Mic dejun la Tiffany & Trilogia New York-ului

Am ales să vorbesc azi despre două cărți care mi-au lăsat un sentiment de “je ne sais quoi”. Ambele au apărut în Colecția Cotidianul și ambele sunt cărți foarte apreciate de critică dar și de cititorul împătimit.

 

Mic dejun la Tiffany
Truman Capote a fermecat prin această poveste generații de cititori, iar mai apoi împătimiți ai filmului care au adorat-o pe Audrey Hepburn, această singură, fascinantă și incredibil de credibilă, Holly Golightly. Personajul lui Capote este după cum singură se intitulează o călătoare, prin viețile oamenilor, am intuit eu. Poate chiar prin propria viață. Holly este poate unul dintre cele mai controversate personaje ale literaturii, care a uimit printr-un stil aparte, asta e marea valoare a cărții, acest personaj “pitoresc”.
 
Povestea nu e ceva ieșit din comun ci doar periplul unei femei “frivole” prin viața unui bărbat care a iubit-o într-un fel aparte, cu o afecțiune ieșită din comun, încercând să-i înțeleagă felul de a fi și imaginea pe care singură a creat-o pe considerente destul de candide uneori și destul de malefice alteori. Cred că se poate spune orice despre Holly mai puțin faptul că este plictisitoare și neintereasantă. Ea ar fi exact opusul unui asemenea personaj. Cartea chiar merită atenția oricui.
 
 


Trilogia New York-ului

O carte pentru a cărei descriere trebuie să menționez ca îmi găsesc greu cuvintele. O carte la limita dintre a-mi plăcea și a nu-mi plăcea, o carte destul de contrastantă, o carte plină de suspans. Dacă sunteți pasionați ai genului de polițist, cu siguranță această carte va fi printre favoritele voastre.
 
Așa cum se poate afla și din titlu cartea este împărțită în 3 nuvele, fiecare ai zice că este de sine stătătoare, dar la final o să aveți o surpriză de proporții. A meritat să citesc cartea fie și doar pentru asta. Prima nuvelă, Oraşul de sticlă îl are în prim plan pe Daniel Quinn, un scriitor, confundat cu un detectiv, Paul Auster (autorul). Partea a doua Fantome, este povestea detectivului Blue, angajat de White să-l spionze pe Black. Sincer această parte m-a plictisit și aproape m-a făcut să renunț. Dar mai aveam doar ultima parte, Camera încuiată, despre care nu vreau să dezvălui mare lucru căci aici stă cheia acestei cărți.
 
Mulți care au citit această carte au recomandat o recitre. Dar eu sincer nu știu dacă o să mai recitesc cartea, pentru că acum la rece simt că ceva, undeva nu s-a potrivit.

Două cărți din seria…

la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul
 

Titlu: Invitație la eșafod
Autor: Vladimir Nabokov
Traducere: Livia Cotorcea
Editura: Polirom
Colecția: Literatura rusă, Literatura universală
Nr. pagini: 256
Împrumut BCU
Nota: 7/10
 
Prima și cea mai cruntă dezamăgire vine de la Nabokov prin cartea Invitație la eșafod. Nu știu dacă pot explica clar de ce nu mi-a plăcut povestea lui Cincinatus C, dar cert e că nu am înghiți-o. O carte de dimensiuni reduse care s-a stransformat într-un mic coșmar în momentul în care am realizat că nicio frază nu mă va convinge să o termin.
 
Am luat-o mai mult ca pe o luptă personală și am dus-o la final, dar acealași gust amar a persistat și după ultima filă. Am căutat pe net mai multe informații despre ea și am aflat că e o scriere de tinerețe în care marele autor nu a adus strălucirea din romanele următoare, se zice că e un roman neșlefuit și cu o limbă “puțin” de lemn.
 
În orice caz nu mi-a căzut bine nici povestea alambicată și nici scriitura aridă.
 
 

Titlu: Ceai în Sahara
Autor: Paul Bowles
Traducere: Alex. Leo Șerban
Editura: Humanitas, 2005
Colecția: Raftul întâi
Nr. pagini: 304
Împrumut BCU
Nota: 7/10
 
A doua, nu e la fel de celebră, dar venind din “raftul” acela de cărți despre călătorii/aventuri, am avut mai mari așteptări de la ea. Am citit-o în bibliotecă strecurată printre cărți de Istoria filosofiei, am perceput-o ca pe o pauză la fiecare oră de petrecut la sala de lectură, dar cu toate acestea, Ceai în Sahara nu prea mi-a plăcut.
 
Cartea se regăsește și în recomandările Viajoa, deci contam rău de tot pe ea, dar nu a fost să fie. Personajele m-au enervat peste măsură. Erau ele fain construite, dar tipologiile, vai de mama lor, parcă au stricat toată acțiunea, pe bune, că așa ceva nu am mai simțit în nicio carte.
 
Sper să nu fiu înțeleasă greșit, poate aceste cărți au fost apreciate de lume, dar nu s-au ridicat la nivelul pe care l-am așteptat eu, eh… ce să-i faci, nici nu are cum să-mi placă chiar tot ce-mi cade în mână :)
 

Elogiul satului românesc

Am citit ieri Elogiul satului românesc, care este practic discursul de recepție pe care l-a susțiunut Lucian Blaga pentru primirea la Academia Română. Știam de el, mai citisem frânturi din el, dar ieri l-am reluat tot și l-am disecat. Îmi place la nebunie, este printre cele mai frumoase scrieri blagiene, cu siguranță o scriitură pe sufletul autorului, din sufletul autorului…
 
Niciunde nu am găsit cuvinte mai frumoase aduse satului, însă de fapt aceste cuvinte sunt aduse locului de baștină, locului cu magnetism maxim pentru autor… adorabil. “Satul era astfel situat în centrul existenței și se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie și metafizică.” Blaga vorbește despre el, copil fiind, în lumea satului și despre felul în care sunt percepute copilăriile la sat, cum numai acolo copilăriile au propria lor viață și cum acolo și numai acolo o copilărie poate atinge maximul: “la oraș copilăria nu are apogeu”. Nu am putut să nu mă gândesc la cazul meu de copil, care nu a crescut la sat pentru că din diverse motive a iubit prea mult Ineul (norocul meu că Ineul e mic, pe vremea copilăriei mele era chiar mai mic….)
 
Însă, “satul e atemporal” și tocmai de aceea se potrivește atât de bine cu spiritul copilăriei, poate toate locurile astea mai mici în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea crează o atmosferă prielnică copilăriei. Un oraș mare poate bulversa, poate tăia din rădăcină copilăria pe care un prunc o poate vedea ca o perioadă fără sfârșit. “A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.” De unde și celebra vorbă că “veșnicia s-a născut la sat” (tot de la Blaga citire)…
 
Acum dacă stau să mă gândesc, mi-ar fi plăcut să-mi fi petrecut copilăria în satul bunicilor (care e aproape de Ineu), mai ales că toți cei 4 bunici ai mei sunt din același sat, dar Ineul a fost acolo, locul magnetismului meu complet, poate pentru copilăria mea Ineul a fost “satul”, prăfuit și de multe ori fără viață, Ineul e locul copilăriei mele. Eu lui aș putea să-i fac un elogiu, aș avea ce elogia din simplul motiv că am ce iubi acolo. Până la urmă cred că despre a fost vorba, despre o prelucrare filosofico-sentimentală a universului numit “acasă”, foarte greu se schimbă acest loc. De multe ori la Cluj fiind de câțiva ani, când mă raportez la Ineu mă raportez ca la acasă, acolo încă e acasă pentru că așa cum spune Blaga acolo s-a situat pentru multă vreme “centrul existenței”. Nu există un motiv exterior propriei trăiri ci doar acea chemare a veșniciei care nu poate exista decât în anumite locuri. Pentru Blaga a existat la sat, la Lancrăm, lângă Sebeș, Alba…
 
(Biserica din Lancrăm în curtea căreia este înmormântat marele filosof român, Lucian Blaga)

Ca apa pentru ciocolată

Titlu: Ca apa pentru ciocolată
Autor: Laura Esquivel
Traducere: Cornelia Rădulescu
Editura: Humanitas, 2004
Colecția: Raftul întâi
Nr. pagini: 184
Împrumut BCU
Nota: 9/10

Dacă ați ști cât m-am chinuit să fac rost de această carte ați zice că sunt complet nebună, dacă vă spun că aproape jumate am xeroxat la bibliotecă și am citit-o pe unde am apucat de pe niște foi care îmi lăsau degetele gri, nebunia mi se confirmă :))
Da, citisem anul trecut o altă carte a Laurei Esquivel, intitulată la fel de sugestiv ca și aceasta, La fel de iute ca dorința și mi-a plăcut așa de tare că nici nu concepeam să nu citesc și cartea care o făcuse celebră pe Esquivel și despre care toată lumea (virtuală) zicea că e cea mai bună. Așa că atunci când am dat de ea la biblio orice sacrificiu mi s-a părut floare la ureche :D

Bunnn, acuma la drept vorbind, mie mi-a plăcut mai mult La fel de iute ca dorința, dar nici această carte nu face parte din seria “la pomul lăudat…” așa că având meritele ei am luat-o ca atare… o carte frumosă, scrisă bine, scrisă lin, cu acțiune și mai ales cu nucleu, o carte cu poveste, ca toate cărțile sud-americane.

Tita, personajul central al cărții este fata cea mai mică a unei familii de mexicani, o familie matriarhală în care din păcate mama e o ființă inumană care respectă toate tradițiile și mai presus de orice o urăște pe fiica cea mică (eu nu prea mi-am dat seama de ce). Această ură combinată cu regula ca mezina unei familii să nu se căsătorească, duc la drama Titei, dar ca într-o telenovelă Tita se îndrăgostește, însă alesul, deși o iubește cu disperare, ca să-i fie aproape în aceste condiții acceptă să se căsătorească cu sora Titei… și aici cam gata cu telenovela căci eroina nostră nu stă să plângă toată ziua ci se refugiază în bucutărie. Din pasiune și măiestrie ea face cele mai adevărate mâncăruri. Aici începe însă alt gen de film, unul din ăla de combină serialul Farmece cu Sabrina, micuța vrăjitoare :)) căci mâncărurile Titei se pare că au proprietăți magice… taaa dammmm… să vedeți ce urmează :))

Cartea e destul de subțirică, dar după ziceam e densă, vrei să vezi ce și cum, te prinde cu alte cuvinte. Unde mai pui faptul că fiecare capitol pare a fi la fel ca o rețetă, așa și este structurat. E o cărtiucă interesantă din toate punctele de vedere, are dragoste și ură, are umor și carismă, dar mai presus de toate merită savurată ca o masă copioasă, yummy…

Pe scurt despre 3 cărți scurte.

O postare despre cărți, 3 în 1…
 

Năvala apelor – Evgheni Zamiatin
Editura Humanitas
78 pagini
 
– nu mi-a plăcut pentru că nu a fost deloc dezvoltat subiectul, avea potențial, dar așa mi s-a părut de sec relatat încât consider că cititorul a fost privat de chiar esența romanului (de mici dimensiuni ce-i drept)
– am citit doar lucruri pozitive despre această carte, aproape că mi s-a părut aiurea faptul că nu m-a dat pe spate :(
– probabil nu sunt fanul acestui gen de literatură :D
 
 
 

4 pași către liniștea sufletului – Henry Kellerman
Editura Trei
176 pagini
 
– am citit-o fără semn de carte, într-o seară de început de primăvară
– a fost interesantă dacă stau să mă gândesc că sunt oarecum preocupată de subiect
– a fost prima carte de acest gen pe care am citit-o
– nu e chiar o care care “vindecă”, dar care te poate face să vezi lucruri vechi într-o lumină nouă
– nu sunt chiar fanul nici acestui gen de lectură, dar a meritat încercat :)
 
 
 

Amintiri și povestiri mai deocheate – Neagu Djuvara
Editura Humanitas
104 pagini
 
– făinuță și inedită
– scriitură desăvârșită dar foarte altfel față de ce scrie Djuvara de obicei
– una dintre cele mai faine coperți de anul acesta (coperta contează)
– povești dintr-un timp de care cei mai mulți dintre noi nu am avut parte.
– se citește în 2 ore :)

Să ucizi o pasăre cântătoare

Titlu: Să ucizi o pasăre cântătoare

Autor: Harper Lee
Editura: Venus, București, 1993
Seria Clasic
Nr. pag: 326
Preț: cred că 10 lei în Anticariatul din Polus Mall.
Dacă aș fi făcut un top al celor mai frumoase cărți scrise vreodată și citite de mine, cartea lui Lee Harper ar fi cred în primele 5. Este o poveste foarte frumoasă, foarte vie, foarte americană și foarte umană. Deși este un roman simplu, el strălucește prin felul în care se construiește povestea pagină după pagină, transformându-se într-un roman genial, chiar dacă este singurul roman al acestei autoare. Știți, unii pot să scrie o bibliotecă de cărți de care nu a auzit nimeni, iar alții scriu o singură carte de care a auzit foarte multă lume. Până și în asta e ceva genial.

Primul plan al poveștii este ocupat de doi frați, o fetiță de 8 ani Scout și de fratele ei Jem și de povestea unui an din viața lor. Cei doi copii sunt crescuți doar de tatăl lor, Atticus, un avocat și un om de milioane care i-a crescut într-un spirit foarte liberal și i-a învățat să gândească singuri. Când Atticus (pe care eu l-am perceput de fapt personajul central al romanului, chiar dacă acesta este povestit de Scout la persoana I) acceptă să apere un negru acuzat că ar fi violat o față albă (pe nedrept, se spune, dar noi nu aflăm sigur acest lucru niciodată), copiii se află în situația de a cere lămuriri de ce mica lor comunitate s-a întors cu susul în jos și de ce Atticus este considerat un “ciorlingău” atunci când vrea doar să afle adevărul. Procesl negrului Tom Robinson și zbuciumul interior al lui Atticus construiesc al doilea plan al romanului.

Al treilea plan și cel care pe mine m-a impresionat cel mai mult este cel care-l are în centru pe “ciudatul” Beau, vecinul copiilor, un “băiat mare” care nu și-a părăsit locuița decât o singură dată și atunci pentru un scop cât se poate de nobil. Deși toată lumea îl crede un “monstru” ciudatul Beau, pe numele său Arthur, nu este decât un izolat, pe care societatea l-a izolat și mai tare. Este doar un copil pe care familia l-a ratat, pe care toată lumea îl consideră un “mit urban” și atât, dar care reușește incredibil să devină eroul întregii cărți. Este foarte greu de povestit acțiunea unui roman în care acțiune nu înseamnă ritm alert ci printr-o tehnică narativă desăvârșită, acțiunea devine “atmosferă intuitivă” (creez concepte ca Blaga acuma, dar nu pot să exprim astfel), adică cititorul își face acțiunea compunând un puzzle destul de greu, urmărind cele trei planuri. Mi-a plăcut asta la nebunie, am intrat rapid în atmosferă și am intuit ce avea să urmeze, dar totuși m-am lăsat surprinsă. Asta e frumusețea adevărată a unei cărți, până la urmă.

Mai vreau să vorbesc puțin însă și despre relația lui Atticus cu copiii săi, o relație specială. Atticus este probabil tatăl desăvârșit pe care oricine și-l dorește, care știe ce lecții să dea și când să dea, care a înțeles cum stau lucrurile în lume, dar care nu le impune ca adevăruri general valabile. Atticus este omul care știe că respectul nu se impune ci se câștigă, chiar și față de copiii săi. Există în carte 3 lecții pe care Atticul vrea să le dea în principal micuței Scout. Prima este aceea că: “Nu poți înțelege pe altul dacă nu privești lucrurile din punctul lui de vedere” (lecția asta mi-am luat-o și eu acum la 25 de ani, nu e minunat?).
A doua lecție pe care a vrut neaparat ca Scout să și-o însușească este aceea că: “Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorității e conștiința omului.” (ooo, da).

Cea de-a treia lecție e și cea care mi-a demonstrat care e esența romanului, e lecția despre curaj “… curajos nu e omul cu pușca în mână. Să fii curajos, înseamnă să știi că ești pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuși întreprinzi oricum, și mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuși se întâmplă câteodată.”

Vă rog să citiți acestă carte… și apoi să povestim despre ea :)

Alabama Song

Titlu: Alabama Song

Autor: Gilles Leroy
Editura: Pro Editura, 2008
Traducerea: Nicolae Constantinescu
Nr. pag: 284
Preț: 5 lei la Târgul de carte Gaudeamus

Când am citit Alabama Song am trăit strania senzație că această carte nu are nici cap și nici coadă, dar interesant e faptul că are un miez, are un fir ce leagă între ele mai multe perioade de timp și mai multe întâmplări din viața unor oameni; celebri, aveam să aflu câteva pagini mai încolo.
 
Se spune că acest roman este de fapt biografia Zeldei Fitzgerald, soția “marelui” Scott Fitzgerald, autorul celebrului roman Marele Gatsby. Zelda Fitzgerald este înainte de toate un personaj nebunesc, iar mai apoi o făptură reală cu adevărat interesantă. Nici nu știi unde se termină persoana și începe personajul. În esență cartea face parte din acele romane în care “orice legătură cu realitate este pur întâmplăroare”, dar în mod cert cartea e o autentică biografie narată la persoana I, ceea ce face să-i sporească farmecul și autenticitatea.
 
Viața Zeldei, așa cum apare ea aici este viața unei denaturate din anii ’20 care dacă nu cumva suferea de sindromul persecuției, cu siguranță că a fost teribil de nefericită și i s-au făcut crunte nedreptăți. Această viață zbuciumată și trăită la o intensitate distructivă, a făcut din Zelda un martir pe altarul existenței în acele timpuri și în aceeași măsură și un erou ieșit din tipare.
 
Din toată acestă poveste tumultoasă, cel mai prost a ieșit chiar Scott Fitzgerald, care nu doar este acuzat că i-a furat Zeldei munca, că i-a însușit romanele ci ca a și distrus viața acestei femei printr-un comportament extrem de violent și de fixist. Autorul american este învinuit în acest roman că și-ar fi închis soția într-un spital de boli mintale și apoi ar fi înselat-o cu bărbați din anturajul lor, că i-ar fi atribuit Zeldei toată nefericirea lui și toată neșansa și peste asta toată tragedia lor ca și cuplu. Cei doi soți au fost considerați ani la rând cel mai celebru cuplu de scriitori americani, dar o altă mare perioadă au fost considerați și cei mai controversați și discreditați.
 
Această carte este cu siguranță una dintre cele mai ciudate cărți pe care le-am citit, o carte în care nu știai ce este real și ce e fantezie, o carte în care nu se putea discerne exact binele de rău, nu știai cine, ce și-a făcut cu mâna lui și ce răni i-au provocat ceilalți. Este o carte în care am crezut că se urmărește reabilitarea unui personaj, dar am constatat că s-a urmărit de fapt discreditarea altuia. Și am mai înțeles că atunci când cineva vrea să-și distrugă viața cu orice preț, va reuși, iar dacă vrea să tragă și pe altcineva în această distrugere va reuși și asta. Zelda a reușit, iar ea și Scott par a se fi meritat din plin unul pe celălalt.