Copilăria mea s-a terminat pe la 17 ani și regret amarnic că nu a durat mai mult, chiar dacă azi mă uit la copii de 12 sau 13 ani care practic nu mai sunt copii. Nu voi dezvolta asta fix azi, căci e trist și deprimant. Mă gândesc, însă, de multe ori, că am avut o copilărie minunată, pe care n-aș schimba-o cu nimic, nici cu excursia la Disney la care am visat aproape 20 de ani, nici cu cele mai teribile aventuri de care n-am avut parte. Căci așa cum a fost ea, cu bune și rele, în simplitatea ei infinită, copilăria mea a fost exact ce a trebuit să fie și dacă al meu (potențial) copil va avea măcar așa o copilărie, n-are cum să nu-și amintească și el, an de an, ca de 1 iunie să-și spună La mulți ani, pentru una din cele mai frumoase și speciale perioade ale vieții!
Voi recunoaște mereu că una din trăsăturile esențiale ale frumoasei mele copilării a fost faptul că am învățat să călătoresc și am prins drag de acest dulce microb. Responsabil pentru asta a fost tata, v-am mai spus. Ai mei se pare că au învățat de timpuriu cât de important pentru dezvoltarea mea era faptul că trebuie să schimb peisajul de câteva ori pe an. Au învățat că asta se poate face încă din comunism fiind, pe vremea când nu puteai ieși din țară decât extrem de greu. Apoi s-au adaptat repede după ’90 și când s-au deschis granițele am încercat împreună Occidentul cu degetul. Nu, nu erau niște super curajoși și nici niște oameni cu bani, erau doar super curioși și mi-au insuflat asta și mie, luându-mă cu ei.
Din acea perioadă a vieții mele s-a născut acest articol, căci consider absolut necesar ca un individ să călătorească de la vârste fragede. Acele și numai acele călătorii pot schimba optici și destine. Am gândit un număr de 7 călătorii pe care dacă nu le-ai făcut în copilărie, greu le mai recuperezi. Sunt aproape convinsă de faptul că cei mai mulți dintre voi le-au făcut, așa că la final, vă așteaptă un concurs… de ziua copilului călător (din tine) :)
1. Copilul călătorește prin țara lui
Aceasta nu este o singură călătorie ci un întreg lanț de călătorii, pe care un copil TREBUIE să-l facă împreună cu părinții săi prin țara de origine (și/sau în cea care trăiește). Desigur aici e nevoie ca părinții să nu fie din cei care își urăsc țara și o vorbesc de rău de câte ori au ocazia. Un copil care nu ajunge să vadă în ce țară frumoasă s-a născut și/sau trăiește va deveni un adult frustrat și veșnic nemulțumit de locul în care se află. Dragi părinți, luați-vă copiii în excursii frumoase prin România dacă aici locuiți sau prin țara în care locuiți (în acest caz două țări de descoperit și iubit, ceea ce este genial), arătați-le copiilor voștri cât sunt de norocoși. Învățați să învățați sau să reînvățați alături de ei despre istoria și geografia locurilor de care aparțineți într-un fel sau altul. Și cel mai important, nu vă negați rădăcinile oricare ar fi ele și bine ar fi să vă îndemnați și copilul să le prețuiască. Acest gen de călătorii neefectuate la timp pot avea urmări din cele mai grave asupra personalității celor mici, care nu vor rămâne mereu mici. Nu uitați asta!
2. Copilul la Mare (Marea Neagră sau oricare altă Mare albastră)
Mi se pare atât de trist că un adolescent ajuns la 18 ani, ce provine dintr-o familie de condiție medie (să presupunem) să nu fi văzut Marea niciodată, că îmi vine să plâng. Și sunt, da sunt altfel de copii, care n-au fost duși sau lăsați să meargă la Mare niciodată. Motivele au fost diverse, ba de unii e departe, ba pentru unii este foarte scump, ba unii părinți sunt reticenți că ar putea păți copilul ceva de la soare și apă (știu cât de ciudat sună, dar am auzit atât de multe cazuri în care mai ales copiii mici, de 2-5 ani nu sunt duși la mare pe aceste considerente că nu îmi vine să cred). Pe lângă faptul că mediul salin face bine sănătății celor mici, le întărește sistemul imunitar și eventual le vindecă vreo afecțiune respiratorie, călătoria La Mare va fi o amintire de neuitat pentru un copil mai mic sau mai mare. Ați văzut filmulețe pe net cu copii care văd pentru prima oară Marea? Priceless…
3. Copilul la/pe munte
Nu știu cum și de unde s-a împământenit ideea că a merge cu copiii la munte este greu și îi expui pe cei mici la riscuri inutile?!? Nu știu de ce foarte mulți părinți cred că pot ajunge cu copilul pe munte numai după 10 ani când omulețul înțelege perfect cum stă treaba cu muntele. Sigur sunt și excepții și mulți părinți îi duc pe micuți pe munte înainte ca ei să meargă, ceea ce e superb. Peisaje geniale, pe care mi le amintesc și eu de pe la 3 ani îmi inundă amintirile și cu cât ești mai mic cu atât aventura ți se pare mai mare. De cele mai multe ori, din acest punct de vedere, foarte mulți copii întrebați ce fel de vacanțe preferă, le vor alege din start pe cele la munte. Deci duceți copiii la munte de mici, căci aici nu e valabilă zicală și nu, nu vine muntele la ei.
4. Copilul în străinătate
Dacă vorbiți cu părinții care călătoresc intens cu cei mici, vă vor spune că nu există vacanță mai ușoară pe lume decât cea în afară țării cu cei mici. Se pare că pe cât sunt de mici pe atât este de ușor să călătorești cu ei departe, cu avion sau alte mijloace de transport. Că este esențial ca un copil să vadă lumea din afara granițelor încă de mic nu încape vorba, dar ideea este că nici măcar nu este greu. Alegeți o destinație nu foarte îndepărtată dacă vă este groază de așa o călătorie, dar important este să ieșiți, să vadă și acei ochișori mici și curioși care sunt diferențe și care sunt asemănările, dintre oameni, dintre locuri, dintre stiluri de viață.
5. Copilul la bunici
Subiect sensibil pentru mine pentru că eu n-am fost genul care să stea pe la bunici. Am mers la ei, dar nu am stat. Acum regret oarecum, căci mi se pare extrem de importantă călătoria/vacanța copilului la bunici și cu cât bunicii sunt mai departe sau în alte regiuni cu atât mai bine. O vacanță la bunici te învață mai multe decât 10 vacanțe în altă parte. Mereu am văzut o vacanță la bunici ca pe o incursiune în istoria familiei și parcă niciodată nu am avut parte de ea la adevărata intensitate. Trimiteți-vă copilul la bunici măcar o lună în vacanța mare și nu vă fie teamă cu bunicii “îl strică”, cum am mai auzit, în acea perioadă, căci pentru el va fi doar o perioadă de răsfăț și relaxare maximă. Nu-i refuzați asta!
6. Copilul în excursie cu clasa
Deja aici vorbim despre experiențele de călătorie ale copilului mai mare. Noroc de cei care apucă la o școală unde se pune preț pe excursiile și călătoriilor elevilor, noroc de cei care dau peste învățători sau profesori bine pregătiți în direcția minunată de a le deschide mintea elevilor prin excursii. Eu am avut parte de așa ceva și le-am adorat, excursiile sunt cele mai frumoase amintiri ale mele din școală. Pe lângă caracterul educativ, la nivel social aceste excursii sunt mană cerească pentru colectivitate, o leagă, o omogenizează și îi dă șansa de a se descoperi într-un ritm propriu. În plus, mai cred că prinzi drag de școală cu mai multă lejeritate dacă ea nu presupune doar lecții și trezit de dimineață tare ci și agrement și relaxare. Pot spune cu mâna pe inimă că fără excusiile în care am fost în școala primară și cea generală sub îndrumarea învățătoarei noastre și mai apoi a dirigintei (profesoară de educație fizică și sport), acei ani de școală ar fi fost cu mult prea săraci…
7. Copilul în tabără
Cele mai frumoase aventuri din copilărie și din prima parte a adolescenței sunt fără îndoială aventurile din tabără, locurile în care de cele mai multe ori se leagă cele mai durabile prietenii și cele mai frumoase povești (da, unele chiar despre primele iubiri). E păcat să nu trăiești aceste experiențe, deci este mai mult decât necesar ca un copil să fie trimis în tabără. Trimițându-l acolo părintele îi dovedește câtă încredere are în el, lăsându-l singur 7 sau 10 zile, iar copilul va prinde curaj în forțele proprii în acea perioadă în care pare a fi doar el cu el și deciziile sale. Tabăra călește mai multe caractere decât ar fi făcut-o armata :))
Dacă sunteți curioși de poveștile bebelușilor călători, puteți citi despre vacanțe minunate cu cei mici la Liliana și la Adriana. Sau dacă vă doriți o aventură adevărată cu 6 perechi de ochișori la bord, încercați Viața pe îndelete…
CONCURS!* Povestește-mi într-o frază sau două care este cea mai frumoasă amintire de călătorie din copilăria ta și poți câștiga cele două ghiduri turistice din imaginea alăturată. Lasă povestea într-un comentariu la acest articol începând de acum până sâmbătă 7 iunie inclusiv. Nu va exista tragere la sorți, va câștiga cea mai frumoasă poveste… Câștigătorul va fi anunțat, marți 10 iunie ;)
Aștept povești frumoase de la copiii/oamenii frumoși care știu că sunteți!
*Concursul se desfășoară pe teritoriul României, iar premiul va putea fi trimis doar pe teritoriul României. Mulțumesc!
12 comentarii
Am cam bifat tot în afară de 5 (bunicii locuiau în Timișoara, cu noi, nu la sat) și 7 (nu-mi plăcea să stau departe de ai mei prea mult, iar o tabără fix asta însemna).
Cea mai frumoasă amintire de călătorie din copilărie e strâns legată de drumurile cu trenul spre Marea Neagră. Mi se părea fascinantă gara, noaptea, sunetul șinelor, așteptatul pe peron, apoi agitația din sufletul meu de copil până ne vedeam instalați în compartimentul nostru, refuzul de a adormi, somnul care mă fura pe nesimțite, apoi dimineața în care mă trezeam departe de casă și priveam pe geam câmpuri cu floarea soarelui și dealurile din depărtare. Sunt niște sentimente pe care n-am cum să le uit, sentimente pe care aș vrea să le simtă și viitorii mei copii.
Am bifat si eu in copilarie o mare parte din ele. La mare am mers prima data cu ai mei cand aveam cateva luni, si de atunci in fiecare an, insa prima amintire pe care o am dintr-o calatorie este imaginea Transfagarasanului. In strainatate nu am fost, era mai greu la vremea aceea, dar m-am plimbat destul cu ai mai prin tara. Cu bunica din partea tatalui locuiam, deci as putea spune ca mi-am petrecut toata copilaria la bunici :)). Tabere nu prea se organizau la scoala mea, dar am fost in cateva excursii- era prin liceu, dar tot copil eram si atunci :D.
Da si eu sunt pentru a-ti lua copilul peste tot pe unde mergi. Trebuie doar sa vrei.
Am aproape 18 ani si nu am fost la mare sau munte. Insa, excursiile la bunici erau “cireasa de pe tort”. In fiecare an trebuia sa stau la bunici, era o adevarata placere. Cand eram mica am locuit la bunici un an intreg pentru ca parintii mei aveau de lucru si nu avea cine sa aiba grija de mine. In fiecare excursie sau tabara cu scoala ma pierdeam… Acel sentiment de frica il am si acum cand ma gandesc la acele momente.
O prima vacanta, in adevaratul sens al cuvantului, de care-mi amintesc are destinatia Bucuresti. Initial nu stiam cat de greu le-a fost parintilor mei, cat au muncit pentru a strange acei bani… dar acum ca stiu, pretuiesc fiecare amintire capatata pe vremea aia.
Deci, o zi din acea vacanta.
Am ajuns in parcul de distractii. Si ce mai parc, ohooa. Eram impreuna cu sora-mea, doua micute din provincie care descopereau pentru prima data un parc de distractii. Erau diferite jocuri si atractii. Tin minte ca eram cu ea intr-un elicopter care se invartea… iar eu, cum eram vai de mine, incercam sa dau din volan , sa apas pe pedala ca doar “elicopterul o luase razna”. Sora mea nu avea nicio grija, le facea din mana parintilor iar eu, muream de frica nu alta.
Sau, in fuga noastra am dat peste un calut din plastic alb cu floricele, am vrut musai sa fac o poza cu el… pentru ca “cal de asta are si tataia la tara doar ca e mai mare si e negru”.
Tot in acea vacanta…
…am descoperit pentru prima data scarile rulante… asta e o amintire mai traumatizanta, asa ca o voi povesti data viitoare.
Cea mai frumoasa amintire de calatorie a mea… e atat de greu sa gasesc una singura. Am fost in atat de multe calatorii la viata mea incat am impresia ca m-am plimbat cat pentru 5 oameni :))). Dar cred ca daca ar trebui sa ma limitez la una singura, aceea ar fi mai degraba o experienta: mersul cu trenul in tabara la mare. Cand eram noi mici, se facea un tren doar pentru elevi, care pornea din Timisoara pana la Navodari, unde mergeam noi in tabara. Nici o alta calatorie nu o sa se compare vreodata cu acele calatorii cu trenul. Eram doar copii. Radeam, stateam claie peste gramada, cate 11 intr-un compartiment. Imparteam mancarea si sucul. Jucam tot felul de jocuri. Dormeam cum apucam, unii dintre noi chiar si pe jos. Intotdeauna eram cu capul pe geam la Portile de fier sa vedem luminile de la termocentrala si cand treceam podul peste Dunare. Erau 14 ore infernale, care pareau sa treaca intr-o clipita.
Nici o amintire din copilaria mea nu cred ca o sa eclipseze vreodata acele calatorii.
P.S. Eu chiar am bifat tot :D
Desi nu am implinit inca varsta de 12 ani, sunt pasionata de calatorii. Dorinta mea cea mai arzatoare este sa ajung candva intr-o excursie in jurul lumii, dar pana atunci incerc sa descopar comorile ascunse in propria tara si in apropierea ei.
Cu toate ca mi-e greu sa aleg o singura amintire din pelegrinarile mele la munte, la mare, in sate sau in mari orase, ma voi opri la o aventura haioasa in Egipt, la Cairo. Aveam doar 5 ani (urma sa implinesc 6 peste cateva luni) si mersesem intr-o excursie la Cairo din Hurghada (locul unde am petrecut impreuna cu mama 7 zile minunate). Pe platoul Gizeh se inaltau mandre piramidele vechilor egipteni iar printre ele micii intreprinzatori locali castigau un ban cu ajutorul camilelor, imbracate ca pentru parada in vesminte stralucitoare. In ciuda faptului ca nu intentionam sa apelam la serviciile lor din cauza lipsei banilor, ne-am trezit urcate pe spinarea unei camile si fotografiate, apoi pentru a fi date jos a trebuit sa platim distractia. I-am dat 1 leu romanesc, asa ca peste cateva minute barbatul alerga dupa noi pe platou sa ne intrebe cat valoreaza in euro sau dolari.
Mai pastrez inca vie amintirea intinderilor nesfarsite de nisip rosiatic, al enigmaticelor piramide si, bineinteles, al beduinilor si al camilelor, toate imortalizate de aparatul foto.
parintii mei nu au prea avut posibilitatea sa ma lase in tabere sau sa mergem la plimbare, cu toate astea au facut tot posibilul iar la 10 ani pe mine si pe sora mea ne-au dus la mare. cand am vazut marea eu si sora mea am ramas mute de uimire si am spus “vai ce garla mare”. pur si simplu topaiam de fericire pe plaja si ne era frica de valuri. tatal nostru ne-a cumparat un colac roz pt ca nu aveam curaj sa intram in apa. iar cand am plecat tati a spus ca nu stie daca vom mai veni si la anul si noi am pupat marea cand am plecat. si de atunci nu am mai vazut marea…
Cele mai frumoase calatorii ale copilariei mele au fost catre matusa mea, intr-un sat intre dealuri de langa Campina (Prahova). Plecam din Buzau, cu parintii sau bunicii mei, cu trenul, apoi schimbam doua “rate” pana la destinatie. O adevarata calatorie initiatica, o lume pestrita se infatisa ca la un carnaval sui generis. Si fericirea de a fi acolo, in satul Telega, cu drumetii prin padure dupa bureti, pe malul paraiasului din poarta matusii… O, tempora…!
Eram la mare. Aveam vreo 10 ani. Si de cate ori coboram scarile care duceau spre plaja, la un moment dat dadeam peste un domn trecut de 70 de ani, inalt, cocosat, foarte ingrijit si total inexpresiv. Statea pe un scaunel, cu un cantar in fata.
Tariful pentru cei care voiau sa se cantareasca era atat de mic, incat nu am crezut nicio clipa ca batranelul statea acolo pentru bani.
Ma cantaream ori de cate ori urcam sau coboram scarile si il gaseam acolo.
Odata chiar s-a uitat la mine si a zambit. :)
Uite,iti recomand un site foarte bun unde gasesti cazare la un pret foarte accesibil care cu siguranta te va ajuta foarte mult,atat pe tine cat si pe cititorii tai : cazare in Bacau
Cat adevar !
chiar mi-a trezit nostalgia copilariei .
Daca vreti sa ccontinui calatoria in alte locatii ale tarii,atunci va recomand acest site unde va puteti gasi cazare la un pret foarte bun
cazare in Suceava .
Vă mulțumesc tuturor pentru participare, dar câștigătoarea este: Iustina Groza, mi-a plăcut ceva la povestea ei, ceva ce mi-a mers la suflet!
Astept adresa ta Iustina, pe mailul de la Contact sau in mesaj privat pe facebook :)