Vă dați seama ce tare m-a durut faza, din moment ce povestesc cu detașare despre ea abia la un an de la “eveniment” :) Acum zâmbesc, dar ce a fost în sufletul meu în ziua de 20 octombrie a anului trecut, când am văzut trecând pe deasupra mea avionul ce trebuia să mă ducă la Veneția (poze), numai eu (și Clau) știm :)
M-am trezit cu niște îndoieli legate de regiunea Lombardia din Italia, mda… jur că așa m-am trezit, gândindu-mă că dacă ajung acolo, aș vrea să văd mai mult din ea, nu să trec granița cu Elveția la Lugano, cum tot mă bate gândul de o vreme… Clar, mai am nevoie de un ghid al regiunii, nu încape îndoială. Însă până când voi ajunge eu în Lombardia, afară iarna s-a întors pe bune (serios, până când ne mai ninge că am drum de munte în weekend?), iar eu stau pe masă cu ghidul verde al Veneției fără să scot un cuvânt despre el… până acum.
Titlu: Veneția (Michelin Guide)
Editura: Meteor Press, 2012
Nr. pagini: 128 + Hărți (calitate superioară)
Preț: 26.1 ron pe meteorpress.ro
Presupun că știți cum arată și ce informații conțin Ghidurile Michelin, singurele ghiduri de acest fel din România, apărute la Meteor Press. Sunt ghiduri cu adevărat grozave, sper să mai primesc și altele pentru că a fost o plăcere să-l citesc pe acesta și m-a atras de la coperta pe care stau înșirate pălăriile gondolierilor. Mi-e o ciudă de o iau razna că nu l-am avut când am ajuns eu la Veneția, dar o să stea la loc de cinste până la următorul drum acolo. E foarte util, sper că ați înțeles din primul moment de când am decis să vi-l recomand, nu? :)
Fix acu’s două săptămâni începusem să vă povestecs despre o cărticică frumoasă, pe numele ei Escale europene, primită cu drag de la prietenii anticari Colţul Colecţionarului. Am ales atunci să vă povestesc despre ea în două episoade împărţind-o în Italia şi Franţa, iar dacă data trecută am vorbit despre Italia, azi vine rândul Franţei.
Noutatea o constituie însă faptul că vă ofer această carte cadou. Facem un concurs fulger: Ce oraş european aţi vizita fix maine şi DE CE, dacă s-ar ivi o oportunitate? Aştept răspunsurile voastre ca şi comentarii la acest articol, până duminică 14 octombrie ora 20. Lunea viitoare, pe 15 deci, vă anunţ cui voi trimite cartea. Va câştiga cel mai elaborat răspuns, asta pentru că eu urăsc tragerile la sorţi.
Să continuăm aşadar călătoria lui Virgil Marinescu şi a soţiei sale de la graniţa dintre Italia şi Franţa. Autorul notează: “10 septembrie 1986, ora 16.05. Suntem în Franţa!”, unde putem observa cu câtă victorie în glas îşi anunţă intrarea pe tărâm francez. Râzbate aici o dorinţă numai de un călător împătimit înţeleasă şi mai apoi cultivată pe ceea ce noi obişnuim să numim ori un “paradis al luxului” ori o “enclavă a snobismului”: Coasta de Azur (Nisa, Monaco, Monte Carlo, Cannes). Autorul le numeşte perle ale litoralului Franţei, iar dacă între timp chiar asta au rămas, eu n-aş putea să vă spun, căci din păcate n-am ajuns în zonă decât prin intremediul imaginilor altora. Şi da, a fost cam suficient ca să mă îndrăgostesc iremediabil. Oarecum dezamăgitor pentru mine a fost faptul că nu a inclus în această vacanţă măcar o oprire în Provence, căci a fost atât de aproape… dar probabil la acea vreme, adică cu nu mai puţin de 26 de ani în urmă, se prea poate ca zona să nu fie atât de atractivă pentru românul obişnuit cu satele sale, pun pariu (şi poate l-aş pierde) că ceva de genul acesta se gândea pe atunci: “avem noi sate destule ca să ne mai atraga Provence-ul lor”. Cu siguranţă unii aşa gândesc şi acum…
“… Seara, o ultimă revedere a falezei din Cannes, după care – a doua zi dimineaţa – <călătorului îi stă bine cu drumul>… spre Valea Loirei, următorul obiectiv al periplului nostru…” Aşadar pentru următorul capitol poposim pe arhicunoscuta vale franceză cu castele ei de basm. Superbă şi intimă întâlnirea descrisă cu fiecare castel în parte, asemănarea cu o Bucovină numai de el ştiută m-a făcut să-l îndrăgesc şi mai mult pe autor. Descrierile cu iz de basm apar şi atunci când, ajunşi în apropierea Parisului, merg să viziteze Versailles-ul.
Toate drumurile prin Franţa acestei vacanţe au dus la Paris “oraşul lumină”. Admiraţia, aproape excentrică pentru această metropolă, cucereşte fiecare propoziţie în care se încearcă descrierea ei. Însă, orice ar pune autorul, parcă tot sărăcăcioase rămân frazele, iar el ştie asta, ar cuprinde tot Parisul în căuşul palmei şi l-ar lua cu el în maşină înapoi spre România.
Veneţia “oraşul decor” este ultima oprire a călătorilor noştri în această vacanţă aproape neverosimila în acei ani. Ce ar mai fi de spus, despre acestă cărtică mică, vă voi spune lunea viitoare, când o să anunţ şi câştigătorul concursului. Până atunci, o să vă rog să nu uitaţi de un răspuns frumos referitor la oraşul european pe care vă doriţi cu ardoare să-l vedeţi… Baftă tuturor, abia aştept să vă citesc răspunsurile :)
P.S. La fel ca data trecută, am încercat să ilustrez cu poze de la mine, aşa că, în afară de prima fotografie, restul sunt din arhiva personală.
Ideea acestui articol mi-a venit după ce am văzut To Rome with Love, un film “foarte” Woody style şi pe placul meu 100%. Cunoaşteţi probabil fascinaţia lui Woody Allen pentru diverse oraşe din lume, pe care le-a ales ca scene naturale pentru unele din filmele sale, căci alături de fascinaţia pentru actriţe frumoase (vedeţi actriţele pe care le-a distribuit în multe din filmele sale: Diane Keaton, Meryl Streep, Penelope Cruz, Scarlett Johansson) iubirea pentru oraşe splendide a contribuit mult la succesul filmelor marca Woody Allen. Şi ce îmi place maxim este că, de exemplu, dacă o vezi pe superba Penelope Cruz într-o scenă de film la… Roma/Paris/Ineu/Arad, având o replică spumoasă şi destul de comică, fără să fi ştiut dinainte, clar îţi vei spune: “ăsta e un Woddy Allen!”.
Dar să le iau pe rând. Primul meu Woody, cred că a fost Match Point, foarte fain film, cu doi actori chiar frumoşi Scarlett Johansson şi Jonathan Rhys Meyers (pe care eu îl consider la ora actuală cel mai sexy actor în viaţă, are o moacă foarte, dar foarte interesantă). Filmul este pus în scenă la Londra, cadrele sunt multe şi deosebite, iar acţiunea acaparantă, aici mi-am dat seama că Londra este de fapt unul din personajele filmului. Mai apoi Woody va filma şi Scoop, tot cu Scarlett Johansson la Londra fără să o mai exploateze chiar aşa (pe Londra, zic).
După cum îi spune şi titlul Vicky Cristina Barcelona este filmat în oraşul lui Gaudi, şi pe cât de sublim e filmul pe atât de mult apare şi Barcelona în prin prim plan. Alt film cu Scarlett Johansson şi Peneleope Cruz, dar şi cu Javier Bardem. Zic că merită văzut cât mai curând dacă nu l-aţi văzut ;)
Absolut încântător mi se are şi Everyone Says I Love You, un musical filmat atât la Paris cât şi la Veneţia cu Woody în rol principal alături de Goldie Hawm şi Julia Roberts. Sublim, aproape că am plâns la el, deşi el e tot o comedie, însă o să vedeţi, dacă vă hotărâţi să vedeţi filmele astea (sau le-aţi văzut deja), comediile lui Woody sunt un altfel de comedii :)
Midnight in Paris e filmul meu preferat dintre cele de care vă povestesc aici, Parisul nu l-am văzut mai frumos în niciun alt film. Am stat cu respiraţia tăiată până la final. Povestea este unică şi imposibil să nu te atingă, dacă măcar odată ai fost la Paris, sau dacă măcar odată ai visat cum ar fi să ajungi acolo, filmul ăsta te va cuceri. A! se vede de la o poştă cât de cucerit a fost însuşi regizorul de acest oraş, maniera în care l-a tratat, l-a trădat fără doar şi poate.
De la Roma cu dragoste sau Din dragoste pentru Roma? Nici nu mai contează cum a ajuns la noi To Rome with Love, cert este că am râs cel mai mult, mai mult decât la orice alt film al lui Woody. Povestea este delicioasă, iar dragostea lui Woody pentru Roma răzbate şi aici. Acest film încă rulează în cinematografele de la noi, iar sfatul meu este să mergeţi să-l vedeţi ACUM. Woody e genial, iar Roma mai frumoasă ca niciodată.
Însă pentru prima oară fascinaţia lui Woody s-a răsfrâns asupra New York-ului şi îl evocă cum poate mai bine într-un clasic Woody, Manhattan cu Meryl Streep şi Diane Keaton. De altfel criticii îl dau ca unul dintre cele ma bune filme ale sale.
Nu ştiu dacă sunteţi fani Woody sau nu. Am dat peste acest site unde sunt disecate toate filmele sale, e briliant site-ul, la fel ca acest artist care numai interesant nu poţi zice ce nu e. E ciudat, e genial, e altfel, îl poţi iubi uşor dar la fel de uşor poţi să nu-l înţelegi, să spui că filmle sale sunt prostioare. Cert este că nu sunt pentru toată lumea. Eu vă mai recomand Annie Hall şi You Will Meet a Tall Dark Stranger. Cele cu oraşele în rolul principal sunt însă un must pentru orice călător, eu în filmule cu Parisul, Veneţia şi Roma, m-am simit un figurant pe acolo şi tresăream la fiecare scenă spunându-mi: “uite, am trecut şi pe aici, şi pe aici… şi pe aici… vai ce dooooor mi-e…!!!” :)
Vizionare plăcută dragi prieteni!
Titlu: Escale europene
Autor: Virgil Marinescu
Editura: Versa, 1991
Nr. pagini: 164
Preţ de anticariat: 5 lei
Cartea lui Virgil Marinescu am primit-o prin bunăvoinţa celor de la Colţul Colecţionarului, un anticariat despre care eu v-am mai povestit şi v-am spus că de la ei puteţi să vă procuraţi cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.
Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.
Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.
Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.
Apoi ajungem la Roma, cetatea eternă fascinând orice călător. Observ că programul este astfel făcut încât şederea la Roma să fie destul de lungă, să nu se piardă nimic din ceea ce poate fi văzut acolo. Roma este imensă şi poate părea din ce în ce mai imensă în frumuseţea ei fără vârstă. Îmi plac descrierile de ghid turistic inexistent la acea vreme în România (că oricum cui i-ar fi folosit). Îmi place de asemenea naivitatea cu care autorul descrie anumite obiective din splendida Romă, se simte acel gust al descoperirii primordiale, e prea mult entuziasm în vorble sale, parca ar fi povestit totul ca un copil scos pentru prima dată în lume. E foarte uman tot ce se povesteşte, nimic nu are iz senzorial, totul este la vedere şi la primă impresie.
Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.
P.S. Am încercat să ilustrez cu poze de la mine, căci în afară de Mantua le văzui şi eu pe toate celelalte.
Am așteptat aceste 4 zile în Italia de vreo două luni, din momentul în care ne-am luat biletele de avion. De atunci am tot plănuit ce și cum vom vedea și vizita. Știam că 4 zile nu e mult, de aceea am vrut să profităm de fiecare secundă petrecută acolo.
Ziua 1: Cluj-Treviso-Mestre-Veneția-Mestre
Mai devreme de ora 9 noi eram deja în aeroport deși zborul era la 11:15. Pentru mine a fost primul zbor, dar cum Clau avea multe la activ detașarea lui m-a făcut să urc în avion fără emoție. Mi-au plăcut tare mult decolarea, zborul și aterizarea. Având în vedere că a fost un zbor low cost mă așteptam să se întâmple ceva aiurea, dar a fost mai mult decât bine ajungând chiar mai repede la Treviso cu vreo 10 minute. De aici pentru 6 euro/persoană am luat chiar de la ușa aeroportului un autobuz direct la Mestre, care a făcut cam 30 de minute și ne-a transportat prin niște orășele foarte drăguțe, cochete și apropiate unele de altele. La Mestre, noi am coborât la gară deși autobusul probabil mai oprea și-n alte locuri. De la gară în 15 minute pe jos am fost la hotel. Cazarea aleasă la Hotel Centrale, 3 stele, a fost rezolvată de-o lună, astfel că am plătit doar 198 euro/3 nopți/cameră dublă + mic dejun. Hotelul nu e luxos, dar la acest preț eu nu am așteptat mai mult. A fost suficient, prosoapele ne-au fost schimbate zilnic, deși nu am cerut asta, se făcea zilnic curat în cameră, iar din punctul meu de vedere am plecat sătulă de la micul dejun. Ce a fost impresionant a fost capacitatea hotelului, avea cred 600 de camere. Asta e mult pentru un hotel așezat în centrul orașului. În fine, am urcat în cameră numai să ne lăsăm bagajul și să ne schimbăm, căci am uitat să zic, dar din momentul în care am coborât la Treviso mi-am dat seama că vom îndura ceva călduri.
Direcția Veneția, dar nu înainte de a ne plimba de beznetici prin Mestre să găsim o tutungerie de unde să cumpărăm bilete de autobuz. Era cam ora 14 și la ei la acestă oră aproape toate magazinele sunt închise până pe la 15-15:30. După vreo 40 de minute găsim bilete și plecăm încântați. Din centru pornim spre Piazzale Roma locul în care trebuia să luăm vaporetto spre lagună. Pentru 6,5 euro/persoană vaporetto ne-a dus până în Piazza San Marco, dar deja de la Podul Rialto nu mai puteai respira de turiști. Când am coborât am realizat că turiști + căldură nu e = romantism. Probabil, pentru a vedea orașul la adevărata valoare trebuie să mergi într-o altă perioadă. Dar totuși ce-am văzut mi-a plăcut. Canal Grande plin de gondole e o bijuterie, apa mării are o culoare fantastică, iar Piazza San Marco e grandioasă. Te simți ca o furnică mică, mică. Mie mi-a plăcut la nebunie mirosul de apă din Veneția chiar dacă mulți spun că e insuportabil. Miroase a mare, a briză, chiar mi-a plăcut foarte tare, mai ales din vaporetto avea o mireasmă aparte, oi fi eu mai ciudată, dar….
În Piazza San Marco am făcut câteva poze și mi-am luat o mască specifică, apoi am vrut să intrăm în catedrală dar era o coadă care dădea în Canal Grande, iar la cele aprox. 40 de grade nu am vrut să mă aleg cu o insolație, așa că am zis că mergem să ne plimbăm pe străduțe și venim înapoi. Străduțele sunt fantastice, pline cu magazine și tarabe, dar și mai pustii cele unde turiștilor le-a fost lene să ajungă. De pe o străduță pe alta am ajuns la Podul Rilato pe sub care am trecut cu vaporetto. Dacă nu ai grijă te poți rătăci foarte ușor pe străduțele alea.
Când ne-am întors, am urcat în Campanile di San Marco, 3 euro/persoană, cu lift. Priveliștea de sus e amețitoare, Veneția e superbă de sus, dar și turiștii par chiar mai mulți. Am stat mult acolo sus, era mai răcoare și am avut ce admira, numai cât am stat noi acolo au trecut vreo 4 vapoare de croazieră gigantice. După ce am coborât am avut surpriza să constatăm că marea Catedrală San Marco se închisese :( Eh, dacă va fi o dată viitoare, măcar a mai rămas ceva de văzut.
Am plecat să ne plimbâm pe principalul loc de promenadă, chiar pe țărm făcând poze și urmărind vapoarele. Pe la 18 ne-a dat în gând să mergem să vedem Murano și Burano, dar ni s-a comunicat că e prea târziu, oricum nu era în planul inițial, deci ne-am continuat plimbarea prin Veneția, cu Clau urlând după mine că îi era foame și era obosit. Ideea era să plecăm cu întuneric din Veneția ca să o văd noaptea. Așa că pe la ora 20 am luat masa pe mal la un local OK, nimic mai mult, care nu percepea taxă de restaurant (știam de acasă că se percepe așa ceva). Eu am luat o pizza, iar Clau lasagna, dar oricum la ce oboseală acumulasem mâncarea a contat ceva mai puțin.
Pe la ora 21 am părăsit Veneția, Clau m-a făcut să promit că nu mai fotografiez nimic ci doar savurez înserarea. Drumul de întoarcere a fost superb, luminile care se reflectau în apă îi dădeau un aer aparte, m-am bucurat de drum chiar dacă am stat în picioare. Ajunși la hotel am căzut rupți, dar știam că mai urmează câteva zile.
Concluzii:
P.S. Mai multe poze pot fi văzute aici!
