Vara asta, destul de haotic și de fără chef, am hoinărit ceva prin România, mai mult de nevoie decât de voie. O spun pe un ton așa de apatic pentru că de fapt planurile mele (noastre) erau altele și pentru că, din motive care, de ce să nu recunosc, au ținut și de noi, nu s-au concretizat, am încercat să facem ceva care să mai stingă din dorul de ducă (al meu e mereu în alertă) :)

Întâi a fost Sinaia (jumate business, jumate pleasure). Pentru mine a fost a treia vizită la Sinaia, dar cea mai complexă, în care am vizitat locuri, m-am întâlnit cu oameni dragi și da, am și “muncit” un pic. Sinaia îmi place căci nu prea are ce să nu-ți placă în cea mai frumoasă stațiune de munte din România. Cel mai și cel mai mult, înafară de Peleș (a doua vizită, dar de data aceasta în întregine), mi-a plăcut Parcul Ghica și Cazinoul (unde am și fost în penultima seară la un concert de muzică clasică). Locul este cu adevărat o oază, o oază și nu doar de liniște. Mi-am făcut toate scenariile în parcul acela, ba chiar cu ochii minții am văzut domni și domnițe în perioada interbelică plimbându-se pe acolo. Ce mai… Sinaia e de văzut, la pas sau cu trenulețul (ce surpriză plăcută!)… A! de urcarea la cota 1400 nu mai zic nimic, a fost ceva inedit, m-am distrat ca un copil mic ;)

Apoi a urmat o escapadă scurtă rău într-o parte de Bucovina. Planul a fost Vatra Dornei și atât, dar ține-mă pe mine într-un loc dacă poți :) Așa că am dat o fugă până la Gura Humorului cu opriri la 2 mănăstiri de renume mondial (nu exagerez știți prea bine) Voroneț și Humor. Însă pentru că la volan a fost subsemnata i-am dat bătaie până la Suceava de unde numai o oră ne-a despărțit de Botoșeniul și Ipoteștiul lui Eminescu (chiar dacă am mai fost, însă trecură anii). Acolo era închis, căci era 5 fară 5 și doar la 5 se închide casa (ca la bancă), dar asta nu ne-a împiedicat să zăbovim pe prispa eminesciană însoțiți de o vreme mai bacoviană de felul ei și să ne gândim la apropierea de lacul cu nuferi… Oare de câte ori s-a lăsat inspirat poetul de momente ca acela pe care le-am petrecut noi pe prispa lui?

Și cum v-am zis cu două postări în urmă ne-am întors de la Vatra Dornei, pe cărări de munte ca Hogaș. Frumoase și pitorești cărări care m-au adus cu 23 de ani în urmă pe la Durău și mai apoi pe la Borsec (ambele văzute în ’88). Și cum din acea direcție drumul spre Cluj trecea pe la Toplița, am vrut să vedem defileul Mureșului, Toplița-Deda (mare păcat că tot drumul ăla e spart și în lucrări de modernizare sau ceva de genul asta sper să fie) o superbitate pe care mi-am amintit-o de la orele de geografie din liceu.

Cu o oprire scurtă la Târgu Mureș (oare pentru a câta oară?), oraș care-mi place personal foarte mult, ne-am reîntors la Cluj din ceea ce nu trebuia să fie vacanța noastră de vară, însă totuși mulțumiți de ce văzurăm și ce simțirăm. Mai sunt multe în România care merită văzute, simțite și trăite căci România în acel fel sublim de “acasă”, merită descoperită. Și merită descoperită în porții mici, așa ca cele luate de mine vara asta, suficient de dese ca să nu-ți lipsească și destul de rare încât să ți se facă dor.