Titlu: Diavolul și domnișoara Prym
Autor: Paulo Coelho
Editura: Humanitas, București, 2008
Colecția: Seria de autor Paulo Coelho
Nr. pagini: 234

Îmi pare rău să vă spun dar nu sunt prea multe de zis despre această carte. Nu-l ponegresc pe Coelho, dar după 4 cărți de-ale lui citite de-a lungul timpul rămân la părea că cea mai reușită este Veronika se hotărăște să moară, iar dacă vă spun că nici aceea nu-i foarte grozavă sper să mă credeți cinstită nu ipocrită. Am spus oricum de nenumărate ori că nu sunt genul care nu-l place pe Coleho doar pentru că mulți îl consideră din subcultură, ci nu-l plac din cauză că am citit cărți mai bune de autori care poate nu-s la fel de populari. Punct.

Și totuși despre carte:
Subiectul este unul arhicunoscut: lupta dintre bine și rău, luptă din care binele după frământări îndelungi iese câștigător și cu speranța că a răpus răul pentru totdeauna. Viața unor oameni de bine dintr-un sătuc uitat de lume în care fiecare se cunoaște cu fiecare este greu pusă la încercare de un străin sosit în sat și cazat la hotelul unde Chantal Prym lucrează ca și ospătăriță. Fata tânără și frumoasă dorește în prima fază să-l cucerească pe străinul interesant, dar își dă repede seama că acesta are un plan bine stabilit în ceea ce o privește și în ceea ce-i privește pe consătenii ei.

Bărbatul misterios care evident se prezintă sub un nume fals este de fapt un om celebru și bogat care îi propune un pariu riscant lui Chantal după ce îi arată locul în care și-a ascuns averea transformată în lingouri de aur. Fata prinsă la mijloc între datorie și dragoste de viață, intre moral și imoral, între îngeri și demoni nu știe pe ce cale să acționeze ca să ducă la bun sfârșit treaba pentru care se pare că a fost aleasă.

“Binele și răul au același chip; totul depinde de momentul în care unul sau altul îi taie calea oricărei ființe umane.” Dacă doriți puteți descoperi și voi acestă poveste (recomandată de psihologi), acestă lectură pe care mulți, chiar foarte mulți (căutați pe net) au inclus-o pe listele cu lecturi de calitate.

Titlu: Despre dragoste și alți demoni
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: Rao Books, București,2006
Colecția: Biblioteca Gabriel Garcia Marquez
Nr. pagini: 162
Citită în format electronic

Am citit nenumărate recenzii la această carte, evident după ce am terminat-o și din păcate multă lume a zis că romanul acesta nu se ridică la nivelul altor scrieri ale lui Marquez, lucru care m-a dezămăgit pentru că mie mi-a plăcut chiar foarte mult, ba în plus parcă la fiecare carte citită Marquez mă surprinde din ce în ce mai mult, îl îndrăgesc tot mai tare.

Dar să vă zic despre ce e vorba:
Personajul central e Sierva Maria, o fetiță de 12 ani fiica lui Don Ignacio și a Bernardei, doi părinți care pe lângă faptul că se nu se înțeleg între ei nu-și iubesc nici fiica, de fapt ea a fost doar un paravn pentru ca Bernarda să se căsătoească cu înstăritul Don Ignacio. Urâtă de mamă fără nicio calitate de a se numi așa, fata crește mai mult în compania servitoarelor, doarme cu ele, mânăncă cu ele, vorbește limba lor și parcă nu are trăsăturile și apucăturile părinților ci ale celor care o cresc.

Astfel că atunci când fetița este mușcată de un câine, părinții ei nici nu află decât în momentul în care se speculează faptul că acel câine ar fi fost turbat. Deși fata nu dă semne că ar fi bolnavă tatăl ei, Don Ignacio, începe să-și facă probleme legate de starea ei de sănătate. Un doctor îl asigură că este posibil ca fata să nu se fi îmbolnăvit de turbare pentru că organismele oamenilor reacțoinează diferit, dar cu toate acestea, tatăl devenit instant curios de grijuliu cere părerea episcopului. Acesta fără a sta pe gânduri îi spune lui Don Ignacio că fata trebuie dusă la mănăstire unde va fi exorcizată, deoarece prin turbare demonii au pus stăpânire pe sufletul și trupul ei.

Fără nicio explicație Don Ignacio de bună voie, crezând că-i face un bine își duce fata la mănăstire, unde și datorită comportamentului ei destul de sălbatic (datorat în mare măsură lipsei de afecțiune de care a avut parte până la această vârstă) ea se comportă ca o sălbatică, iar maica stareță consideră că ea este clar posedată și demonii trebuie alungați cât mai repede. Pentru ca acest caz să aibă o rezolvare imediată tânărul preot Cayetano Delaura este trimis de urgență de către episcop să se ocupe de caz. Însă în momentul în care o vede pe Sierva Maria, Cayetano se îndrăgostește de ea iremediabil.

Din acest moment cartea ia o întorsătură neașteptată. Cayetano este singurul care reușește să o înțeleagă pe Sierva Maria, este singurul care pricepe ce se întâmplă defapt cu ea și deși la început este foarte speriat de ceea ce simte pentru ea, el își dă seama că numai iubirea lui o va putea salva și o va putea scoate din “ghearele morții” de care va avea parte în acel loc. El realizează că demonii nu exită și nu au existat niciodată în sufletul acelei copile, dar în schimb teama, faptul că nu pricepe ce se întâmplă cu ea, teroarea la care e supusă în mănăstire, toate acestea au pus stăpânire pe sufletul ei pur.

Curios este faptul că Sierva Maria i se destăinuie, prinde încredere în el, îi împărtășește sentimentele, iar când el își recunoaște iubirea în fața episcopului și este alungat planul lor comun este să fie împreună în ciuda oricăror opreliști… dar și în dragoste, la fel ca în viață uneori lucrurile se potrivesc tare prost, iar demonii pot apărea când nu te mai aștepți, ceea ce face ca acest roman să aibă un final incredibil de trist.

În ciuda celor 100 si ceva de pagini romanul mi s-a părut foarte consistent, l-am citit cu sufletul la gură. M-a întristat în aceeași măsură în care mi-a și plăcut, mi-a fost foate ciudă pe situație, pe faptul că dragostea are și ea demonii ei…

Titlu: Timpul trăirii.Timpul mărturisirii-jurnal parizian
Autor: Eugen Simion
Editura: Cartea Românească, București, 1979
Nr. pagini: 431
Împrumutată de la Biblioteca Univ. “Paul Valery”, Montpellier

Multe au fost motivele pentru care n-am mai postat despre cărți astfel că am deja restanță 3 postări despre ele. Bun, să o iau cu cea mai veche citită și anume cartea lui Eugen Simion “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii.” din care am extras câteva citate pentru “definițiile Parisului”.

Cartea mi-a plăcut de la motto, deci practic înainte de a începe să o citesc :) Citatul e din Camus, traducerea din franceză îmi aparține așa că poate nu e chiar la fix: “Există un timp pentru a trăi și un timp pentru a mărturisii. Există și un timp pentru a crea… Îmi este de ajuns să trăiesc cu toată ființa mea și să mărturisec din toată inima.”

Aceasta este o carte care vine ca un exercițiu de relaxare pentru profesorul și criticul Eugen Simion care ține un jurnal pe timpul șederii sale la Paris (3 ani ca lector de limba română la Sorbona) și pe care se gândește să-l publice curățându-și astfel creierul de mult prea întortocheatele publicații recente despre scriitorii români. Ideea este că nu se poate detașa de critică oricât de mult vrea și astfel jurnalul se transformă într-o cronică despre Parisul și Franța anilor ’70 cu oamenii lor, cu problemele lor, cu miturile lor. Dar peste toate vine povestea personală, contactul direct cu noul, cu străinătatea, cu “altă viață”.

Pentru Eugen Simion “mitul a rămas rușinat la porțile orașului” și la început acest lucru m-a șocat, intelectualul român care avea pe vremea aceea un singur vis și anume acela de a lăsa “micul Paris” pentru marele și adevăratul Paris nu era impresionat deloc de ceea ce găsise, ba mai mult era aproape disperat, era “omorât” de birocrație, de aroganță, de idei înalte și nefondate, de viața care avea un ritm necunoscut și trebuia trăită ca atare. Însă E.S echilibrează balanța și spune: “Refuz din orgoliu disperarea… însă vreau să împiedic revolta mea să ia calea cea mai ușoară: aceea a RENUNȚĂRII.”

Astfel românul nostru se integrează în societatea lor, participă la întâlnirile lor, întră în cercuri intelectuale de acolo, se împrietenște cu studenții, învață pe de rost orașul, se implică emoțional în tot ceea ce trăiește acolo și se dedică unei noi vieți urmând un vechi proverb taoist: “Dacă atunci când chemi nimic, nu răspunde: nu spune că lumea e goală.” Recunosc că mi-a plăcut și mie la nebunie aceste proverb.

Foarte mult am disecat părerile lui E.S despre conceptele noi pe care le descoperă în Franța, sau mai bine zis despre dimensiunile noi ale conceptelor la care în România nici nu puteai să te gândești. Astfel își pune diverse întrebări despre libertate și Dumnezeu, despre paradoxurile gândirii și existența răului, despre tragediile intelectuale, moarte și creație. Pot exemplifica cu citate la fiecare dintre ele, dar nu ar fi potrivit pentru că în asta constă frumusețea acestei cărți pe care nu aș altera-o. Ea nu are o acțiune de urmărit ci sentimente de trăit.

Nu este o carte ușoară, E.S, oricum e privit tot complex ar fi. Mi-e greu să nu scriu multe despre ea, dar în acest fel aș răpi din curiozitatea voastră, așa că am să închei cu următoarele cuvinte: “Creația nu poate fi completă, definitivă, timpul trăirii și timpul mărturisirii coincid și se influențează.”

Titlu: Singur pe lume
Autor: Hector Malot
Editura: Romcart, București, 1991
Nr. pagini: 460
Preț: 275 lei în 1991 (Din Biblioteca personală a lui Clau :*)

A venit și momentul în care am ajuns să las două vorbe despre o carte care multora le-a marcat copilăria, pe care unii au ratat-o până acum (gen eu) și pe care alții nu o vor citit niciodată din cauza “vârstei”. Este vorba de cartea lui Hector Malot “Singur pe lume”, un document care lasă o complexitate de sentimente în oricine ajunge să înceapă și să parcurgă povestea lui Remi.

Pentru cei mai mulți care citiți aici probabil nu are niciun sens să mă apuc să povestesc cam ce se întâmplă pentru că voi cu siguranță ați citit povestea înaintea mea. Și totuși dacă exită cineva care nu cunoaște povestea vieții lui Remi o rezum în câteva cuvinte fără să vă stric plăcerea de a citi cartea.

Remi are 8 ani, a fost un copil găsit și crescut de o femeie cu inimă mare care l-a iubit ca o mamă. Soțul acesteia însă nu a făcut decât să spere că într-o zi familia (înstărită) care l-a “pierdut” să vină la ușa lor și să-l ia, oferindu-le pentru “generozitate” o imensă sumă de bani. Acest lucru întârzie să se întâmpmple astfel că bărbatul pe care copilul l-a crezut ca fiind tatăl lui îl “vinde” unui muzicant ambulant și-l desptarte de femeia care l-a iubit cel mai mult pe lume. (Acesta este poate cel mai dramatic episod al cărții, momentul în care Remi o vede din vârful dealului pe “tușa” Barberin cu basmaua albă pe cap cum îl caută prin grădină fără să-l găsească, el fiind deja plecat cu noul său stăpân.)

Viața cu muzicantul Vitalis este foarte grea, dar acesta ajunge să-l iubească, îl învată să cânte, să scrie, să citească și să se descurce în orice împrejurare. Cu Vitalis și câinii săi, printre care Capi, cel mai de nădejde prieten al lui Remi, băiatul cutreieră toată Franța dând spectacole de teatru pe stradă. Viața este o adevărată aventură până în momentul în care Vitalis moare de frig într-o geroasă noapte de iarnă la periferia Parisului. În acest moment începe o altă etapă pentru Remi care ajunge în grija unei familii extraordinare pentru care muncește dar care îl tratează ca membru al familiei. Aici o cunoaște pe Liza și pe frații ei. Dar din păcate și de ei trebuie să se despartă pentru că viața are alte planuri pentru Remi.

Pentru mine cel mai important moment al cărții este cel în care Remi se întâlnește cu Mattia, care devine cel mai bun prieten pe care cineva l-ar dori vreodată. Noile aventuri cu Mattia mi s-au părut de mare clasă, iar învățăturile pe care toți le putem trage din acestă relație dintre doi copii nu pot fi decât valoroase. Cei doi prieteni pornesc înr-o călătorie fantastică din Franța în Elveția, apoi iar în Franța și de aici în Anglia. Doi băieței și un câine obligați să se descurce în situații limită, niște ființe pentru care zicala “nevoia te învață” a devenit regula numărul unu pentru supraviețuire.

Nu dezvălui mai mult pentru că poate, poate mai sunt întârziați ca mine care vor citi romanul de acum încolo. Mai sunt multe etape pe care fiecare are plăcerea de a le descoperi singur. Deși se spune că e un roman de citit la 12 ani pentru unii copii s-ar putea să fie prea dur, dar pentru cei care ajung la final este o lecție de viață din care ies cu siguranță iubindu-și și prețuindu-și mai mult părinții înțelegând într-un fel că e groaznic să fii “singur pe lume”, să tânjești după brațele mamei și mângâierile ei. Să nu ai o familie, un pat cald și o coajă de pâine…

Mi-a plăcut enorm cartea, așa la vârsta asta am citit-o cu mult simț de răspundere, am savurat fiecare pagină cu lacrima în colțul ochilor nelăsând-o să curgă pe obraz, am stat într-o noapte până la două ca să văd cum se va termina (sau mai bine zis cum va începe) viața lui Remi. Ce se va întâmpla cu Mattia? Cu Capi? Își vor găsi personajele liniștea? Vor scăpa de cumplitul chin de a fi “singur pe lume”?

Mi s-a sugerat să nu citesc această carte acum când sunt departe de casă, de cei dragi dar mi-a făcut bine că am citit-o acum, a fost o alinare pentru sufletul meu cu gândul la familia de acasă. Nu m-am simțit singură pe lume, ba din contră, în definitiv nu e singur cine e singur ci cel care se simte singur. Apoi un mare plus l-a constituit faptul că am văzut Franța în imaginile minții mele, iar regiunea în care mă aflu, despre care se vorbește în cartea am văzut-o și prin ochii mei și prin ochii lui Remi. Un alt aspect important este cel al timpului, m-am pus pe socotit cu datele pe care le aveam ca să-mi dau seama cât a durat aventura lui Remi, căci autorul nu specifică în mod deosebit periodele de timp. Am fost atât de implicată în carte că-mi făceam plobleme referitoare la vârsta lui Remi. Mă gândeam oare câți ani a fost atât de “singur pe lume”?

În loc de concluzie, un sfat: cei care au citit romanul la vârsta “corespunzătoare” să-l mai citească odată acum și să vadă ce sentimente se nasc sau renasc în ei. Eu dacă m-aș putea întoarce aș vrea să văd ce sentiment mi-ar fi creat cartea aceasta la vârsta când am început să visez.

Titlu: Povestea târfelor mele triste
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: Rao
Colecția: Biblioteca “Gabriel Garcia Marquez”
Nr. pagini: 123
Preț: nu știu (citită online)

“Niciodată nu m-am gândit la vârsta pe care o am ca la o crăpătură în tavan prin care plouă și care îți arată cât ți-a mai rămas de trăit…vărsta nu e cea pe care o ai ci cea pe care o simți.”

Pornind de la această idee subtil inoculată Garcia Marquez construiește un roman pitoresc chiar dacă de mici dimensiuni, în jurul unei povești incredibile din viața unui ziarist bătrân care în ziua în care împlinește 90 de ani vrea să-și facă un cadou inedit. „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.”

Așadar șansele ca această carte să te prindă din prima sunt destul de mari și nu vei înceta să te gândeti la ea până ce nu o vei termina. Totuși, acesta nu este un roman erotic, deci dacă te vei lăsa înșelat de cuvântul “târfe” din titlu, o să trăiești o deziluzie, dar chiar și așa romanul trezește pe alocuri sentimente destul de “hot”.

Cu dorința în suflet și nu doar în suflet, bătrânelul nostru pornește spre bordelul unei vechi cunoștințe, Rosa Cabarcas care i-a promis într-un final că a găsit virgina potrivită pentru el. Astfel o cunoaște pe “Delgadina” (botezată așa de el, căci fata se numea altfel), o tinerică de 14 ani, sfioasă dar foarte săracă care tocmai de aceea a venit la bordel ca să căștige bani pentru a cumpăra de mâncare fraților săi.

Deși a plătit pentru o noapte furtunoasă de dragoste, bătrânul nu se atinge de ea pentru ca fata dormea iar lui oarecum i se făcuse milă de ea. În același timp însă moșneagul care avusese la viața lui peste 500 de relații cu diferite femei pe care le plătise, prinsese drag de fată, iar după câteva nopți petrecute la fel, adică doar dormind cu ea în brațe acesta se îndrăgostise pentru prima dată în viața lui. Era cu siguranță un lucru neobișnuit, mai ales că începuseră să i se arate și primele gânduri ale morții, chiar dacă el încă mai afișa șarmul de Don Juan.

În paralel cu noua sa dragoste, omul mai trăiește și amintirile lăsate de celelalte femei care trecuseră prin viața lui (și aici trebuie să remarc faptul că această “laudă” cu carnețeul în care bărbaul trece numele femeilor cu care s-a culcat, apare obsedant prin multe cărți ale lui Marquez). Faptul că le plătise pe toate nu se datora lipsei de potențial a bărbatului ci mai degrabă unei alegeri de conjunctură (la fel ca în “Dragostea în vremea holerei”). Oricum regretul nu își avea locul pentru că omul nostru spunea că “sexul e consolarea care-ți râmăne atunci când nu-ți ajunge dragostea”. Dar nu părea să-l deranjeze nici ideea că nu avusese până la acea vârstă o iubire împlinită, căci și aici era ceva de adăugat: “Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită ci cea neîmplinită”. Omul era mulțumit de viața lui… până la “Delgadina” când realizează că “nu-i nenorocire mai mare decât să mori singur” și mai presus de toate “… să mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste”.

Nu am să vă spun care e deznodământul poveștii, dar dacă doriți cartea mă ofer să o trimit prin mail. Lăsa-ți un comentariu cu mailul și o primiți imediat.

Am ales să scriu o singură postare despre aceste două cărți din mai multe motive:
1. Pentru că nu mai ești la fel după ce la citești pe fiecare dintre ele.
2. Pentru că au cam aceleași dimensiuni.
3. Pentru că le-am citit pe amândouă în aceeași zi (citite de pe laptop, prima exepriență, culmea reușită)
4. Pentru că trebuia să le fi citit de mult pe ambele.
5. Pentru că cine o va plăcea pe una o va plăcea și pe cealaltă.

Încep cu Recomandarea prietenei mele dragi Claudia și anume cu “Pescărușul Jonathan Livingston” de Richard Bach. Cartea stă și la baza unui film am înțeles și a inspirat multă lume în această trecere prin viață. Scrisă în anul 1970 de un fost pilot, povestea pescărușului a circulat pe foi dactilografiate prin toate birourile lumii și asta pentru că ea este dincolo de poveste, UN SFAT. Prețios.

Pescărușul Jonathan Livingstone (cine ar da un asemenea nume unui pescăruș?), vrea să zboare, dar nu la fel ca toți ceilalți din cârsul său, ci să se autodepășască, să nu facă zborul doar pentru a procura hrana ci pentru a depăși limitele. Datorită acestui fapt este exclus din cârd și trimis să trăiască singur pe o stâncă izolată. Aici însă își descoperă adevăratul talent, reușește singur imposibilul. De aseamenea află că mai sunt și alții ca el, care la fel au fost izgoniți de grup și condamnați la singurătate pentru că nu au fost ca toți ceilalți. Alături de aceștia învață de la un mare maestru cum să zboare repede ca gândul, învață defapt care e piatra de temelie a reușitei “Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde, trebuie să începi, prin ați da seama că ai ajuns deja acolo.”

Probabil acest sfat a vrut să mi-l dea și Claudia când mi-a zis că dacă simt că lucrurile pe care le fac nu se leagă, dacă mă simt dezamăgită și dacă simt că totul merge prost, să citesc această carte, o să aflu multe răspunsuri. Mulțumesc draga mea. Am aflat de la un “pescăruș” mai multe decât de la 100 de oameni pentru că în final cu riscul de a strica surpriza multora, pescărușul nostru mi-a dat și o lecție pe cinste: “Cu cât zbori mai sus cu atât vezi mai departe.”

A doua carte este “Micul Prinț” de Antoine de Saint Exupery, ahicunoscuta carte pe care abia acum am citit-o deși am avut-o de nenumărate ori în mână. Revin la fapul că “acum a fost momentul ei”, cred cu tărie în asta. Nu are sens să vă spun ce tare m-a încântat, nu m-am dezlipit de la ecran până nu am terminat-o (am avut noroc căci era exact la fel ca cea printată adică avea totate pozele autorului și aceeași structură). Așa cum ni se precizează această carte nu este pentru copii ci pentru oamenii mari care au uitat că au fost și ei copii. Povestea micului prinț este înduioșătoare și te atinge chiar de-ai fi de piatră.

Este foarte metaforică dar adânc înfiptă în realitate, este o pledoarie pentru lucrurile simple din viață pe care nu le prețuim, este o rechemare la inocența pe care toți ne-o pierdem , este un alt SFAT: pentru a înțelege lucrurile mari, trebuie să le pricepem pe cele mici, însă “ochii sunt orbi, cu inima trebuie să cauți”. Câți facem asta? Am învățat însă și de aici ceva: “Trebuie să ceri de la fiecare numai ce poate da”. Inclusiv de la tine, aș mai adăuga eu…pentru că: “oamenii de pe aceste meleaguri…cresc 5 mii de trandafiri într-o gradină…și tot nu găsesc ceea ce caută…și totuși ceea ce caută ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un singur strop de apă.”

Vă rog eu, citiți aceste cărți care în total au cam 200 de pagini cu tot cu desenele de la “Micul Prinț”, deci vă faceți o zi mai frumoasă într-un mod foarte simplu și nu o să uitați unele lucruri niciodată.