Așa cum nu am comentat poveștile despre Aur ale ultimelor două săptămâni, așa cum nu am comentat cine și pentru ce are dreptate și cum pentru mine Aurul e mai mult o metaforă născută din praf de stele (probabil din cauza asta voi muri săracă, căci metaforele nu hrănesc niciodată mai mult decât sufletele), nu comentez nici în acest articol povestea Aurului care a mobilizat, nesperat, o țară întreagă.
Eu mi-o amintesc bine de tot pe Elena Roizen. Este (era) o cântăreață de muzică populară dintr-o zonă a țării, care din punct de vedere folcloric nu-mi spune nimic. Nu mă identific cu ce se cântă în acea zonă (normal că nu, eu mă identific cu alde Tiberiu Ceia ori Sava Negrean Brudașcu, dacă tot e să vă spun), dar uite că Elena Roizen îmi plăcea, îmi plăcea pentru că ea cântă despre Dunăre cu dragoste nebunească în glas, iar eu jur că am auzit *Hai, Dunărea mea în minte de câte ori am privit vara asta Dunărea, la fel cum auzeam Sous le Ciel de Paris, când mă plimbam pe malul Senei.
Curios sau nu, am decis să scriu despre primul drum al vacanței de vară 2013, chiar în ziua în care îl fac pe ultimul din această vacanță. Transalpina, Drumul Regelui, cea mai înaltă șosea din România, una care taie munții la peste 2000 de m, una spectaculoasă care îi face concurență serioasă mult mai popularului Transfăgărășan.
În primul rând nu toate odată, că nu avem cum, trebuie să fim realiști și am vrut să vă spun asta din bun început. După cum știți, acu’ două săptămâni am avut parte de un weekend prelungit în zona Sibiului, ocazie cu care mi-am îndeplinit o dorință mai veche și anume, să ajung prin câteva cetăți medievale fortifcate. Am știut că vom trece pe lângă multe și vom opri în câteva locuri, atât cât îți permite o zi, dar vă spun sincer, că până nu mi-am cumpărat harta cu ele, de le Biertan, chiar nu știam cât de MULTE sunt. Așa s-a născut acest articol, din dorința de a vă trasa câteva idei despre cum le puțeți aborda, căci faptul că merită abordate nu mai trebuie subliniat, asta e clar. A! și trebuie să le mulțumim sașilor pentru asta.
Stelele s-au aliniat acum :) N-am putut evita, așa cum n-am putut influența dorința de a ajunge cât mai repede prin câteva dintre cele mai frumoase sate din Transilvania, pe la câteva Biserici fortificate și la cel puțin o cetate cocoțată în vârf de deal. Asta a fost, fără îndoială, excursia surprinză a anului 2013 (până în prezent). În plus, Bisericile fortificate sunt o dorință de pe lista asta (ok, o să vă explic și de ce ai nevoie de câteva tururi ca să le vezi pe toate, dar nu azi) :)
Mâine dimineață plec la Ineu!! Se fac 4 luni de absență totală de acolo și aștept nerăbdătoare să ajung “acasă”. Mă așteaptă un brad de împodobit, un bunic bolnav de văzut, o aniversare de sărbătorit, o mamă care, cel puțin în ultimele două săptămâni mi-a spus zilnic: “abia aștept să vii odată”, niște (mulți) prieteni cu care vreau să mă întâlnesc (pe unii nu i-am văzut de la Paște, pe alții abia din vară, dar oricum). Mă mai așteaptă niște cadouri de împărțit, un plic de deschis, bucuria de a sta din nou (pentru 2012) încă 2 săptămâni la Ineu, niște cartofi în coajă la cuptor (rugăminte specială pentru mâine când ajung) și nu în ultimul rând, multă bucurie printre ai mei (și eu când spun printre ai mei, nu mă refer la tot neamul ci la familia de câteva persoane și mulți, mulți prieteni).
Sigur că vă mai scriu și de acolo ca să Vă urez toate cele, să vă povestesc despre Anul 2012 în destinațiile lui, să vă vorbesc la cererea lui Lili, despre Felul meu de a călători (lui Lili îi urez drum bun că pleacă în vacanță tocmai în Maroc), eventual să rezolv Leapșa de la Kadia (că m-a mai cadorisit cu una scăpată din tolba Moșului, haha!) și poate cine știe ce Alte chestii frumoase se vor mai întâmpla în Vacanța de iarnă de la Ineu și din zonă, caz în care vă țin la curent. Oricum, despre ce nu apuc să vă vorbesc până ceasul bate 12 noaptea și trecem în 2013, vă vorbesc cu frenezie în anul ce vine, că doar tot aici vom fi dacă trecem de ziua de mâine, nu? :)
Mi-am propus să vă povestesc despre multe pe blog, până plec la Ineu, dar nu se potrivesc planurile de fiecare dată, a venit zăpada și am stat pe afară, am făcut lungi și plăcute sesiuni de shopping pentru cadouri, am terminat două cărți faine și am văzut la TV 3 filme nesperat de bune… și uite așa timpul a tăcut și a trecut. Azi mă voi lupta cu bagajele, deși am început de o săptămâna cred, să tot adun pe lucruri. Mâine dimineață va fi momentul în care îmi jur din nou că îmi voi cumpăra o remorcă pentru deplasările la Ineu sau cel puțin un portbagaj extern pentru mașină :)
Dacă nu mă apucă Euforia Sărbătorilor de iarnă de la 1 decembrie, de prin 20 sigur mă ia cu asalt pentru că ele bat frenetic la ușă. În plus, la niciunul din job-urile mele de până acum nu am lucrat în perioada 22 decembrie – 4/5 ianuarie, deci nu pot spune că am suferit vreodată că nu pot face ce vreau de Sărbători. Evident de când cu școala, am avut vacanță în vremea asta, de unde i-a rămas și numele de Vacanță de iarnă (mulțumesc Cui trebuie să mulțumesc că a fost așa și nu sunt frustrată de Sărbători ce trebuie petrecute pe baricade, la drept vorbind nu mi-ar plăcea DELOC să nu pot merge la Ineu sau în altă parte de Crăciun din motive de job, timpul ăsta magic nu-l poate cumpăra nicio monedă din lume).
Nu știu ce o să faceți voi, dar sper să aveți zile frumoase, pline de căldură sufletească, să vă bucurați de cea mai frumoasă perioadă a anului, să vă bucurați de cei de lângă voi și de tot ce aveți. Dar, după cum vă spuneam, lăsam alte urări pentru săptămâna viitoare.
Să aveți drum bun dacă plecați spre alte case sau alte zări, zilele acestea!!
Să tot fie 2 sau 3 ani de când ne-am propus un weekend pe Transfăgărăşan, dar el fiind aici în patria mamă, cred că a început să ni se pară cam prea accesibil, aşa că l-am tot amânat (ca şi alte destinaţii din România). Dar cum uneori pentru niste evenimente frumoase nu ai nevoie de cine ştie ce plan, ideea petrecerii primului weekend din septembrie în natură, s-a transformat într-o surpriză şi aproape nici nu am crezut când m-am trezit la poalele Carpaţilor. Îmi ieşise din cap pentru anul ăsta.
Transfăgărăşanul este o rută care, cu plecare din Cluj, se poate face într-o zi fără cazare undeva. Însă eu aş recomanda două zile pentru a te putea bucura mai bine de drumul de întoarcere. La dus, chiar ne-a bucurat traseul, deşi ne grăbeam. Însă a încolţit în mintea mea o vizită la Miercurea Sibiului şi prin zona aceea atât de frumoasă… pentru alt weekend, poate, cândva, tot aşa fără plan, cine ştie?
De la Cârţişoara, din judeţul Sibiu se intră pe măreţul drum, promovat intens şi de cei de la Top Gear, însă parcă, parcă îmi vine să mă întreb dacă nu cumva ar fi rute montane chiar şi mai frumoase prin lumea asta mare. Noi am ales primul popas chiar înainte de intrare pe Transfăgărăşan. Era ora 12 fix, eram în grafic, dar în sinea mea aş fi preferat să fi ajuns aici măcar cu o oră mai devreme. Şi pornim şi iniţial nu ni se pare nimic super, mega, extra spectaculos, dar totuşi să conduci zărind în soare cei mai înalţi munţi ai ţării este destul de frumos şi de benefic pentru mândria de a fi român, mândrie de care uităm prea des şi pe care unii nu o avem deloc.
Prima oprire survine oarecum repede la Bâlea Cascadă. Vedem casacada din depărtare, apoi din apropiere vedem o aglomeraţie mare. Totuşi găsim parcare în buza Cabanei Bâlea Cascadă. O luăm la pas spre curgerea de apă, dar aflăm rapid că e aproape imposibi de ajuns la ea şi că mulţi turişti s-au întors. Oricum de la distanţa la care ne aflam nu mi se părea foarte spectaculoasă, am văzut cascade mult mai faine, atât doar că asta este super înaltă, însă volumul de apă mi s-a părut mic (am avut apoi ocazia să o mai zăresc şi de pe traseu). Oprirea asta a fost destul de inutilă şi m-a iritat cumva pentru că am descoperit ce preţuri se practică pe acolo şi m-am îngrozit: 25/ron/sens telecabina până la Bâlea Lac (unde oricum aveam să urcăm cu maşina), deci la un calcul rapid pentru un cuplu ai nevoie de 100 de lei să te plimbi cu telecabina aia şi zic că nu merită deloc… Apoi preţurile la mâncare erau woooow, adică 10 lei nişte covrgi înşiraţi pe o aţă? Cum aşa ceva? Totul era frumos ambalat şi colorat, dar preţurile cred că erau pentru turiştii străni only… astfel nu-mi explic. Mai rău e cu copiii pe acolo căci e plin de dulciuri şi jucării şi îi vedeam cum le fug ochii.
Şi acum începe partea cu adevărat frumoasă, pe care dacă nu o faci, practic nu ai făcut Transfăgărăşanul: urcarea la Bâlea Lac, tronson închis în cea mai mare parte a anului din cauza dificultăţii şi a stării carosabilului. În urcarea asta am oprit de câteva ori pentru că era prea frumos peisajul ca să nu-l imortalizez. Mi-a plăcut mult şi m-am simţit aşa de bine conducând de zici că a fost (şi poate chiar a fost) unul din acele momente cheie din experienţa de şofer (neprofesionist) :) Pe cum urcam totul era din ce în ce mai incredibil, iar eu nu am mai fost la aşa înălţime şi nici nu am mai condus pe un asemenea drum la aşa înălime şi cu aşa o privelişte de la volan. Nu ştiu cum este exact pentru cei din dreapta şi din spate, dar pentru mine a fost totul o experienţă minunată.
La Bâlea Lac a fost aglomeraţie mare, iar un tip mărunţel de la parcarea cu plată spera să negociez cu el un loc de parcare. Dar eram totuşi în vârful muntelui, cum naiba să dau şpagă în vârful muntelui (?) aşa că am mai căutat şi după o mie de manvere am reuşit să las Kia undeva foarte mişto poziţionată. Apoi, peste o oră şi jumătate am admirat toată construcţia asta colosală numită Transfăgărăşan, am făcut poze, m-am închinat la culoarea splendidă a Lacului Bâlea, am mâncat în aer de munte şi cu forţe proaspete am luat-o spre Vidraru cu mai puţine opriri pentru poze căci deja parcă peisajul se stingea. Mediul antropic de la Vidraru să zicem că nu m-a împresionat, mai ales după ce văzusem deja partea de vis din traseu. Aşa că am continuat spre Curtea de Argeş, cu o oprire la cabana Sub Cetate de unde Cetatea Poienari se vede frumos de tot în lumina după amiezei şi te îmbie să îţi faci planuri pentru a o vizita şi pe ea… cândva.
La Curtea de Argeş (poze) am fost evident la mănăstire şi eu pot să spun clar şi răspicat că nu am văzut până acum în România o mănăstirea mai frumoasă şi mai interesantă ca asta (nu spun că nu există). În plus mersesem cu legenda Meşterului Manole în cap… Iar mormintele lui Ferdinad, Carol I, al reginelor Elisaveta şi Maria, mormintele întemeietorului Neagoe Basarab şi al familiei sale, toate m-au făcut să mă simt într-o Santa Croce de România. Suvenirurile aici mi s-au părut ieftine în comparaţie cu ce se găsea pe Transfăgărăşan (poze).
Întoarcerea spre Cluj am făcut-o pe valea Oltului, o zonă deosebită pe care am văzut-o în 2009 când ne-am întors de la mare de la noi. Acum a fost întuneric bine şi a fost păcat că nu am reuşit să ne bucurăm de peisaj, dar deşi am ajuns acasă la 1 nopatea, a fost ok ca duminică dimineaţa să mă trezesc în patul meu de acasă. A fost un weekend frumos, cu o vreme splendidă de vară adevărată, cu 30 de grade la Vidraru şi poate 25 la Bâlea, ne-am mai bronzat fără să vrem şi a fost o baie de soare de munte care sper eu să reziste mai multă vreme… cel puţin atât cât amintirea călătoriei :)
