Zbor printre fulgere

Mi se aşterne un zâmbet pe faţă când îmi amintesc de acest episod, deşi la vremea respectivă nu mi s-a părut amuzant. Eu ador să zbor, senzaţia pe care o am când constat că avionul se înalţă, când ştiu că picioarele mele pe pământ sunt doar o amintire, îmi dă speranţa că totul este posibil. Mă simt chiar bine în avion, nu mi-e frică, nu mi-e rău şi deşi nu am făcut zboruri în afara Europei, cred că m-aş comporta excelent şi pe un zbor transatlantic de exemplu. Probabil tocmai din cauză faptul că iubesc zborurile, cred că mă iubesc şi ele pe mine, căci am avut parte de multe zboruri line cu aterizări blânde. Toate, în afară de unul…

Plecam în Franţa pentru o perioadă mai lungă timp. Trebuia să ajung la Montpellier via Paris, unde nu trebuia să schimb doar avionul ci şi aeroportul. De la Cluj am plecat cu o întârziere de peste 3 ore, singura dată când am petrecut atât de mult în aşteptarea plecării. A fost minunat până la Paris, am citit, mâncat şi chiar aţipit în premieră. De la Beauvais a trebuit să mă transport până la CDG pentru următorul zbor spre Montpellier. Nu mai contează peripeţia de până la CDG, ar constitui o postare separată, căci odată ajunsă la poarta de îmbarcare nu a mai contat nimic. După ce au schimbat porta şi am alergat de nebună prin imensitatea de terminal, apoi după după un drum de 45 de minute cu autobusul până la avion, am urcat în sfârşit şi putea decola spre destinaţia mea finală, deşi eram pe drum de peste 12 ore…

Foto

Am fost tare dezamăgită că norii ocupaseră abuziv cerul la ora când avionul se înălţa deasupra Parisului luminat. Să văd oraşul luminii de sus pe timp de noapte era tot ce-mi puteam dori pe ziua respectivă, însă nu a fost să fie. Mi-am comandat un ceai care a venit asortat cu doi biscuiţi delicioşi şi mă amuzam de o familie nordică cu un copil de vreo 2 ani (probabil unul din cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, ca părinţii de altfel, un el şi o ea să presupunem că din Finlanda, blonzi spre alb aproape cu nişte ochi albaştri cum n-am văzut în viaţa mea). În fine, erau haioşi, eram obosită şi brusc mi-am dorit să arate aşa şi familia mea… deh… urma să stau ceva vreme departe de ea, deci sentimentele se explică.

La un moment dat, o lumină aruncată de nicăieri brăzdează cerul negru ca tăciunele, nu ştiu ce este… îmi întorc privirea spre “familia mea perfectă”, apoi din nou, “biciul lui Dumnezeu loveşte cerul”, odată şi încă odată… WOW, fulgera mai des decât îmi fusese dat să văd şi totul de la înălţime, pe timp de noapte, păream într-un documetar de pe Discovery, nu, nu în “Catastrofe aviatice”, cel puţin nu încă happy

Trec aşa minute bune, eu lipită de geamul mic al avionului, numărând fulgerele şi mirându-mă cum de în furtuna care se instala vizibil, avionul parcurgea distanele atât de lin. Nu mi-am terminat gândul până marea pasărea de metal a început să se scuture, puţin, câte puţin până deja unii au început să zbiere în avion, copilul din nord a început să plângă, iar eu încă aveam speranţa că e doar o zonă cu turbulenţe pe care o vom depăşi rapid. Încă zâmbeam copilaşului din stânga mea. Apoi a început să plouă extrem de violent, iar fulgerele nu mai putea fi numărate, avionul s-a înclinat destul de tare şi aflăm de la microfon că cel mai probabail din cauza condiţiilor meteo nu vom putea ateriza la Montpellier ci la Toulouse. Totuşi căpitanul decide să încerce să pună avionul la Montpellier, ne zgâlţâim tare de tot, moment în care mi se face rău… foarte rău, unii încep să vocifereze crispaţi, copilul plânge din nou, tatăl său îl ţine ferm în braţe. Suntem anunţaţi că nu se poate, vom merge la Toulouse… îmi era deja atât de rău că din partea mea puteam şi cădea, nu-mi mai păsa… Dar, wait nu, copilul frumos de lângă mine… nu puteam pica totuşi. Putem doar să ne zgâlţâim, tare, tare de tot (nu voi uita în veci). Nu ştiu ce mai încearcă pilotul, nu ştiu dacă cineva ne-a mai anuţat ceva căci mi se înfundaseră groaznic urechile şi apoi o cădere total anapoda, care mi-a amintit şi ce măncasem cu două luni în urmă, ne-a anunţat ca un trăsnet că am aterizat undeva. Toată lumea a aplaudat frenetic nu doar aşa de complezenţă.

Regretam amarnic ceaiul pe care-l băusem, nu m-a impresionat nici prezenţa căpitanului la uşa navei (căpitan cu care unii oamenii dădau mâna felicitându-l), nu m-a împresionat nici ploaia năspraznică care m-a udat până la piele de la uşa avionului şi până la intrarea în aeroport, m-a impresionat numai tăbliţa pe care scria Aeroport de Montpellier Mediterranee… ufff… ajunsesem chiar la destinaţie, după minute bune în care habar nu am avut unde sunt şi nici nu puteam întreba pe nimeni căci… căci… apoi am putut vomita liniştită big grin Avionul a rămas însă mijlocul meu de transport preferat, iar Clau mi-a zis că ce noroc pe mine să prind aşa o aventură la bord, el a zburat mult mai mult, a traversat şi oceanul şi nimic… “zbor ca-n palmă” big grin

* Acest articol participă la concursul organizat de Airlines Travel şi Carpatair. Mai puteţi participa şi voi cu o poveste de la bord, până pe 15 iulie. Baftă tuturor! happy

You may also like

11 comentarii

  1. Usch, ce aventura! N-am zburat eu mult, dar am zburat si transatlantic si spre Asia (mai lung ca transatlanticul) fara probleme, desi am avut emotii sa stau 11 ore in avion…sa nu se intample ceva…

    Bafta la concurs!

  2. @Ana: mersi kiss da, nu a fost tare placut, dar s-a intamplat o singura data… este o experienta si asta laughing Turbulente sunt mereu, dar trec foarte repede, nici nu apuci sa te panichezi… tongue

    @Monica: adevarul este ca de aveam frica aceea proverbiala de avion, imi era mult mai greu, crede-ma, unii chiar au zbierat, nu as fi vrut sa fiu in pielea lor laughing

    @Salmi: mersi fain happy da, am zis ca si Clau la fel, a facut zboruri mai dese si mai lungi ca mine si nicio aventura de genul asta laughing Cica el vrea, sa vada cum e happy

  3. mda, nu stiu cum as fi reactionat, in mod uzual ador sa zbor, desi n-am iesit din europa. nimic nu-i sigur in lumea asta si daca e sa se termine totul, ce mai conteaza unde se intampla?big grin
    as concluziona totusi, ca esti o curajoasa, felicitari!

  4. Pai de ce n-a urcat deasupra norilor? Era avion mititel? Eu stiam ca in caz de turbulente fie urca mai sus (daca se poate si le permite avionul) fie ocolesc. Oribil trebuie sa fi fost. Eu cele mai nasoale experiente cu avionul le-am avut in Norvegia unde-s pistele foarte scurte, incepute din apa si vanturi foarte puternice. Dupa ce am avut parte de cateva aterizari din astea stil “prabuuuushiiiireeee” nu ma mai supara nimic din restul lumii civilizate. Sunt zen. Impietrit dar ZEN. laughing
    Aaa, ba da, am mai aterizat o data oribil, in stilul experientei tale, in Bucuresti. Veneam in concediu la doamna, atunci ea inca nu era cu mine si tot asa era era furtuna. Au fost niste goluri de aer printre fulgere de am inlemnit. A fost o aterizare ca-n filmele italienesti, cu copiii plangand, doamne tzipand scurt si masculi inclestati de scaune (printre care evident ma numaram si eu).

  5. @aA: nu stiu daca sunt curajoasa, dar cred ca eram putin inconstienta si uneori cred ca e bine sa fii, nu-mi mai doresc insa experiente de genul asta big grin

    @Vladimir: păi nu ştiu de ce nu a urcat deasupra norilor, sau a urcat dar tot nasol a fost, nu stiu… nu a fost avion mititel, a fost chiar maricel, imi pare rau ca nu pot sa spun compania cu care am zburat, ca asa e regula concursului, dar poti ghici cu ce am fost in Franta, cursa interna, fara sa fie low cost… well…
    Mda, barbatii sunt mai flexati la chestiile astea, desi nu toti, am ras eu de cativa cu morcovul in avion laughing Se mai inatmpla, oricum e cel mai safe mijloc de transport din cate exista… Nu-i stres, nici panica… trebuie doar sa stii ca e posibil sa cada laughing Glumesc, evident ca doar daca o iei asa…

Dă-i un răspuns lui Vladimir Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.