Am senzația că lectura acestei cărți ar fi trebuit să o fac în urmă cu vreo 7 ani. Cu siguranță mi-ar fi marcat în mod iremediabil adolescența. Și totuși ea a ajuns la mine abia acum. Să fie oare adevărat că acum a fost momentul cel mai potrivit? Poate că în urmă cu acei ani de care zic n-aș fi putut să o apreciez așa.
Povestea Dianei Slavu m-a captat în așa măsură că am urmărit-o ca pe un film bun de acțiune, o poveste de iubire împletită cu povestea mării, cu romantismul unei vărste inocente dar pline de pasiune nu te poate lăsa indiferent. În plus până la această carte nu mi-am dorit să ajung în Bulgaria. Acum aș vrea să ajung cât mai curând la Balcic, pentru că mare parte din poveste amintește de acest loc care pe cum înaintam în roman mi se înfățișa tot mai fermecător.
Cella Serghi, destul de puțin apreciată la noi printre cei din generația sa (din pacate), a dat literaturii române un roman foarte bun, recomandat de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Eugen Lovinescu, care au fost si cei care au impulsionat-o pe tânăra avocată să mai scrie. Cella Serghi, convinsă că va muri tânără (ceea ce din fericire nu s-a întâmplat, ea murind prin 1992) a vrut să lase ceva în urma sa, un roman, o singură carte dar care să cuprindă toate ideile ei, o carte atât de bună încât să nu mai fie alta la fel , o carte în care să pună însăși viața ei. Într-un anume fel acest lucru chiar s-a întâmplat, nu pentru că n-a mai fi existat o altă carte în cariera scriitoarei, ci pentru că romanul s-a trezit a fi puternic autobiografic, o metaforă excelentă a vieii autoarei.
Mulți au asemănat-o cu Margaret Mitchell, autoarea capodoperei “Pe aripile vântului”, însă mie personal nu mi se pare chiar atât de siropoasă Cella Serghi, ba din contră este destul de lucidă și de ancorată în realitate. Poate singura asemănare cu romanul mai sus amintit este finalul la fel de optimist și verosimil, un final pe care l-am crezut altfel până la ultima literă, dar m-am bucurat că m-am înșelat.
Cartea nu abundă în “citate” cum îmi plac mie, dar ea însăși pare un mare citat de 400 de pagini care te învață un lucru esențial. Nu contează cât de rea și fără sens ți se pare viața, atâta timp cât găsești resursele necesare să mergi mai departe fără regret și groază, fără remușcări și cu inima deschisă, brusc viața capătă un sens neașteptat, brusc ziua de mâine este altfel, brusc prăpastia dispare miraculos. Nu trebuie să devii alt om ca să te găsești pe tine chiar dacă o bună bucată de vreme așa ai crezut. Viața e făcută să meargă înainte orice ar fi, cu toate că uneori omul pare prins în ea ca o muscă într-o pânză de paianjen :)
1 comentariu