Titlul: Revedere în Barsaloi
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2008
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 175
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Gata, cu asta am terminat cu Corinne Hofmann, era cazul, se impunea…oricum nu mai puteam continua căci am ajuns la saturație cu povestea ei. Probabil (zic și eu) va mai scrie o carte despre călătoria lui Napirai în Africa, și eventual o voi citit și pe aia dacă va exista.

După cum mai ziceam la precedenta cartea a fost mult mai buna ca volumul al II lea, ” Adio, Africa”, dar slăbuță față de “Îndrăgostită de un masai”. Relatarea surpinde reîntoarcerea la tribul african din Barsaloi pentru o scurtă vizită despre care autoarea credea că va fi una destul de dură, dar aceasta a fost plină de căldură și sentimente pașnice. Întâlnirea cu Lketinga, James și mama acestora a decurs chiar plină de afecțiune, lucru care demonstrează multe referitoare la familia africană pe care Corinne a părăsit-o în urmă cu 14-15 ani.

Ce mi-a plăcut totuși la carte e că descrie cum au evoluat lucrurile în lumea neagră raportat la viața europeană, sunt accentuate diferențele foarte mari care desigur există, dar și felul în care s-au dezvoltat unele aspecte sociale, totuși trecuseră anii aceia și acolo și o anume îmbunătățire a vieții triburilor era normal să existe. De altfel mi-a plăcut și faptul că unele lucruri au rămas la fel (nu mă refer neaparat la cele tradiționale), iar autoarea s-a readaptat foarte rapid, după cum spunea chiar ea parcă nu ar fi lipsit atâția ani de acolo.

Ce nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc (și asta a apărut și în vol.II) a fost faptul că “d-na Hofmann” spunea tot timpul cât de mult i-a ajutat ea pe cei din trib și mai ales “familia sa africană” cu bani. A fost aproape supărător căci am avut impresia că o spunea ostentativ și nu era cazul căci nu a obligat-o nimeni. Apoi faptul că a revenit în Africa nu doar pentru că îi era dor ci și pentru a vedea cum decurg filmările la ecranizarea primei ei cărți, a părut de prost gust, a părut ca o promovare a filmului, unde mai pui ca a fost filmată întreaga ei revedere, deci nu a fost nimic intim. Acest aspect aproape că m-a deranjat, a luat clar din valoarea cărții și a întregii povești.

Totuși finalul parcă, parcă a salvat ceva, faptul că între ea și Lketinga mai există sentimente (clare din partea lui, nerecunoscute din parte ei) a fost pe măsura așteptărilor, iar “legătura” de care vorbește ea, Napirai, fiica lor, mă bucur că a fost subliniată, căci toată această poveste merită ca acest copli făcut dintr-o mare dragoste să se întoarcă odată (nu de tot evident) acolo unde îi sunt rădăcinile.

Titlu: Adio, Africa
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2006
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 201
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

A doua parte din trilogia Corinnei Hofmann dedicată mari sale aventuri din Africa samburului Lketinga prezintă viața ei și a fiicei sale Napirai după fuga din Africa. Dacă în “Îndrăgostită de un masai” primul și cel mai reușit volum din trilogie se povestesc întâmplările din cei patru ani petrecuți de autoare în Kenya, această nouă carte vine să povestească cu mult mai puține detalii următorii 14 ani în care Corinne și Napirai încep o nouă viață în Elveția.

Vă spun sincer că am început cartea imediat după ce am terminat-o pe cealaltă și am sperat să se ridice la aceeași valoare, dar din păcate a fost foarte departe de ea. Practic se înșiră doar evenimente fără niciun sentiment, deci foarte diferit față de evenimetele povestite în prima carte. Nu pot spune că am fost dezamăgită pentru că oarecum eram interesată de tot ce s-a întâmplat după, dar mă așteptam la mai multe detalii mai ales că povestea inițială se terminase cam în coadă de pește.

Deci, viața din Elveția deși net superioară cele africane, a decurs destul, destul de monoton și aproape fără substanță pentru mamă și fiică. Adică nu s-a petrecut nimic deosebit. Bine, evident ele s-au descurcat remarcabil pentru că nu mai era nevoie de niciun argument cum că Corinne era un om extrem de puternic, adaptabil și genul acela care câștigă orice bătălie luptând cu oricine, oricum până la capăt. Este remarcabilă capacitatea ei de a face față oricărei situații, dar dacă era altfel, probabil că nu ar fi existat experiența ei din Africa.

Ea a spus că acestă carte a venit ca un răspuns pentru toți cei care i-au apreciat prima carte (despre care ea credea că va fi și singura). A venit ca un răspuns pentru aceia care i-au trimis mii de scrisori și întrebări despre viața lor europeană. Autoarea chiar dedică cartea tuturor fanilor ei. Era până la urmă o carte necesară, de lămurire, chiar dacă scrisă fară talent și pasiune. Probabil dacă nu ai sentimentele nu ai nici talent și nu simți nici pasiunea. În plus am simțit și faptul că ea devenită odată persoană publică nu a vrut să dea tot din relația ei, din noua ei familie, s-a protejat oarecum și atunci este de înțeles. Iar despre Napirai consider că ni s-au spus chiar foarte puține lucruri.

La finanul cărții însă dorul de Africa, manifestat în toți acei ani se concretizează într-o călătorie pe Himalaya. Această expediție cu totul surprinzătoare a reabilitat-o oarecum pe Corinne în ochii mei plictisiți deja de viața ei mult prea banală în care părea să se scalde. Și din nou mi-am dat seama ce fel de femeie era ea urcând ca amatoare pe “acoperișul Africii” (Kilimanjaro, Uhuru Peak 5895 m).
Fiecare volum conține la final mai multe fotografii din perioada despre care se povestește.

Momentan citesc ultimul volum, care pare mult mai fain decât “Adio, Africa”, dar din păcate nici el nu ajunge la valoarea primului :(

Titlu: Îndrăgostită de un masai
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2005
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 363
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Din seria cărților pe care le citesc nu pentru că sunt mari capodopere literare ci pentru că povestesc întâmplări reale cu mult talent și emană un magnetism extraordinar, astăzi câteva cuvinte despre cartea elvețiencei Corinne Hofmann, “Îndrăgostită de un masai”.

Cartea este prima din seria celor trei cărți dedicate exculsiv poveștii sale fantastice de viață, dragoste, dezamăgire și noi începuturi. Acestei cărți îi urmează “Adio Africa” (pe care o citesc în prezent) și ultima “Revedere în Barsaloi”. Celelalte două se nasc mai târziu abia după ce Corinne Hofmann înregistrează un succes nemaipomenit cu cartea ei de debut, tradusă în peste 23 de limbi și ecranizată (despre film nu știu foarte multe dar voi căuta).

Povestea începe în Kenya unde Corinne o prosperă femeie de afaceri din Elveția vine în vacanță alături de logodnicul ei. Încă din momentul în care pășește pe pământ african, Corinne are un sentiment foarte puternic că aparține locului. Nu și-l explică, dar acest sentiment se întărește pe toată durate șederii ei acolo. (Aceste sentiment este descris extraordinar și de Roxana Valea în “Prin praf și vise”). Pe fundalul acestor sentimente destinul îl scoate în calea ei pe Lketinga, un războinic masai de care Corinne se îndrăgostește la prima vedere. Atât de fulgerător se petrec lucrurile căci în câteva zile ea e dispusă să lase totul pentru el. Logodnicul ei observă toate acestea dar crede că ea odată întoarsă în Elveția își va reveni.

În Elveția însă singurul ei gând e cum să lase baltă tot ca să se întoarcă în Kenya lângă iubirea vieții ei, lucru care deși pare cu totul imposibil se realizează în pofida tuturor obstacolelor. De aici începe marea aventură africană a unei femei albe care din dragoste nu renunță doar la familia și confortul ei din Europa ci și la cultura sa, afacerile profitabile și practic “lumea” sa, asta împotriva oricărei rațiuni.

Recunosc deschis că abia după jumătate de carte am avut sentimente pașnice vis a vis de ea. Nu am putut pur și simplu să o înțeleg pe această femeie, mi s-a părut SF tot ce povestea, dar apoi, încet, încet am început să-i respect decizia, m-am solidarizat cu ea în încercarea de a depăși obstacolele, mi-a fost milă când a suferit și m-am bucurat pentru cât de multe a reușit. Mi-am dat seama că nu e o doar o peveste de dragostea ceea ce trăia ea ci și una de viață și mai ales de moarte. Am învățat despre Kenya mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată căci pentru o săptămână am locut și eu acolo prin intermediul cărții. Am călătorit virtual prin Kenya de la Mombasa la Nairobi, de la Barsaloi la Nyahururu, printre zebre și elefanți, prin ținutul tribului samburu.

M-am deconectat de la real life, iar la finalul cărții, am luat-o rapid pe următoarea să vad ce s-a întâmplat după ce Corinne și Napirai (fiica ei și a lui Lketinga) au părăsit Africa cu sentimentul clar că nu se vor mai întoarce acolo poate niciodată.

Concluzie: mi-a plăcut :)

Titlu: O iubeam
Autor: Anna Gavalda
Editura: Polirom, 2003
Colecția: Biblioteca Polirom
Nr. pagini: 180
Preț: 12 lei, Anticariatul Socrate, Polus Center Cluj

Între două avioane și două seri de completă solitudine am reușit să termin și o carte: “O iubeam” a franțuzoaicei Anna Gavalda. Înainte să vă spun cât de tare m-a relaxat povestea câteva cuvinte despre autoare.

Anna Gavalda a avut mai multe jobu-uri până să-și descopere vocația, a fost de chelneriță, muncitoare, vânzătoare, redacta aricole matrimoniale și asta fără să simtă ce geniu creator se ascundea sub această mască. Momentul favorabil a fost acela când a câștigat un concurs pentru “cea mai frumoasă scrisoare de dragoste”. Așa a început Anna noastră să scrie. Primul volum apărut la o editură mică din Paris o consacrează în ciuda faptului că trata subiecte frivole. Volumul “Aș vrea să mă aștepte și pe mine cineva, undeva” o face vedetă peste noapte și nu doar pe plan local. Urmarea este foarte previzibilă, toate cărțile ei devin foarte populare.

În 2002 publică romanul de care vreau să vă vorbesc, iar povestea lui face înconjorul lumii, fiind tradus în peste 20 de limbi. Valoarea lui însă este dată de felul absolut inedit în care autoarea alege să relateze istoria unor iubiri care te pun în încurcătură pe tine ca cititor. Chloe este o tânără de 30 de ani, mama a două fetițe pe care soțul ei a părăsit-o evident pentru o altă femeie. La auzul acestei vești, socrul său Pierre (60 de ani) îi propune să o ducă împreună cu fetele la casa lor de vacanță ca să-și revină în urma despărțirii. Aici Chloe se simte și mai dezamăgită de viață, plânge mai tot timpul, este irascibilă și nu mai vede nicio soluție pentru nefericirea ei. Bătrânul Pierre care toată viața a fost un taciturn dar care o păcea pe Chloe pentru că o considera o femeie deșteaptă încearcă să o facă să înțeleagă că defapt fiul său a părărsit-o nu pentru că ea nu merita să fie iubită, ba din contră pentru că merita, însă nu de el. În fața unei asemea idei ipocrite în viziunea ei, Chloe se revoltă, dar Pierre, vine în întâmpinare cu propria lui poveste de dragoste neîmplinită care l-a urmărit toată viața.

Iubirea lui Pierre pentru o anume Mathilde, cred că o înduioșază pe tânara Chloe și încearcă să tragă anumite învățăminte din ea. Ideea era următoarea: Pierre nu și-a părăsit familia pentru Mathilde pe care o iubea la nebunie și în acest fel a făcut-o nefericită atât pe ea cât și pe soția lui care de dragul conveniențelor sociale i-a iertat “scăparea”. Dar cel mai crunt e că și-a nefericit copiii, devenind un tată care trăia într-o altă lume în care nu mai putea să iubească pe nimeni. Întrebarea lui de la final este astfel justificată: Oare nu și-ar fi dorit acești copii să trăiască lângă un tată fericit, în locul unui tată de conveniență?

Vă las să savurați, e de savurat, de rumegat și te relaxează într-un fel aparte. E o poveste dură spusă dintr-o perspectivă romantică, pentru că: “Viața, chiar și când o negi, chiar și când o neglijezi, chiar și când refuzi să o accepți, e mai puternică decât tine. E mai puternică decât orice.”

Titlu: Milarepa
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Editura: Humanitas, 2006
Colecția: Raftul Denisei (serie de autor)
Nr. pagini: 63
Preț: 6 lei în Librăria Humanitas, Cluj

Radio France transmitea pentru lansarea romanului: “Milarepa ne poartă spre piscurile Himalayiei, spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: Cum îți poți găsi drumul în lume?”

Cartea francezului Eric-Emmanuel Schmitt (despre care am aflat că e destul de tănăr, are vreo 49 de ani) face parte din “Ciclul invizibilului” și tratează sub forma unei povești destinul celui mai celebru yogin și poet: Milarepa, discipolul lui Marpa. Prea multe nu sunt de spus, cartea are personaje puține însă povestea devine la un moment dat alambicată, dacă nu se urmărește exact firul poveștii s-ar putea să te întorci câteva pagini să vezi dacă ai înțeles bine.

Cartea abundă în citate numai bune de pus pe sonet, despre viață, moarte, destin, înțelepciune, adevăr, remușcare, virtute. Nu le-am notat căci mă trezeam cu toată cartea transcrisă și nu asta era ideea.

Este o carte scurtă care se poate citi în două ore dacă dispui de timp suficient, sau maxim într-o zi lungă și lată așa cum am citit-o eu “printre picățele”. A fost prima carte a autorului care mi-a căzut în mână dar am auzit numai lucruri bune și despre “Oscar și tanti Roz”, așa că aceea va fi următoarea pe listă din acest autor.

Titlu: Ce este cultura? în dialog cu fiica mea
Autor: Jerome Clement
Editura: Nemira, 2005
Colecția: bonton
Nr. pagini: 114
Preț: 5 lei, Librăria Gaudeamus

Jerome Clement este președintele postului TV Arte, dar și un excelent publicist francez. Printre volumele sale se află și această cărțulie “Ce este cultura? în dialog cu fiica mea”, o lucrare interesantă cu atât mai mult cu cât ea are forma unei discuții libere de vacantă dintre un tată și o fiică (adolescentă) a zilelor noastre.

Judith are vreo 15 ani dar evident familia din care provine i-a dăruit o educație foarte bună, de care din păcate foarte puțini copii au parte. Tatăl său care a purtat-o pe la muzee, care i-a pus în mâini cărți valoroase, care a stimulat-o să vadă filme de artă, acest tată evident poate purta o asemenea discuție cu fiica lui. Nu știu cât realizează fiica contribuția familiei și a mediului la dezvoltarea sa intelectuala, dar cu siguranță Judith este genul de persoană care poate vorbi cu ușurință despre orice, de la originea familei sale, la operele lui Picasso sau la regimurile politice care au decimat nații. Eu una la 15 ani aș fi fost foarte fericită să dețin atâtea informații, să am o astfel de cultura generală.

Un loc important în discuțiile lor îl ocupă Franța și cultura franceză. Sunt puse în discuție foarte multe aspecte: de la cum își văd tinerii țara, până la contribuția Franței în cultura europeană. Se simte un anume sentiment patriotic, dar nu poate fi supărător atâta timp cât până și un străin poate recunoaște Franței anumite merite.

Oricum discuția, dacă pot să-i zic astfel cărții, este teribil de bună, eu mi-as dori să pot avea o discuție de genul acesta cu propiul copil chiar mai târziu de 15 ani.

Și pănă la urmă, nu, ce definiție a culturii au găsit cei doi?
Autorul spune că atât el cât și fiica sa au căutat o definiție a culturii. “Există multe, dar ea se află în această curiozitate a spiritului, în setea de a învăța și a înțelege, care permite omului să-și exprime sentimentele și să-și depășească astfel condiția sa de ființă muritoare (…) Arta ne ajută să uităm timpul și ne dă posibiliatea să transmitem printr-o cercetare profundă și intimă ceea ce înseamnă condiția umană.”