Principiul căderii fulgului de zăpadă sau după 7 ani la Cluj

În 07.07.2007 m-am mutat la Cluj! Simplu! Am luat trenul pe care îl pierdusem cu 4 ani în urmă, atât de natural, de parcă știam sigur că viața mea va curge într-un singur sens. Aveam motive solide să cred asta și sper că încă mai am… A fost o întâmplare ce a stat sub protecția lui acel 7, care am senzația că m-a urmărit toată viața, fără să-l aleg, fără să-l plănuiesc. Și poate din acest motiv știu atât de sigur care e data la care, în sfârșit, pot spune și eu că am plecat de acasă… Și plecată am fost!

Aș vrea să spun că imediat ce am ajuns aici mi-am găsit locul, că de atunci și acum casa mea e aici. Aș vrea să vă spun că aici mi-am găsit fericirea deplină și liniștea de netulburat și că de atunci nu le-am mai căutat în altă parte. Cred că aș vrea să spun asta căci lucrurile ar fi în acest fel mult mai simple. Doar că nu sunt. Și oricine pleacă într-o zi “de acasă” spre un alt “acasă” o să vă lămurească de ce nu este atât de simplu pe cât pare. Cu toate acestea, alegerea a fost probabil, cea mai bună, pe principiul: “niciun fulg de zăpadă nu va cădea în locul nepotrivit”.

Nu știu care a fost treaba cu acel 7 (număr de destin, cică, dar nu cunosc detalii), dar viața mea s-a schimbat. Nu știam, nu bănuiam, nu plănuiam. Cu 7 ani în urmă eram alt om. Nu mai bun sau mai rău, nu mai sărac sau mai bogat, mai urât sau mai frumos, doar… altul. Credeam că mă maturizazem, vai de mine, de la tragedii personale și ale povești ce trecură peste mine. Acum îmi vine să râd, pentru că se vedea din avion că nu eram matură deloc. Nici azi nu sunt, dar acum apreciez maxim faptul că s-ar putea să-mi păstrez o doză de imaturitate toată viață. Ajută la digestie, pe cuvânt ;)

Nu mi-am împachetat viață în valize, cum am tot citit prin cărți, ba chiar am lăsat valizele la Ineu în ideea că le iau mai târziu. Nu le-am mai luat pentru că n-am mai simțit nevoia. Aici la Cluj n-am mai pus preț pe valizele alea atât de mult pe cât o făcusem până atunci. Și oricât de metaforică e treaba cu valizele, eu îmi împachetasem deja viața de până atunci într-un cotlon al sufletului de unde să fiu sigură că nu o pot pierde niciodată. Vedeți voi, valizele se mai pot pierde, ca orice bagaj pe care îl cari altundeva decât în inimă.

Și trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri, vorba poetului național și azi mă găsesc aici la Cluj rememorând întâmplări din altă viață, parcă… Oricum aș lua-o însă și oriunde mă va duce viața, cert este că aici, la Cluj, am început să trăiesc. Dacă asta presupune că am început să muncesc și să iubesc cu spor, atunci da, asta e! Și pentru lucrurile astea o să-i fiu mereu îndatorată Clujului. Mă bucur că asemeni fulgului de zăpadă din proverbul japonez, am căzut într-un loc potrivit, care m-a ajutat să cresc, să evoluez, să mă accept cu pasiuni și dureri cu tot și să-mi duc existența asta pe căi, de care, habar nu avem noi, oamenii cum se pot schimba și cum ne pot schimba. Sezon după sezon, an după an…

Dacă va trebui să rămân aici mereu sau cel puțin încă o bună perioadă, cu siguranță copiii mei vor numi acest loc “acasă”, iar Clujul va deveni și mai important pentru mine. Însă, ciclul celor 7 ani, pare să se încheie și sunt nerăbdătoare să văd ce urmează. Pentru că simt că trebuie să urmeze multe alte motive, pentru care, din toate locurile din lume, pe mine, cărările vieții m-au condus aici!