Orașele din sudul Franței

Pentru că plecare mea ACASĂ bate la ușă (nici nu știu cum a trecut vremea) m-am tot gândit să scriu despre cum am perceput eu locurile de aici. Despre oameni am scris deja o postare mai la cald, acum vine rândul orașelor și locurilor pe care le-am văzut, locuri de care m-am lăsat încântată și de care mă vor lega amintiri plăcute.

În primul rând Montpellier-ul (despre care am mai scris), locul în care practic am stat, unde am mers la cursuri și cumpărături, orașul pe care în lunile astea l-am simțit “acasă”. Chiar așa îl percepeam de fiecare dată când veneam de pe undeva sau plecam spre altceva. Orașul acesta l-am văzut prima dată într-o zi de vară în sandale și mânecă scurtă și o să-l părăsesc cu eșarfa la gât și-n cizme, dar per ansamblu l-am cunoscut într-o primăvară continuă. L-am îndrăgit din prima clipă pentru că e la fel ca un om bun (pe lângă faptul că e frumos în exterior, e plin de viață și surprize în interior). Montpellier-ul trăiește prin oamenii care-l locuiesc, ei se strâng mai mereu în grupuri mari în Place de la Comedie și dacă vrei să simți pulsul orașului fă o plimbare seara până în centru. Nu o să-ți vină să crezi câtă viață și voie bună vei întâlni, indiferent de sezon. Vei trece peste aglomerație și vei vedea esența: între Montpellier și locuitorii lui există o relație extraordinară cum în România nu am văzut niciunde.

Sâmbăta trecută l-am văzut gătit de sărbătoare la lăsarea serii și am rămas fără cuvinte, nu pentru că ar fi mai frumos împodobit ca și Clujul de exemplu, ci pentru că freamătul pieței l-a făcut să semene cu un mare târg de Crăciun.

Apoi, din dorința mea nemărginită de a vedea Mediterana am ajuns repede la Palavas le Flots. Aici aș veni să stau o vară întreagă fără nicio grijă, fără stres, fără alte planuri, dar nu singură. Numai noi doi și Marea ar fi perfect. Mi-a plăcut cel mai mult din împrejurimile Montpellier-ului pe care le-am văzut. Mi s-a părut un loc extrordinar de frumos, de romantic, de sensibil, de altfel, de minunat…

Pentru că nu mă săturasem de mare, am ajuns și la Sete, acolo unde marea a avut cea mai spectaculoasă culoare, acolo unde aproape că mi-au dat lacrimile când am văzut cât de frumoasă e. Acolo unde am suferit enorm că nu ești cu mine. Și la Sete poți construi o poveste frumoasă cu farul Saint Louis în fundal, cu pescărușii care vin foarte aproape și cu oamenii, care unii poate aici s-au născut, dar nu s-au săturat să privească marea.

Apoi a urmat Nîmes, singurul oraș pe care l-am vizitat și care nu face parte din regiunea Languedoc Russillon ci din Provence. Un oraș în care am zis că mai revin, dar din diverse motive nu am mai ajuns. Oricum timpul petrecut pe Arena a fost de neuitat și mă bucur că mi-am făcut avânt și am mers până acolo.

M-am avântat apoi și până la Beziers și v-am povestit atunci despre ce mi-a plăcut, deci nu mai detaliez. Oricum atunci eram cam într-o pasă proastă aici și numai faptul că am ieșit și nu m-am închis în cameră cred că m-a ajutat să o depașesc :)

A urmat însă o perioadă când nu am stat roz emoțional și parcă toate mă extenuau așa că m-am urcat în Tram 1 și Tram 2 și am mers până la capătul liniilor să văd ce se ascunde acolo. Am găsit astfel două sate tipice pentru acestă zonă, muuuult mai cochete decât satele de la noi, adică nu se poate compara, e ceva total diferit. Unul mi-a fost recomandat spre vizită, Saint Jean de Vedas, iar la celălalt m-am dus eu așa de capul meu, Jacou.

Când am fost la Lunel am răbdat cel mai cumplit frig aici în sud, nu știu ce a fost în ziua aia căci era soare, dar bătea un vânt care îți ajungea până la oase. Din câte am aflat, Lunel e un oraș cu o comunitate evreiască putenică și asta se vede în sensul bun. Semăna teribil cu Ineul și la mărime și la lățime, să zic așa. Mi-a părut însă foarte rău că Ineul nu arată așa și suferă la capitolul amenajare.

În 11 noiembrie când toată Franța e liberă eu mi-am găsit să mă duc la Frontignan știind că și acesta este un oraș la mare, cu plajă și toate alea. Dar nu am socotit bine timpul și mi-am luat bilet de tren dus-întors astfel că nu am mai apucat să ajung până la plajă ci m-am pierdut pe străduțele înguste de pe malul canalului Rohn.

După Paris nu am mai avut parcă chef de plimbări, mă gândeam tot mai mult la ACASĂ așa că m-am fâțâit mai mult prin Montpellier, ajungând din curiozitate și până în Mosson care e un fel de Florești, dar cu blocuri mai înalte. Acolo sunt și stadioanele și bazinele de înot, e un cartier/orășel foarte, foarte mare.

Peste tot pe unde am umblat am văzut locuri și oameni frumoși de aceea poate părea că am descris cam idilic aceste orașe, dar poate ăsta a fost norocul meu, să nu mă dezamăgească ceva în mpd deosebit și să pot spune cu tărie A FOST FRUMOS. Normal că venisem cu mult mai multe planuri de vizită: Toulouse, Cascarssone, Perpignan, Arles, Marseille, Nice… unde mai pui că doream să merg la Barcelona. Dar… hmmm… probabil că trebuie să mai ajung pe aici, cine știe?

Mi-aș mai lua rămas bun de la mare și aș merge până la Agde… să văd…