|
Titlu: Jurnalul Fericirii
Autor: N. Steinhardt
Editura: Polirom, 2008
Nr. pag: 750
Împrumut BCU Cluj
Nota: 9,50/10
Cred că ideea de a scrie despre o carte imediat ce ai citit-o este cea mai bună, în felul acesta nu se pierde nimic din ceea ce ai simțit când ai dat ultima filă. De aceea am decis să scriu acum la cald despre Jurnalul fericirii, ca să nu pățească ca multe alte cărți pe care le-am citit anul acesta și care nu doar că acum parcă îmi sunt indiferente dar nici nu mai știu ce să scriu despre ele pentru că au trecut luni bune de când am ieșit de sub impresia lor.
|
Totuși despre acest Jurnal și despre o altă carte vreau neaparat să mai vorbesc până la vacanță, merită să mă precipit să scriu acum, până încă mă bântuie.
După cum lesne ați putut observa, nu am notat această carte cu 10 pentru că deși mi-a plăcut mult, dintr-un anumit punct de vedere mi-a înșelat așteptările. Cartea lui Nicu Steinhardt este exact acel fel de carte pe care îmi doresc să o citesc, adică o carte intimă până la ultimul înveliș al sufletului, dar care lasă loc de interpretare.
Pentru cei care poate nu știu exact cine este Steinhardt și care este povestea Jurnalului în mare, îi trimit la pagina autorului de pe Wikipedia (nu-i profi, dar e util ca să nu mă lăbărțez eu acum).
Jurnalul fericirii este după cum însuși autorul avertizează un testament literar care constă într-o mărturie cutremurătoare ce cuprinde anii de închisoare ai autorului, dar și multe alte flesh back-uri menite de a întregi istorisirile. Per ansamblu, cartea și arată ca un jurnal, dar unul foarte fragmentat, pe care dacă nu-l parcurgi cu atenție este foarte probabil să nu mai înțelegi chiar totul.
Deși am împrumutat-o de la bibliotecă ca să regăsec în ea ceva ce m-ar ajuta în lucrul meu cu Blaga (o găsisem într-o Bibliografie), la scurtă vreme s-a dovedit prea puțin folositoarea scopului, dar am zis că nu o voi abandona pentru că începuse să-mi placă. De fapt, cred că începutul ei, mai ales, ar trebui să placă oricui, este tulburător de frumoasă povestea arestării împletită cu părăsirea casei și a tatălui bătrân dar foarte înțelept, care reușește să facă din acestă tragedie un fel de comedie neagră a la Tarantino. Primele 100 de pagini le-am citit cu sufletul la gură, apoi încet cartea a scăzut ritmul, iar eu m-am regăsit din ce în ce mai puțin acolo.
Desigur, cartea este una profund spirituală, în pofida a tot ceea ce dorea autorul să demonstreze. Dar cu un minim dram de afecțiune poți înțelege de ce un evreu trecut prin ororile comunismului a ales să se boteze în rit ortodox și mai apoi după ce ispășește doar 5 ani din cei 12 de condamnare să înceapă să-și caute un loc în care să i se dedice lui Dumnezeu. Aș fi ipocrită să spun că nu înțeleg așa ceva. Chiar cred că acestă este singurul mod în care pot înțelege aceste alegeri de sihăstrie, modul altruist al nejudecării și modul înspăimântător al chinului de a fi supus chinului.
Povestea din închisoare a fost cu atât mai dură cu cât ea este 100% reală. Iar fericirea acumulată în închisoare este cu atât mai importantă cu cât pare complet ireală. Autorul oricum credea că dacă din închisoare pleci și de pe urma suferinței te alegi cu dorințe de răzbunare și cu sentimente de acreală, închisoarea și suferințele au fost de haram, așa că, deși în tortură de neîndurat, Nicolae Steinhardt alege creștinismul, sau cum o numește el, rețeta de fericire.
Ororile nu încetează, dar beatitudinea și liniștea pe care autorul o resimte după creștinare, chiar în închisoare par singurele lucruri care îl mențin în viață. Poate mulți au observat că accentul nu este pus pe chinuri nici măcar într-o singură pagină a cărții, ci pe ceea ce s-a putut învăța în carceră, bazat pe alegerile fericite, făcute în suflet, căci în altă parte nu încăpeau. În definitiv, vămile văzduhului sunt numeroase, însă aici pe pâmănt la vama care nu poate fi înșelată proba constă în starea de fericire.
Pentru creștini, mai ales pentru cei practicanți, care merg cu abnegație la Biserică, care țin posturile și care se roagă de mai multe ori pe zi, care mai au puțin și dau în habotnicie, această carte s-ar putea să fie considerată superficială. Dimpotrivă, pentru cei care sunt doar spirituali și nu creștini, acestă carte va fi aspru pedepsită, pentru că în ea se recunoaște pregnant latura teologică. Așa că Jurnanul s-ar putea să aibă un destin paradoxal, să fie respins din două părți și să nu convină nimănui. Dar, la fel de paradoxal, poate plăcea ambelor tabere, pentru că deși măgulește prin faptul că creștinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat (se subliniază asta în atâtea rânduri că mi-a trecut prin cap să le număr), cartea lasă loc de diverse interpretări.
Aș mai spune multe despre această carte, poate chiar m-aș incince într-o polemică cu cineva, care ar avea o părere total diferită de a mea. Aș discuta mai ales pe problemele teologice și poate chiar ar fi o discuție constructivă. Dar, aceasta este o carte care document. Cum să polemizezi pe viața cuiva? Dacă aceasta a fost viața și acesta a fost modul ales de a o povesti, cine suntem noi să judecăm aspru?
O să închei cu un citat din care am avea atâtea de învățat: toate le putem afla, toate le putem cunoaște, toate le putem învăța. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, proteică la infinit, oricând proaspătă. Și cu toate acestea, cu toată această suferință, pe ultima pagină a jurnalului stă scris: Mai fericit este A DA, decât A LUA.
