Poveste de weekend: să pleci nicăieri și să ajungi undeva frumos

True story: am avut o săptămâna întunecată, nu doar la propriu, așa că nu m-am descurajat când am văzut că sâmbătă nu vrea să se arate soarele. Sigur, preferam să fie, dar la fel de tare preferam să ies din casă cam pe orice vreme, să văd culori de toamnă și să respir aer puțin mai rarefiat. “Unde mergem?” mă întreabă. “Nu știu, zic eu, dar tre’ să mergem!”

Departe nu aveam chef să conduc, iar aproape nu-mi rezolvam problema. Așa că am aruncat un ochi pe harta județului și am luat-o spre Mărișel. Suficient de sus încât el să se joace cu radioul și suficient de jos încât eu să nu văd doar brazi cu cetina tot verde. Și pentru că nu prea ne place să mergem pe același drum pe care am venit, am făcut un circuit: Cluj-Agârbiciu-Beliș-Mărișel-Tarnița-Cluj.

La Agârbiciu este foarte frumos, regret că nu am oprit să fotografiez satul ăsta mic ascuns într-o vale, dar de culorile colinelor din jurul lui m-am bucurat cu prisosință. Mă voi întoarce! De oprit am oprit întâi la Beliș. Am fost aici de câteva ori în primăvara lui 2012 pe când îmi propusesem să cunosc ceva mai bine Ardealul, apoi, ai grijă ce-ți dorești, am mers o vreme în interes de serviciu de mă săturasem. Cu toate acestea, sâmbăta trecută am oprit prima dată pe barajul Fântânele, să văd frumosul peisaj din jur. Deși bătea un vânt năprasnic, aici am tras concluzia că foarte mulți oameni au plecat în căutarea culorilor de toamnă la fel ca și noi.

De la Beliș la Mărișel faci aproximativ 15 minute, cu toate că drumul e groaznic. Însă Mărișelul este un sat de munte foarte frumos, care merită (pe lângă un drum de acces mai bun spre el) și osteneala de a merge din groapă în groapa cu speranța că după următoarea curbă va fi mai bine. La Mărișel am ajuns prima dată iarna și mi-a părut de poveste (am și o poveste funny behind the scenes), a doua oară primăvara, dar zău că acum toamna mi s-a părut cel mai fotogenic.

La Mărișel se află și Cabana Moților. Știam de ea, de la Radio România Actualități, căci în urmă cu ceva vreme am participat la un concurs ce dădea ca premiu un weekend în Apuseni la această cabană. Am luat locul 2, deci nu weekendul, dar a contat faptul că mesajul mi-a fost jurizat de însuși Eugen Simion. Ajunși la fața locului, total întâmplător, am descoperit, poate chiar motivul pentru care mulți turiști ajung la Mărișel, iar asta mi-a plăcut mult. E o nebunie de cabană, ca și hanurile lui Sadoveanu, unde pentru că nu prea erau locuri libere, nimeni nu a părut deranjat să împartă masa cu noi. De la aspectul locului, la turiștii mulți ce au luat masa aici într-o sâmbătă oarecare, la mâțele leneșe ce se plimbau printre mese, la bucatele servite, până la cele pe care le puteai lua acasă, totul părea că are în spate o istorie trăită cu pasiune. Iar asta… asta îmi zic eu că trebuie să fie spiritul turismului…

Aș mai merge la Mărișel, la cabana asta pentru un weekend întreg, să mă cazez aici, să fac ce nu fac prin vacanțe, adică să mă relaxez. Și uite așa am simțit că am descoperit un loc fain, de dat mai departe, fără să “mă plătească” cineva pentru asta. Iar ciorba de fasole, caldă și aromată, când afară toamna exploda și iarna se apropia este de reținut în memorie. Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu am luat niște bunătăți pentru acasă, dar hei, pot merge oricând, la cât e de aproape :)

De întors din frumusețe de loc, ne-am întors pe la Tarnița, după ce tot opream din 2km în 2km să facem poze și să admirăm pădurea (mai bine veneam pe jos, nu?). Tarnița este un lac de acumulare care se găsește între Mărișel și Gilău, înconjurat de dealurile Gilăului, doar o altă poartă de intrare în Apuseni. Panoramele obținute de pe barajul în formă de arc de la Tarnița sunt spectaculoase, iar toamna arată de-a dreptul pictural. La Tarnița am ajuns doar pe timp de primăvară până acum, dar jur că toamna, locul este cu mult mai ofertant din punct de vedere vizual.

Toată plimbarea asta mult dorită la aer și pădure a durat câteva ore și ne-a purtat exact prin codri de aramă ai lui Eminescu, căci numai la asta mă puteam gândi când vedeam copacii în asemenea straie și natura într-un moment atât de elegant: “Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă/Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă…”