imagina. Dacă aș fi făcut o poză în costum de baie și nu în palton, ați crede că e 1 august, la ce soare se arăta. Oricum puteți vedea cele mai răsărite poze aici.

În continuare planul arăta așa: trebuie să ajungem la gară și de acolo să plecăm undeva (fără plan). Trebuie să luăm de această dată autobusul, mai ales că între timp aflasem care, ca să nu ne solicităm totuși picioarele în exces. Trebuie să ne bucurăm de ziua asta, de orele astea în care simțeam cum 2011 cu tot greul și farmecul său curge încet în clepsidra numită viață.

Din nou în Italia…

…pentru a III a oară în 2011 și vă spun cu mâna pe inimă că nu mi-a ajuns :) Și am ajuns la concluzia că nu o să-mi ajungă niciodată, așa că pentru următoarea ieșire schimbăm țara (cel puțin așa cred!). De data asta a fost așa: bilete mega ieftine Wizz cumpărate la final de septembrie, plan de mers cu finii nr.2, rezervare un studio pentru 4 persoane, totul conducea către o distracție în 4 plus primul zbor pentru ei (care ne-am dorit să fie cu noi). Însă din motive întemeiate ei nu au mai putut veni cu noi, așa că ne-am văzut nevoiți să anulăm rezervarea studioului și aproape că pentru o săptămâna am zis că renunțăm și noi la plan căci trebuiau găsite alte cazări și toate ni se păreu scumpe în decembrie deja.

Dar, totuși, totuși începeam să regret, adică nu-mi era că pierdeam acei puțini bani dați pe bilete de avion, dar pierdeam ocazia de a mai merge în Italia încă odată. Așa că m-am pus din nou la căutat camere de hotel ieftine și așa am dat de Hotel Houston în Rimini, unde urma să înoptăm pe 30 decembrie, urmând ca pe 31 să mergem la San Marino. Și am zis eu că poate și la Ravenna, dacă o fi să nu ne placă San Marino (ceea ce nu a fost cazul). Deci urma să plecăm numai cu jumate de plan făcut.

Zborul a fost Cluj-Forli (un orășel mititel și destul de anost din apropierea Bolognei). De la Cluj am plecat pe prima zăpadă ce s-a așternut peste Transilvania în acest sezon și pe o ceață nu foarte deasă, care ne-a întârziat cam 30 de minute, nu mai mult. Zbor lin, am adormit puțin, dar nu prea mult căci în 90 de minute ajungi la Forli. Aeroport urât, bifat, cel puțin încăperea de la sosiri intrenaționale seamănă cu hala de la Kaufland… and now what?.. Foarte ciudat aeroportul la Forli, până și autobusul ce face legătura cu orașul dă pe acolo numai de două ori pe zi, iar o româncă mai din zonă ne zice că numai cu taxiul putem ajunge la gară, unde de fapt trebuia să ajungem. Aha… cum să nu? Să dau pe taxi mai mult ca pe biletul de avion mi s-a părut cel puțin penibil, așa că am luat-o pe jos până la gară. Nu putea fi mai mult de o oră de mers și nici nu a fost. Singura mea problemă putea fi că eram ceva mai obosită ca de obicei, ajunsesem la Cluj abia cu o seară în urmă, ruptă și tristă din cauza unor evenimente delicate pentru psihicul meu și cu multe gânduri și păreri de rău pe umeri. Cu toate acestea foarte pe placul meu am găsit cartierul liniștit și comod din zona aeroportului (o mare bila albă pentru mersul pe jos, căci din bus n-aș fi descoperit niciodată minunăția de cartier).

Dar nu m-am înviorat decât după ce am ajuns la gară și am traversat aproape tot Forli-ul, evitând cu ajutorul GPS-ului centrul. Noroc că de la Forli la Rimini nu faci cu trenul mai mult de 30 de minute și norocul nostru că primul tren ce pleca spre Ancona trecea și prin Rimini, iar noi îl puteam lua de la linia 2, în 2 minute după ce am ajuns la gară.

Nu știu din ce motiv am plecat spre Rimini fără să am habar că gara nu-i pe malul mării, ba mai mult am constatat cu stupoare că nu știu nimic despre Rimini în afară de faptul că este o stațiune la Adriatică preferată evident în sezonul cald și în general de turiștii cu bani (nu cred că au hoteluri de 2 stele pe acolo, sincer). OK, nu văd marea, dar vedem încă din gară o cafenea frumoasă rău unde se vând și d’ale gurii, iar cum nouă ne era cam foame niște Foccacia cu șuncă era tot ce vedeam în fața ochilor. Așa că ne-am luat la pachet, pachet care nu a rezistat nedesfăcut până la colțul străzii și fost devorat instant în drum spre hotel. De unde să fi știut noi că mai avem de mers o oră până la hotel, dacă noi nu am știut că hotelul nu e de fapt în Rimini ci in Rivabella care era o stațiune de lângă Rimini, căci Rimini e fooooarte maaare? Dar despre Rimini și Rivabella, în episodul următor…

Ultimul apus din 2011 și Primul răsărit din 2012

Ambele surprinse în Republica di San Marino unde am petrecut a doua jumătate din ultima zi a lui 2011, Revelionul și prima dimineață din 2012 și abia aștept să vă povestesc pe larg :D

Ultimul apus din 2011 (31 decembrie 2011, aproximativ ora 17:00)

Primul răsărit din 2012 (1 ianuarie 2012, aproximativ ora 07:45)

LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, TUTUROR!

Houston we have no problem (Rimini live)

Niste salutari pe scurt din Hotel Houston (de unde si titlul smecher), Rivabella, Rimini, frumoasa mea Italia. Hotelul este din acea categorie care mie una imi mangaie sufletul, adica mic, cochet, la 100 m de nisip si apa, cu balcon spre mare. In plus are cea mai moale patura din Univers si dupa un drum mai lungut decat am prevazut abia astept sa intru sub ea si sa ma culc. Am hotarat ca in seara asta nu mai hoinarim ci ne punem la somn pentru maratonul de maine, pentru Revelionul care nu stim exact inca unde ne va prinde, dar sigur este ca prin zona asta din Emilia Romagna, o zona din Italia unde am mai ajuns doar in superba Bologna acu aproximativ 2 ani. In rest, zona este extrem de noua pentru noi si abia asteptam sa o descoperim.

Asadar, pentru ca cel mai probabil ne vom mai citi si scrie abia la anu, adica dupa Revelionul obositor sau nu al fiecaruia, va urez tuturor, dragii mei prieteni, distractie placuta oriunde o sa va aflati in noaptea dintre ani, sa nu uitati de dorinta din miez de noapte si mai ales sa va alegeti una realista, iar anul pe care il asteptati sa va aduca satisfactii de zece ori mai mari si mai multe decat acelea aduse de 2011.

Va doresc din suflet macar 2012 motive sa zambiti si sa va bucurati de viata in anul ce vine.

Sa ne recitim cu bine tot aici,

a voastra Bia (nca) ;)