România, Travel

City break la Sfântu Gheorghe, unde fluviul se recunoaşte înfrânt

29 de comentarii

2007 a fost un an de pomină sau dacă vreţi, îi pot zice de graţie, ca să sune mai elegant, dar printre altele a fost şi anul în care am ajuns pentru prima, şi până acum, singura data, la marginea Deltei Dunării şi acolo unde marea înghite în ea şi ultima picătură din Dunărea zbuciumată. În timp s-a dovedit că excursia asta din Deltă a însemnat foarte mult pentru mine şi de aceea azi vă recomand să vă rupeţi din programul călătoriilor voastre, măcar un city break şi să i-l dedicaţi din inimă.

Trei sau patru zile în Deltă şi pe plaja de la Sfântu Gheorghe, căci acolo vreau să vă trimit, pot fi petrecute în orice sezon, dar nu vom ascunde faptul că iarna poate fi inaccesbil sau oricum foarte dificil de văzut şi savurat, însă oricare dintre celelalte anotimpuri vă stau la dispoziţie. Eu am ales vara, în fine, nici n-am ales eu, doar m-am trezit într-un început de august acolo.

Din orice colţ de ţară poţi ajunge la Tulcea cu un tren (chiar recomand trenul ca şi mijloc de transport pentru acest city break), iar de aici cu BAC-ul ajungi în oricare dintre braţele Dunării. Pentru Sfântu Gheorghe am avut senzaţia că am nevoie de Sfântu Aşteaptă, dar drumul obositor şi lung cât o zi de sărbătoare în plină zi de vară, şi-a anihilat efectul în praful celor 34 de grade dintr-un sat parcă părăsit. Dar ce să ştie un orăşean despre pustiu (?) căci cu siguranţă noi păream mai pustii decât oricare dintre oamenii care locuiesc şi trăiesc acolo. Nu o să uit niciodată cum îmi trăgeam trolerul prin nisipul acela atât de fin încât nu ştiai exact ce e. Nu mă întrebaţi ce căutam pe acolo cu troler-ul, eram la început în ale călătoriilor. Voi să nu faceţi ca mine.

Ne-am cazat la Delfinul, un sat de vacanţă cum nu mai văzusem până atunci şi nici de atunci, dar pentru a simţi mai bine locul eu vă recomand să vă cazaţi la localnici, unde puteţi contra unei sume modice să luaţi şi mesele gătite de o gospodină iute la ea acasă. Altfel va trebui să vă mulţumiţi cu hamsiile prajite lângă o porţie de cartofi prăjiţi… în fiecare zi, oferta nu pare prea diversă şi în fond, pentru ce ar fi, doar n-ai bătut atâta drum ca să papi ca în centrul Clujului sau Bucureştiului.

Plaja de la Sfântu Gheorghe e nesfârşită şi jur că eu aşa plajă numai în Italia am mai văzut. Desigur în Italia era amenajată, aici era şi sper că încă mai este, sălbatică. Asta e toată nebunia cu ea, e SĂLBATICĂ şi e UNICĂ, nu ştiu cum arăta Vama pe vremuri (că eu eram mică în vremurile alea) dar eu am presupus că aşa. Şi ce valuri, chiar n-am mai văzut aşa valuri nicunde de atunci. Mai apoi e locul acela de contopire, eu mi-am zis că stau cu un picior în mare şi cu unul în Dunăre şi nu greşeam, aproape vedeai cum valurile se înţeleg să se accepte şi să trăiască împreună, e o lecţie a apelor. Fluviul se dă bătut în faţa mării, iar marea îl linişteşte cu valurile ei până îl înghite complet.

Desigur, Delta, poţi alege să petreci o zi aici măcar (aşa ca mine) sau să petreci o vacanţă întreagă şi să încerci să numeri cormoranii şi pelicanii şi alte vieţuitoare de care mai mult ca sigur vei auzi pentru prima dată. O barcă verde ne-a luat de pe un ponton şi ne-a transportat fix în mijloc de natură pură, aici am aflat că şerpii sunt prietenoşi (eu am o mare problemă cu ei) şi că un pelican bătrân când simte că-i pe moarte, se izolează de grup şi pleacă să moară singur. Mi s-a rupt inima când am văzut unul plutind încă viu (dar pentru cât timp?) în derivă.

Delta are mirosul ei, muzica ei şi în esenţă, viaţa ei. Delta te rupe de lumea ta, pentru o zi, două… nouă şi unii acceptă ruptura asta definitiv şi nici nu mai vor să se întoarcă la ale lor, alţii ca mine, ca voi, probabil o să părăsiţi aceste locuri după o vreme, dar Delta vă va rămâne în gând, ca locul unde nişte prieteni buni au făcut un castel de nisip, s-au simţit minunat, au trăit la maxim, da, la maxim şi s-au bucurat de viaţă… dar cât poate trăi un castel de nisip?

Vizitaţi Delta şi braţele Dunării, se poate ca în 3 zile să prindeţi gustul unui tărâm parcă din altă poveste. Când aud de cineva care a ajuns în Deltă aud instant în mintea mea, oare de ce?, melodia asta. A! şi toate astea se pot vizita cu bani puţini, destul de puţini, niciodată nu vei avea nevoie de bani foarte mulţi ca să fii numai tu cu gândurile tale, aminteşteţi asta când îţi vei plănui următorul city break.

Eu nu m-am mai întors în Deltă de atunci şi dacă ar fi să o mai fac vreodată, o să stau pe acolo cu un nod în gât, cu gândul la apă, la viaţă, la fericire, la nimic, la pustiu, la un castel de nisip şi la prieteni. Da, cu siguranţă la prieteni! Delta e la Sfântu Gheorghe şi e despre prieteni… la mine.

Acest articol face parte din campania blogosferei româneşti turistice cu scopul de a promova ideea de petrecere a unor city break-uri în România. Un mare număr de bloguri de călătorii au publicat astăzi articole pe această temă şi vă recomand să le citiţi: Placerea de a calatori, Lumea Mare, Viajoa, Travel Girls, Elena Ciric, Hai la Bord, Calator sau turist, Turistu, In turneu, Turism Market, Travel with a smile, Imperator Travel, Imperator Travel (in limba engleza), Trans-ferro, Ciprian Caraba, Cristian Francu, Pop Marius, Ioana Budeanu, Lipa Lipa, Paravion,  Aliceee, TravelBadgers, Ghid turistic digital 2.0, Roxana Radu, Apolloro…

Carti, Concursuri, Franta, Travel

Escale europene (partea a-II-a) + Concurs

24 de comentarii

Fix acu’s două săptămâni începusem să vă povestecs despre o cărticică frumoasă, pe numele ei Escale europene, primită cu drag de la prietenii anticari Colţul Colecţionarului. Am ales atunci să vă povestesc despre ea în două episoade împărţind-o în Italia şi Franţa, iar dacă data trecută am vorbit despre Italia, azi vine rândul Franţei.

Noutatea o constituie însă faptul că vă ofer această carte cadou. Facem un concurs fulger: Ce oraş european aţi vizita fix maine şi DE CE, dacă s-ar ivi o oportunitate? Aştept răspunsurile voastre ca şi comentarii la acest articol, până duminică 14 octombrie ora 20. Lunea viitoare, pe 15 deci, vă anunţ cui voi trimite cartea. Va câştiga cel mai elaborat răspuns, asta pentru că eu urăsc tragerile la sorţi.

Să continuăm aşadar călătoria lui Virgil Marinescu şi a soţiei sale de la graniţa dintre Italia şi Franţa. Autorul notează: “10 septembrie 1986, ora 16.05. Suntem în Franţa!”, unde putem observa cu câtă victorie în glas îşi anunţă intrarea pe tărâm francez. Râzbate aici o dorinţă numai de un călător împătimit înţeleasă şi mai apoi cultivată pe ceea ce noi obişnuim să numim ori un “paradis al luxului” ori o “enclavă a snobismului”: Coasta de Azur (Nisa, Monaco, Monte Carlo, Cannes). Autorul le numeşte perle ale litoralului Franţei, iar dacă între timp chiar asta au rămas, eu n-aş putea să vă spun, căci din păcate n-am ajuns în zonă decât prin intremediul imaginilor altora. Şi da, a fost cam suficient ca să mă îndrăgostesc iremediabil. Oarecum dezamăgitor pentru mine a fost faptul că nu a inclus în această vacanţă măcar o oprire în Provence, căci a fost atât de aproape… dar probabil la acea vreme, adică cu nu mai puţin de 26 de ani în urmă, se prea poate ca zona să nu fie atât de atractivă pentru românul obişnuit cu satele sale, pun pariu (şi poate l-aş pierde) că ceva de genul acesta se gândea pe atunci: “avem noi sate destule ca să ne mai atraga Provence-ul lor”. Cu siguranţă unii aşa gândesc şi acum…

Foto

“… Seara, o ultimă revedere a falezei din Cannes, după care – a doua zi dimineaţa – <călătorului îi stă bine cu drumul>… spre Valea Loirei, următorul obiectiv al periplului nostru…” Aşadar pentru următorul capitol poposim pe arhicunoscuta vale franceză cu castele ei de basm. Superbă şi intimă întâlnirea descrisă cu fiecare castel în parte, asemănarea cu o Bucovină numai de el ştiută m-a făcut să-l îndrăgesc şi mai mult pe autor. Descrierile cu iz de basm apar şi atunci când, ajunşi în apropierea Parisului, merg să viziteze Versailles-ul.

Toate drumurile prin Franţa acestei vacanţe au dus la Paris “oraşul lumină”. Admiraţia, aproape excentrică pentru această metropolă, cucereşte fiecare propoziţie în care se încearcă descrierea ei. Însă, orice ar pune autorul, parcă tot sărăcăcioase rămân frazele, iar el ştie asta, ar cuprinde tot Parisul în căuşul palmei şi l-ar lua cu el în maşină înapoi spre România.

Veneţia “oraşul decor” este ultima oprire a călătorilor noştri în această vacanţă aproape neverosimila în acei ani. Ce ar mai fi de spus, despre acestă cărtică mică, vă voi spune lunea viitoare, când o să anunţ şi câştigătorul concursului. Până atunci, o să vă rog să nu uitaţi de un răspuns frumos referitor la oraşul european pe care vă doriţi cu ardoare să-l vedeţi… Baftă tuturor, abia aştept să vă citesc răspunsurile :)

P.S. La fel ca data trecută, am încercat să ilustrez cu poze de la mine, aşa că, în afară de prima fotografie, restul sunt din arhiva personală.

Carti, Franta, Travel

Cea mai frumoasă librărie din lume

16 comentarii

La Paris, în Cartierul Latin, pe Rue de la Parcheminerie, am descoperit cea mai frumoasă librărie în care mi-a fost dat să intru. Nu, nu este mai mult decât o librărie mică şi înghesuită cu cărţi de la podea şi până la tavan, dar este Raiul pe pământ. Aproape că am început să tremur la intrare, de încântare.

O zărisem după ce am luat masa de prânz şi am decis să mai hoinărim în neştire, să ne pierdem pe străduţe fără să bifăm obiective, fără să ne grăbim undeva anume, fără orar şi fără să ne pese de ceasul, ce măsura acum oricum, timpul, numai după bătăile inimii. Pentru a mia oară mi-am dat seama că aşa descoperi cel mai bine un loc, mergând fără ţintă, purtat de paşi şi de o intuiţie nedesluşită. Am văzut apoi câteva standuri din lemn, vechi, cu reduceri colorate… erau CĂRŢI…

Înăuntru nu era altceva decât nemurirea. La Librairie Canadiene, căci se pare că ăsta îi era numele, te întâmpina la intrare cu un raion maaare dedicat cărţilor de călătorie. Rafturi care aveai impresia că se vor rupe imediat, cărţi unele peste altele, claie peste grămadă, creiau acea atmosferă de pasiune pură pentru cei care deţineau librăria, se simţea miros de afacere din pură plăcere, parcă nu aveai parte de mult marketing pe acolo, cărţile acelea se vindeau din pasiune, pasiune pentru ele însele, iar mie asta mi s-a părut fabulos şi înălţător.

Aici mi-am petrecut următoarele patruzeci de minute şi aş mai fi stat dacă puteam să-mi cumpăr tot ce îmi doresc… dar, pentru că n-am putut, am decis să ies aşa cum am intrat, adică încântată peste măsură şi îmbogăţită spritual doar de răsfoirea delicată a unor cărticele despre Paris sau Provence, răsfoire făcută cu atenţie aproape religioasă, de parcă nu-mi doream să cadă ceva dintre paginile lor. Mi-am promis, că atunci când o să cresc şi o să am de spart o sumă frumoasă pe cărţi, aici vin să o sparg… până atunci, rămân cu o oarecare tristeţe că la pe la noi NU am văzut aşa o librărie care să mă bucure, dar în schimb noi avem concept-store-uri care de cele mai multe ori nu-mi spun nimic la cât sunt de impersonale… şi de fără viaţă… iar la o librărie VIAŢA e totul!

România, Travel

Vederi din Târgu Mureş (cuvinte şi fotografii)

23 de comentarii

Ieri am petrecut o zi mai mult decât agreabilă la Târgu Mureş, în companiei unei prietene. A fost o ieşire ad-hoc, dar una de care o să-mi aduc aminte multă vreme. Mersi Lili pentru invitaţie, am descoperit împreună cât de frumoasă poate fi o zi banală de joi (sau oricare alta).

Pentru că ştiu că Lili v-a pregăti pe săptămâna viitoare un material mai amplu despre acest orăşel din centrul ţării, eu mă voi rezuma la mult mai puţine cuvinte. În primul rând vreau să să spun că la o socoteală mai atentă am descoperit că eu am mai fost în două vizite la Târgu Mureş, dar niciuna de o zi, ca cea de ieri, şi pe lângă asta am mai trecut de două sau trei ori fără să opresc. De la prima vizită mi-a plăcut oraşul, iar ieri doar am aprofundat. Oraşul e mic, dar e curat şi e cu alt suflu decât alte oraşe mai mari sau mai ofertante din ţara noastră. Te poţi plimba şi pierde o zi la Mureş, în capitala de judeţ, fără să te plictiseşti, cu o singură condiţie; să ai o companie plăcută :)

Pe lângă asta mai este acea idee de slow travel (că bine zice Lili, tare ne mai place să reinventăm concepte vechi), care într-un oraş mititel se poate realiza cu brio şi poate fi un început pentru a practica alte “sporturi” slow. De ce e ok un oraş mai mic pentru asta? Pentru că lipsesc tentaţiile care te-ar putea pune pe fast forward, iar asta e mare lucru pentru cineva pe Duracell, înţelegeţi voi…

Aşa că până mă hotărăsc eu ce poze să pun pe Picasa, am ales 8 (opt) pentru acum şi aici ;)

Teatrul Naţional de unde şi-au luat avânt mulţi artişti ai României

Un gând pentru Franţa (în gând, cu gândul la Beziers)

Ei, dacă asta nu seamănă cu Piazza Venezia din Roma, nimic nu mai seamănă…

Multe poţi descoperi cu ochii spre înălţimi, nu spre asfalt

Şi acesta a fost momentul în care am ştiut cu ce mai seamănă Tărgu Mureş-ul, cu Aradul

Cât de curat vi se pare?

Fascinaţia pentru o casă care nu e acasă

Soarele de octombrie ne scaldă în “la revedere!”

Cam asta a fost o zi de toamnă bine petrecută, alte informaţii despre Târgu Mureş o să mai aflaţi săptămâna viitoare, îndemnul meu este să îi faceţi o vizită din orice colţ de ţară aţi veni. Se anunţă un weekend cu soare şi peste 20 de grade, numai bun pentru o scurtă ieşire…

Plăcerea a fost (şi) de partea mea ;)

Carti, Filosofari, România, Travel

Probably the best quote in the world şi altele de weekend

5 comentarii

“Eu cred că, tocmai, măreţia vieţii nu e să-i joci în picioare pe cei din jur, frumuseţea este să-i faci să crească, să fie tot mai buni şi mai puternici cu ajutorul tău, datorită ţie. Şi câtă recunoştinţă se poate întoarce asupra celor care ştiu să dăruiască şi să-i facă pe cei de lângă ei să devină ceea ce-şi doresc!” (Alice Năstase)

Duminică noaptea pe tren, pe un tren în care am stat 9 ore de zici că am traversat Antlanticul nu România, am început o carte, o altă carte. Îmi exprimasem eu dorinţa de a face o călătorie lungă cu trenul în care să citesc şi uite că s-a potrivit de nu m-am văzut. În primă fază terminasem Eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton şi apoi primind cu împrumut (că mai nou se pare că numai cărţile împrumutate mă prind) cartea Noi suntem zeiţe a lui Alice Năstase, am început să o citesc frenetic. Lângă mine s-a aşezat un tip cu muuulte piercing-uri şi cu o carte din care mi se părea mie că citeşte îngrozitor de încet, era o carte din BPT ediţia veche din care sigur avem fiecare în bibliotecă măcar câteva volume. Nu am reuşit decât să văd că în titlu avea şi cuvântul femeie… dar sunt convinsă că altfel este o carte profundă :)

Dar să încep cu începutul. Plecarăm vineri de la Cluj/ Cu busul cel de 10/ Şi nu-i era zău nimănui/În piept inima rece… Eeee, profa mea de română din generală ar fi mândră. Nu vă spun (încă) în ce oraş din ţară am aterizat căci iar o să vă supăr că nu am dat de ştire, dar vă rog să mă scuzaţi, am fost la un botez şi numai pentru asta am dedicat tot timpul, a! şi pentru o cafea cu vară’mea care “întâmplător” s-a aflat şi ea (de un an deja) în oraşul în care poposisem.

A fost un weekend lung, plin, intens, obositor dar foarte mulţumitor. Am cunoscut oameni fizic noi, dar de fapt nici nu ştiam cu cine nu am apucat să mă văd face to face căci în esenţa lor toţi în păreau cunoscuţi de o eternitate şi jumătate. În centrul tuturor manifestărilor de weekend s-au aflat copiii, mai mici, mai mari, mai de botez, mai de făcut primii paşi prin lume, mai de scos primele cuvinte, mai de inaugurat primele căzături şi “buba” prin diverse locuri :) Am fost înconjurată de copii cu moţul tăiat sau nu, dar cu suflete curate şi plini de viitor. Nu am mai privit de multă vreme copiii aşa de aproape şi niciodată mai mult ca weekendul trecut nu am realizat mai bine cât de plini de viitor sunt copiii, înţeleg din ce în ce mai bine de ce un copil schimbă totul, înţeleg de ce e important să nu-l faci pentru tine ci pentru a crea fiinţa aceea nouă, acel viitor nou. Înţeleg şi de ce faci un copil cu un om pe care îl iubeşti, şi nu cu unul la întâmplare (deşi se cunosc cazuri) pentru că în felul acesta îţi trimiţi povestea de dragoste mai departe, plantând-o inevitabil în viitorul altcuiva. Ştiu că părinţii mei nu m-au făcut pentru ei, pentru a-şi pune ecografia 3D sau 4D, inexistentă pe vremea aceea, la avatarul de la Facebook, inexistent pe vremea aceea, dar ştiu că într-un fel poate mărturist sau nu, m-au făcut ca povestea lor de dragoste să nu se termine odată cu ei ci să o prelungească cu mine, cel puţin cu mine. Şi azi, când unul din ei nu mai e, poate eu sunt cu atât mai valoroasă.

Dar nu ştiu de ce divaghez, azi am tendinţa asta, după ce ieri n-am fost capabilă nici să aleg câteva poze, iar pe mine asta cu pozele ma ţine trează, sortez poze şi după zile întregi de hălăduială prin oraşe sau pe câmpii ori dealuri, vizite lungi şi solicitante şi uite că nu am putut să o fac după un botez intim şi minunat. Probabil trebuie să mă mai liniştesc psihic puţin.

Revenind la citatul din Noi suntem zeiţe; am văzut o fină legătură între el şi tot ce am trăit în weekend, am văzut o legătură în mai multe faze, în mai multe momente, am văzut o legătură între mine şi cei pe care a trebuit să-i cunosc, dar şi între mine şi cei care au trebuit să mă cunoască. Legătura aceea fină, firul acela ce abia poate fi zărit şi niciodată de toată lumea, a părut că se desprinde în mai multe fire şi fiecare duceau cu ele zâmbete. Pe acele fire îi vedeam zâmbind şi încurajându-mă pe cei care m-au ajutat să cresc, pe cei care mă ajută în continuare, dar şi pe cei care, ŞTIU şi nu mă întrebaţi de ce ŞTIU, că mă vor ajuta pentru totdeauna. Şi vreau cu ocazia asta să le mulţumesc şi să vă îndemn şi pe voi să le mulţumiţi celor care au făcut-o pentru voi. Nu există om care să nu aibă nevoie de ajutor şi nu mă refer desigur la lucrurile materiale. Cine spune că nu are nevoie de ajutor cred că este un om trist, mai trist decât lumea întreaga, a te lăsa ajutat înseamnă a lăsa pe cineva să-ţi privească în suflet şi să ţi-l măngâie aşa cum poate şi a te ajuta să-ţi pui sufletul pe acelaşi drum cu tine sau pe tine pe acealşi drum cu sufletul. Odată ce ai făcut asta, o să poţi face şi tu la rândul tău asta cu alţii şi nicio altă mulţumire sufletească nu va mai mare. NICIODATĂ! Cât despre cei care îi joacă în picioare pe alţii… am senimente prea paşnice azi că să mă las lezată fie şi de simpla, banala şi trista lor existenţă.

E Octombrie deja, luna tristeţilor şi iubirilor mele, poate asta e explicaţia suficientă a weekend-ului ce a tocmai a trecut.

 

Franta, Italia, Travel

Vizitând oraşe pe bicicletă

28 de comentarii

N-am putut să nu observ cât “de la modă” e această practică. În cele mai multe privinţe mă bucură şi consider şi eu că este o practică excelentă, însă mărturisec că am încercat-o o singură dată, la Verona. Atunci am descoperit oraşul pe bicicletă şi pe deasupra şi gratis. Clau a mai încercat ceva similar în Norvegia şi îmi tot povesteşte ce fain a fost şi eu mă înverzesc de ciudă că n-am experimentat împreună :)

Oricum sunt sensibilă la tot ce înseamnă o bicicletă, astfel că o caut peste tot pe unde ajung, în plus mi se mai şi pare fotogenică, aşa că m-am trezit cu ceva poze cu mademoilsele la biciclete în prim plan. Hai să vă arat câteva şi să vă spun povestea, (da, e o poveste fiecare) ;)

Ziceam de Verona, aici ne-am luat bicicletele de la gară unde le-am şi predat la final, le puteam ţine câteva ore (3-4, nu mai reţin exact). Am garantat cu buletinul (unul singur a fost suficient pentru două biţe). Am stabătut tot oraşul pe ele, până la Arenă, apoi până la Piazza Garibaldi, până la Julieta acasă, la podul cu lacăte etc. Ne-au fost foarte utile, mai ales că în acea zi am văzut două oraşe: Verona şi Padova… Amintirea cu bicicletele de la Verona o să o am multă vreme.

La Montpellier bicicleta e regină, e PESTE TOT şi o poţi închria de oriunde contra unei sume decente (mi se pare că era cam 2 euro/zi). Să vedeţi cum arata parcările de la Unniversităţi în Montpellier, eu m-am şi speriat prima dată, am avut un şoc, mai ales că pe vremea aceea prin Cluj nu existau standuri de închiriat biciclete (acum există). Ce îmi plăcea cel mai mult la biţele astea franţuzeşti era culoarea demenţială, îţi venea să le iei acasă pe toate. Una dintre cele mai vii imagini din Montpellier a rămas asta cu bicicletele.

Tot în Franţa am făcut şi cea mai faină poză cu două biciclete “îndrăgostite”. Aşa mi-am imaginat eu că sunt, stăteau rezemate de un felinar pe faleza din Palavas şi priveau marea. M-am îndrăgostit şi eu de imaginea asta, îmi revine mereu în minte când mă gândesc la acea perioadă.

Ultimile biciclete fotografiate care merită arătate le-am găsit anul trecut la Florenţa, pe o stradă îngustă şi plină de istorie. Stăteau liniştite lângă un zid îngălbenit de vreme şi m-au făcut să mă gândesc la cine le-a lăsat acolo şi ce treabă or avea cei care le-au abandonat fără nicio pază pentru o vreme… De dragul lor, ieri mi-am pus imaginea asta pe desktop.

Promit să merg într-o zi să le fotografiez şi pe cele din Cluj… poate chiar dau o tură toamna asta, că n-am mai urcat pe o biţă de ceva vreme… Voi?

Cluj, România, Travel

Superba Biserica romano-catolică de la Floreşti

14 comentarii

În plimbările mele prin Floreşti m-am aşezat adesea la poarta Bisericii romano-catolice. Odată m-a şi prins o ploaie de vară acolo şi m-am adăpostit char sub poarta de intrare în curtea Bisericii. Inutil să vă spun ce sentiment frumos m-a încercat. Dacă vreodată vă doriţi să simţi aripile îngerilor în jurul vostru, priviţi o ploaie caldă de vară lipţi de zidul vechi al unei Biserici (care o fi ea).

Biserica asta o vezi din DN1, sunt convinsă că mulţi au văzut-o din maşină printre înjurături, mai ales înainte să se deschidă tronsonul de autostradă Gilău-Turda-Câmpia Turzii. Puţini au parcat să aştepte să se mai fluidizeze traficul şi dacă tot au oprit, să coboare să vadă Biserica… din exterior… Nici eu n-am oprit, până nu am luat Floreştiul la picior nu am ştiut ce există prin zonă. Acum v-aş putea plimba pe oricare dacă veniţi încoace cu ceva vreme şi nu vreţi la Mall (Polus Mall e la cinci paşi de mine, da, da e la Floreşti şi nu la Cluj, oricum insesizabilă ieşirea din Cluj şi intrarea în Floreşti, trebuiau să se unească, presiuni politice au existat să nu, oricum eu sunt fericită cu impozitele mai mici). Scuze de paranteza asta lungă.

Ce mi-a plăcut întodeauna la Biserica asta, faţă de celelate de prin sat (că m-am gândit să vă arat cu diverse ocazii şi altele, dacă tot sunt pe lista Monumentelor istorice din România), este că nu arată deloc a Biserică de sat românesc. Cu peretele acela gros din jurul ei, mie mereu îmi aminteşte de Biserica fortificată de la Densuş (aţi vizitat-o?). Exterior arată foarte bine, înăuntru nu am intrat niciodată, mereu treceam pe acolo după amiaza sau seara, era închisă şi NU pot să pricep de ce un loc cu potenţial turistic este închis… şi nici nu există un program niciunde de unde să vezi ce şi cum se procedează dacă vrei să vezi interiorul (atenţie! nu în timpul slujbelor).

Exteriorul este fantastic şi pe mine m-a cucerit. Copacii din jur îi dau un aer atât de proaspăt deşi edificiul datează din secolul al XIV lea şi din puţinele (foarte puţinele) informaţii găsite pe internet am aflat că este construit în stilul gotic târziu care îmi place foarte mult şi care îi dă o eleganţă extraordinară, în contrast, totuşi, cu căpiţele de fân ce tronează lejer în spatele ei. E frumoasă în orice anotimp, drept e că iarna nu am fotografiat-o, dar în celelate anotimpuri vă las să vă convingeţi singuri, iar dacă pozele din articol nu ajung, mai puteţi vedea altele aici şi aici.

Close Menu