Tot ce pot să fac în acest moment este să o susțin pe LIA în Campania Fii om darnic, campanie care a debutat de o lună și jumătate și este un real succes. La București a reușit să strângă un număr impresionant de saci cu haine și alte lucruri, cosmetice, mâncare și bani, iar distribuirea lor este în desfășurare. Din câte am înțeles există cineva și în Cluj care se ocupă de asta. Se numește Adela și poate fi contactată la adresa adela.rusu@gmail.com.
La mine e puțin mai complicat pentru că sunt în Cluj, iar lucrurile pe care le-aș putea da și chiar mi-aș dori asta sunt la Ineu în județul Arad. În acest caz aș putea eventual să aștept luna august când merg acasă să aduc câte ceva. Offf…din nou problema distanței și a timpului, dar vreau să cred că nici atunci nu va târziu, în definitiv mereu sunt oameni care ar avea nevoie de lucrurile acelea.
Deci, cine dorește și poftește poate să ia legătura cu Adela sau chiar cu Lia (se găsesc informații la ea pe blog) și să fie darnic pentru că dacă noi avem nu înseamnă că are toată lumea, nouă nu ne mai încap hainele în dulap, iar alții nu au ce lua pe ei, noi nu știm ce să mai mâncăm dar alții chiar nu au ce.
Felicitări Lia, nu sunt mulți ca tine !!!
De 2 ani la Cluuuuuj
7.07.2007 (zic astrologii, numerologii și alți din ăia că era cea mai norocoasă zi din an) a fost pentru mine ziua când am înghesuit în bagaje cam 10% din hainele și cărțile mele și 100% din speranțe și vise, am urcat din Sântana în singurul Intercity care venea încoace și pot să spun că din acel moment am plecat cu adevărat de acasa.
Nu știu și nu cred să mă fi gândit vreo clipă că acela era momentul în care chiar plec (Oradea a însemnat 4 ani, dar petreceam jumate din timp la Ineu+vacanțele pe care le prelungeam de bună voie), dar faptul că porneam spre un nou început conta mai mult decât orice lăsam în urmă.
Inițial planul era clar: urma o săptămână la Budapesta, apoi două de relaxare totală la Cluj și o altă săptămână în Deltă urmând ca din august să ne mutăm, să am admiterea la master și evident să mă angajez. În mare parte am urmat planul, apoi au urmat altele, unele în ritm alert, celelalte păreau să aibă tot timpul din lume.
Ce am făcut? Ce am putut? Ce mi-am dorit? Ce am primit?
Nu mi-am propus să fac un bilanț, până și la alea de sfârșit de an mă poticnesc, darămite să trag linie după doi ani destui de plini din multe puncte de vedere. Dar oricum faptul că am terminat masterul, faptul că am avut mai bine de un an un job solicitant (care m-a disciplinat și mai mult, deci tot răul spre bine), faptul că avem un loc pe care îl numim acasă (pe care l-am amenajat de la 0), faptul că am schimbat direcția spre doctorat și activitățile de la Universitate (unde nu-i ușor, defapt unde e chiar ușor?), faptul că am călătorit, fie și nu foarte departe, faptul că am cunoscut oameni noi și interesanți în compania cărora mă simt excelent, faptul că mi-am făcut alte vise și planuri (în doi), toate astea m-au îmbogățit sufletește dincolo de neplăceri și lucruri negative. Clujul mi-a adus un progres pe care poate nu-l admit de fiecare dată din simplul motiv că rădăcinile îmi sunt în altă parte, din cauză că bazele mi-au fost puse în alte locuri și din princina dorului care mă întoarce acolo unde m-am născut și am crescut. Știu că se spune astfel: “ca o casă să se poată numi acasă în ea trebuie să se nască și moară oameni”, e trist dar e adevărat, însă dacă vrei să simți cum crești trebuie să treci peste ce se spune și să ajungi la ce se face. Poate reflexivitatea nu e specifică individului ci maselor, dar măcar asta ne asigură că nu suntem singuri pe lume.
Privesc spre ușa deschisă de la balcon și văd cum plouă, simt cum plouă, aud cum plouă și știu că la Ineu plouă altfel decât aici, dar m-am obișnuit cu ploaia de la Cluj, cu soarele de aici cu viața de aici și în momentul de față probabil niciunde în lume nu mi-ar fi mai bine.
De aceea de doi ani respir un aer din Ardeal care se pare că mi-a priit și nu pot să-mi spun decât un “mulți ani înainte” care vom vedea noi cum vor veni dar nu ne rămâne decât să-i așteptăm cu inima deschisă :)
Pe Cheile Turzii
Am plecat vineri dimineața la Oradea să-mi recuperez diploma de la modulul pedagogic și m-am întors seara târziu cu Claudia, Mana, Mădă și Deni. Știam că va urma o sâmbătă plină și chiar a fost având în vedere că pregăteam de multă vreme excursia pe Cheile Turzii. Niciunul din noi nu mai fusesem “pe Chei”, deci nerăbdarea era mare.
Am ajuns relativ rapid până la traseul ce trebuie urmat pe jos. Aici am aflat că dacă vrem să vizităm trebuie să plătim 3 lei de persoană (preț care practic nu includea nimic, nici ghid, nici măcar niște WC-uri ecologice, că deh…sunt pomi destui). Trecând peste acest impediment și mergând mai departe descoperi un peisaj superb, un traseu frumos și accesibil și te întrebi cum naiba de abia acum ai ajuns aici (?!)
Turiștii erau destui, alpiniștii suficienți cât să te facă să privești altfel înălțimile și creste care se cereau fotografiate. Era imposibil să nu-ți placă un astfel de traseu. Munte, apă și vegetație, cadrul perfect de drumeție.
Partea proastă e că am descoperit un alt obiectiv turistic minunat deloc exploatat, în afara de ghereta de unde se luau biletele și unde ai fi găsit o vedere sau ceva pliant cu Cheile, altceva nimic, nu tu un butic cu răcoritoare, nu tu un ceva cu chestii specifice locului. Eu înțeleg că natura e oricum frumoasă și fără astea dar…
Traseul se face cam în două ore, asta dacă nu ai cumva tocuri sau pantofi cu platforma de 10 cm, cum am văzut la o domniță ce tocmai se pregătea să urce ( Doamne ferește!). Când ajungi la capăt te poți odihni în poieniță sau poți face cale întorsă spre mașina parcată în soarele dogoritor (noroc cu clima, că altfel ne sufocam).
Ne-am întors prin Turda unde ne-am oprit să ne mai plimbăm. Apoi am intrat la o cofetărie cu aer de anii ’80 unde le-am dat de lucru doamnelor de acolo care probabil că n-au mai avut atâțea clienți de pe la inaugurare. Oricum, prăjitura a fost foarte bună, nota 10, vă recomand cu căldură o bucată de “Excelent”. Apoi poze în față la fântână, multe ca de obicei :D
Întorși în Cluj, dușați și anormali (având în vedere că abia ne mai mișcam de oboseală), am purces prin centru la vânat clădiri vechi (mulțumim Bogdan pentru detalii). Am vrut să ne mai așezăm și la o terasă, dar nu mai luau comenzi la ora aia. Asta ca să vă faceți o idee cam cât am umblat.
Degeaba ne-am luat o sticlă de Gin să socializăm acasă și să ne uităm la Scary Movie 4, n-a mai avut cine, am adormit lenm.
Cu toate astea nici ziua de azi n-a dus lipsă de activitate, dar despre asta mâine sau când o să fiu mai odihnită.
Florești City
Ca să nu ne-o ia ploaia înainte am pornit spre dealurile din jurul Floreștiului. Sincer aveam în gând să vedem Cetatea Fetei, dar cum Clau nu prea avea chef să pierdem mult timp prin pădure, mai ales că GPS-ul nu și-a făcut treaba și puteam ușor să ne rătăcim am renunțat la idee. Oricum deja s-a înnorat, iar noi abia ne-am întors…așa că alegerea s-ar putea dovedi până la urmă bună.
Păcat că avem mai mult de jumate de an de când stăm aici și n-am urcat dealul niciodată, iar priveliștea e tare drăgută și merită osteneala de a bate pe jos în jur de 2 KM.
Prima oprire bisericuța din lemn.
Apoi prin spatele cartierului de blocuri ANL, am ajuns rapid în pădure.
La întoarcere nu m-am putut abține și m-am întins la plajă pentru o jumătate de oră, oricum soarele ardea destul de tare, nu era nimeni prin jurul nostru, iar liniștea a fost pur și simplu nemaipomenită. Poate doar Clau o perturba întrebând la 10 secunde cât mai stăm, noroc că am sistem de protecție la asemenea întrebări :) Am găsit apoi un alt drum pe care să ne întoarcem și numai bine că am descoperit o panoramă de vis asupra noului cartier din Florești, de unde ne-am văzut până și blocul.
Great, deja sunt descărcări electrice…
Târgul de carte Gaudeamus 2009
Cluj Napoca, Piața Unirii, un cort care pare mai mare din depărtare și mulți vizitatori mai ales azi pe la 14:30 când am fost noi.
Cam așa aș descrie pe scurt târgul din acest an. Am zăbovit cam o oră, aș mai fi stat dar era foarte cald, iar mulțimea care se plimba printre standuri părea să contrazică faptul că în România se cheltuiesc pe cărți cam 2 euro/an/cap de locuitor (și aici excludem manualele școlare), dar mă rog, vreau să spun că era înghesuială.
Standurile care m-au impresionat au fost cele de la RAO, unul din cele mai mari și frumos amenajate, LOGMAN cei cu manualele de engleză Gold și cu o mulțime de dicționare foarte ieftine plus o grămadă de cărți în engelză, NEMIRA mi s-a părut fain și dacă nu mă înșel aveau doar cărți în promoție, cele SF au părut destul de multe, HERALD cu niște tipi care împărțeau de zor pliante pentru cărțile lor cu preponderență filosofico-religioase care spre surpinderea mea se cumpărau destul de bine și hai, da tre’ să zic si de standul de la ADEVĂRUL care au venit cu cărțile pe care le distribuie joia împreună cu ziarul și pe care nu le găsești,(am și scris un post despre asta), și care, stand era drăguț, superaglomerat, cred că au avut cele mai mari vânzări (chiar dacă nici macar acum nu au făcut față cu numărul de volume, însă spuneau că mai primesc pe toată perioada târgului).
M-au surprins plăcut standurile editurilor mai mici din Cluj cum ar fi CASA CĂRȚII DE ȘTIINȚĂ, LIMES sau EIKON care au venit cu cărți bune, care nu se prea găsesc în librării și pe deasupra destul de ieftine. Din nou plăcut a fost să văd și editura grupului INTACT care a ieșit la interval cu aparițiile editoriale (incluzând CD-uri, DVD-uri, AudioBooks, etc) apărute de-a lungul vremii cu ziarele trustului Jurnalul Național, Săptămâna Financiară, Felicia, Financiarul și altele.
Nu mi-a plăcut în schimb standul de la HUMANITAS care mă așteptam să fie mare și frumos, dar e mic și urât, nimic interesant, mult mai puțin decât găsești în librăria drăguță proaspăt deschisă lângă UBB. Nu mi-a plăcut că a lipsit POLIROMUL, mă întreb de ce ? Nu mi-a plăcut că mă așteptam să fie mai multe standuri, mai multe edituri și mai mult spațiu de manevră între ele.
Mă bucur însă că m-am ntors de acolo cu 2 achiziții inedite: Cornelia Blaga-Brediceanu-Jurnale (de a cărei existență nu știam) și Marta Petreu-Filosofii paralele (pe care mi-am pierdut speranța de o a mai găsi vreodată), ambele apărute la edituri clujene.
În plus Clau a găsut 2 DVD-uri faine la INTACT: Ora zero-dezastru la Cernobâl și Ghidul delfinilor (pe care le-am ratat la data apariției).
Cam atat, poate că dacă nu îmi întindeau ăștia de la Adevărul nervii la maxim stăteam la coadă și luam ceva și de la ei, macar Shogun :D, dar așa n-am luat nimic de acolo. Târgul mai ține până duminică, ar merită dată o raită prin zonă, poate, poate ceva interesant sare în ochi.
Actorul, "domnii" și ardelenii
27 Martie-Ziua Internațională a Teatrului m-a adus la Teatrul Național din Cluj Napoca din două motive: Florin Piersic și inegalabilii Emil Hurezeanu și Cristian Tudor Popescu. A fost prma dată când i-am văzut live și am rămas încântată de seara extrem de “culturală” la care am luat parte.
Florin Piersic a apărut pe la ora 17 în sala ridicată în picioare. Înalt, este fără îndoială genul de persoană care umple încăperea în care intră chiar de s-ar afla singur. Pe scenă a stat alături de directorul Teatrul Național din Cluj, profesorul și scriitorul Ion Vartic, care văzând avântul cunoscut al actorului l-a lăsat să se desfășoare în voie depănând amintiri de pe vremea când făcea figurație pe aceeași scenă, de când a debutat și câte și mai câte întâmplări haioase, marca Florin Piersic. Cam două ore ne-a încântat “Florinel” și cred că ar mai fi stat dacă nu trebuia să meargă la Teatrul din Turda pentru o premieră unde au fost invitați mai mulți actori.
Piersic-ul părăsește sala în ropote de aplauze mai pupând pe una sau alta în stilul caracteristic, nu înainte de a se transforma pe scenă în personajul pe care îl interpretează în piesa regizată chiar de el “Logodnicele aterizează la Paris”. O să joace piesa la Cluj chiar în aprilie.
După o pauză de aproximativ jumătate de oră pe aceeași scenă au urcat Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu și o suită de intelectuali clujeni de la Ion Pop-diretorul revistei Echinox, Ion Mureșan-direcorul revistei Verso sau directorul de la revista literară Steaua, Adrian Popescu. Inițial s-a dorit ca după câteva minute de discuții cu publicul să se transmită direct pe Realiatatea emisiunea lor “Cap și pajură”, dar si-au dat seama la timp ca o transmisiune în direct ar fi fost imposibilă cu atât mai mult cu cât dialogul cu noi trebuia să fie cât mai viu. S-a renunțat la idee, dar asta nu a făcut decât ca seara să se transforme într-un dialog între poate cei mai de seamă intelectuali ai timpului nostru. Era imposibil să nu te simți cu câteva trepte mai sus față de cel care ai intrat acolo. A fost frumos, deosebit, încântător, memorabil…
S-a mers de la politică la literatură, la condiția intelectualului român, la Clujul cum este acum și cum a fost cândva, la diferențele între ardeleni și “mitici”. Pe alocuri ironică, pe alocuri extrem de serioasă, poate cinică uneori, întâlnirea a avut chiar de toate.
Cristian Tudor Popescu (care într-un mod inedit îmi aduce aminte de profesorul meu de Limba Română, domnul Cosma, care din păcate nu mai este printre noi) s-a autointitulat, cu un vers din Hureazeanu “ultimul clovn al acestei societăți”, clovnul însă este un domn, mare domn, chiar dacă îmbrăcat în blugi și cu papucii nefăcuți, chiar dăcă are ochii adânciți în cap de nu le poți distige culoarea nici de aproape, chiar dacă e mai mic și mai gârbovit decât îmi imaginam, este o prezență la înalt nivel. Ce să fac dacă îl apreciez?
De cealaltă parte Hurezeanu, pe care nu îl apreciez mai puțin, dar pare mai controversat și implicit mai greu de citit, pare un domn fără să-și deschidă gura, cu ceasul, verigheta și butonii strălucind, cu pantofii fără șireturi strălucind, cu meticolozitatea strălucind…până târziu în noapte.
Pe la 23 s-a terminat întâlnirea căreia Hurezeanu i-a pus capăt, pentru că probabil am fi rămas în sală până dimineată.
O să închei cu niște cuvinte chiar din Hurezeanu care mi-au plăcut pentru că au descris perfect seara la care am luat parte: “Sigur…viața trece, dar nu oricum…”
Places I like
Răzvan Marc, realizatorul şi prezentatorul de la BAZAR, creatorul CLEVER TRAVEL şi-a făcut blog, iar eu abia acum am descoperit. După ce m-am plimbat prin postările lui, prin locuri super pe unde are norocul să ajungă, am dat peste un post unde a făcut un TOP 10 al locurilor care-i plac la nebunie. El chiar are ce să scrie, pentru că a văzut cam tot GLOBUL şi nu exagerez, dar ce mi-a plăcut e că a dat încărcătura sa emoţională locurilor, a dovedit că fără implicare afectivă din partea omului unele locuri pot părea fără substanţă.
În mod normal, EU, pentru că nu am văzut foarte multe n-aş avea de unde scoate un TOP 10.
Şi totuşi…
LOCUL 10
Bucureşti, Cişmigiu, iulie 2007.
Pentru că nu e chiar aşa oribil cum se spune, pentru că sunt unele locuri extrem de plăcute şi pentru că am mâncat pe o băncuţă acolo trufe negre de la Capşa fără să îmi pese dacă mă murdăresc pe la gură.
LOCUL 9
Timişoara, Piaţa Operei, iulie 2008.
Pentru că ar fi fost o obţiune minunată dacă nu era Clujul, pentru că merg acolo mereu cu plăcere, am mulţi foşti colegi, prieteni vechi, e aproape de Ineu şi e frumoasă că o mândră din Banat.
LOCUL 8
Maramureş, Săpânţa, mai 2007.
Pentru că probabil e singurul cimitir din lume care nu te face să fii trist, pentru că am mers atât de departe cu sadismul că mi-am luat acasă replica din lemn la scară mică a unei cruci de acolo, pentru că e ceva ce nu vezi în fiecare zi şi mi-a luat destul de mult până să ajung acolo.
LOCUL 7
Oradea, Primăria, mai 2007.
Pentru că fie că-mi place fie nu am stat mai mult sau mai puţin 4 ani acolo, am cunoscut persoane de care o să rămân legată pe viaţă, pentru că am priceput că trebuia neaparat să trec pe aici ca să pot ajunge mai departe şi pentru că mi-a întărit convingerea că oraşele din vest sunt cele mai frumoase.
LOCUL 6
Delta Dunării, Plaja dinspre Mare de la Sfântul Gheorghe, august 2007.
Pentru că mi-am dorit să văd Delta de multă vreme, pentru că am vrut să stau cu un picior în Mare şi cu unul în Dunăre, pentru că plaja minunată din poză e liniştită, iar eu aveam nevoie de linişte mai mult decât credeam. Nu ştiu cum să-i mulţumensc mării pentru valurile din săptămâna aceea.
LOCUL 5
Bupapesta, Parlamentul, iulie 2007.
Pentru că a trebuit să vin din nou la Budapesta să realizez ce perlă e, pentru că a fost cadoul meu neaşteptat de după licenţă, pentru că m-aş întoarce acolo oricând, pentru că nu o să uit niciodată plimbarea cu vaporaşul admirând Dunărea în asfinţit.
LOCUL 4
Viena, Palatul Hofburg, mai 2007.
Pentru că sunt atâtea motive să o iubeşti că nu încap aici nici să mă dau de 3 ori peste cap, pentru că e cea mai frumoasă amintire din toţi cei 4 ani de facultate, pentru că am făcut 700 de poze la care mă uit destul de des, pentru că a fost un vis devenit relitate şi pentru că oriunde păşeşti acolo e rost de un WOW.
LOCUL 3
Clujul noaptea văzut de la Belvedere, octombrie 2008.
Pentru că momentan e casa mea, e locul unde încă încerc să-mi găsesc un rost, pentru că mă face măndră de Transilvania, pentru că m-am îndrăgostit de el cănd l-am văzut exact din locul de unde e făcută poza.
LOCUL 2
Undeva spre Ineu, ianuarie 2009.
Eu i-am zis Apus de Iarnă, pentru că drumul spre casă indiferent de unde ai veni este minunat şi pentru că eu mă bucur că încă pot să simt asta.
LOCUL 1
Ineu, Podul de fier, iunie 2007.
Pentru că Ineu va însemna acasă indiferent câte alte case o să am, pentru că acolo m-am născut, am crescut, am acei prieteni ca niciunde în altă parte, pentru că familia mea e acolo, pentru că cele mai frumase amintiri le am de acolo, pentru că unele amintiri nu le mai pot avea din altă parte şi pentru că acolo am râs şi am plâns cel mai mult. Pentru că acolo am petrecut cei mai fericiţi şi lipsiţi de griji ani de până acum fără să ştiu asta.
Nu-mi pierd speranţa, vor fi şi alte locuri pe care să le iubesc, pe care sper să le vad nu doar în poze, pe care sper să le pot aprecia la justa valoare, dar acestea vor fi mereu parte din mine.