De curând a fost Pavia, dar înainte de asta am înțeles perfect, că cel puțin în ce privește Italia, mereu voi avea parte de o surpriză venită de niciunde. La prima vizită a fost Padova, la a doua a fost Tivoli și pot continua tot așa… Dar să nu o lungesc, deci Pavia…
Final de mai. O ploaie măruntă și sâcâitoare cădea la Cluj, iar eu eram fericită. Îmi ieșea planul cu Italia și urma să plec a doua zi. Cum zice mami, era genul acela de fericire “de puteai prinde iepuri cu mine” :) Asta o fi altă expresie de la Ineu :) În seara de dinaintea plecării, Iunia își lansa cartea Prin lume, spre mine, la Cluj. O știam pe Iunia inițial de pe blogul ei și apoi i-am luat un intreviu pentru Plimbarici.ro. Am vrut cartea, dar mai mult decât atât am vrut să o întâlnesc pe ea.
Azi dimineață la 7 eram în Aeroportul Internațional Cluj-Napoca. Nu, n-am plecat niciunde, nu eu ca să spun așa, dar a fost suficient să ajung acolo, să arunc un ochi (ăla deschis bine la ora aia) pe tabela de plecări, ca să-mi alimentez visele de zbor. Printre Taroame și Wizz-uri, evident, văd multe chartere spre Grecia și FOARTE multe spre Turcia. Nu aveai cum să le ratezi, semn că românii merg în Turcia, vacanțele la turci nu sunt nici pe departe “depășite”. Ok, îmi spun: și eu cum de nu am ajuns până acum?
La exact o lună de când râdeam pe aeroport de faptul că pleca în Kazahstan (căci ceva mai exotic de atât nu ni s-a părut decât atunci când a plecat Chandler în Yemen), l-am lăsat pe Clau azi în elementul lui și astfel mi-a predat articolul despre vizita sa în țara din inima Asiei. Mi-a promis o poveste despre experiența kazahă încâ de când a aflat că pleacă, iar apoi i-am făcut promisiunea publică în acest articol, așa că trebuia să se țină de cuvânt, nu mai avea scăpare. Nu știu dacă o să vă doriți să ajungeți în Kazahstan după ce citiți acest articol, dar zic eu că e bine să știi că există și locuri despre care nici turiștii și nici “călătorii de meserie” nu spun mare lucru, eu una mă bucur enorm să citesc despre părți mai puțin populare de lume, locuri în care poate nu o să ajung niciodată altfel decât prin experiențele împărtășite ale altora.
Câți dintre noi se lasă surprinși în vacanță și câți merg la sigur?
N-am făcut eu studii ca și cercetătorii britanici (care le știu ei pe toate, desigur), dar cred că cei mai mulți adoră să meargă la sigur. Știu pe cineva care merge de vreo 7 ani în Grecia (cu familia de 4 persoane) în același loc, același hotel din Paralia, căci acolo se simt ei bine, atât de bine că n-ar încerca altceva pentru nimic în lume. Nu ne putem amesteca în gusturile cuiva, dar totuși, de ce nu ai încerca ceva despre care să știi mai puțin, doar din auzite? Asta pățesc eu de ceva vreme cu Muntenegru…
Am senzația că voi plânge anul asta după săptămânile ce au trecut, după felul în care am fugit prin ele și prin întâmplările lor, după mine cea care a simțit că n-are loc și timp să respire în iureșul evenimentelor ce s-au petrecut. Și voi plânge tocmai pentru că mie îmi place așa, îmi place să știu exact câte vene îmi trec prin picioare, să le văd, să le pot numără și să le simt pulsând și să văd că oboseala nu e în zadar, că ea mi-a adus bogăție și liniște sufletească chiar dacă am fost mai mult pe drumuri decât acasă :) Știu că sunt oameni care nu vor pricepe cum e să te liniștească agitația, dar aceia nu cred că mă cunosc…
Când energia mea tinde spre zero, sunt tot răgușită, îmi dau seama că nu mi-am făcut vreme nici acum să vă arat niște poze milanese, nu v-am răspuns la comentarii de săptămâna trecută, când afară plouă de rupe, tună, fugeră, am băut două cappuccino deja, iar la lansarea din seara asta a cărții lui Sega nu știu încă dacă ajung date fiind condițiile meteo… am lăsat baltă tot ce făceam și tot ce altceva scriam și am ales pozele de la Milano. Măcar alea de la Milano, pe care nici lu’ mama nu i le-am arătat, deși am fost la Ineu și în fiecare zi îmi propuneam să stăm să le vedem împreună. Și dacă tot m-am întrerupt din tot și din toate, să curgă din taste o poveste și despre Milano, atunci ;)
