Eu stau lângă Cluj. Acuma ştiu că cel mai mare mall din Cluj e la 5 minute cu masina de mine, dar la mine în buletin tot la sat scrie ca stau. Însă nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre cum am posibilitatea uneori să văd din pat, din dormitor, iarba verde şi câteodată chiar… “transhumanţa”.

De exemplu ieri, spre seară, aproape de ora 8, stăteam şi scriam… Apartamentul nostru are balconul spre nord, seara de la 7 pentru câteva minute bate soarele pe el şi e tare frumos, aproape că uitasem cât de frumos şi cald e balconul în acest moment al zilei. La un moment dat îmi ridic ochii din monitor şi văd lumina ca de miere scăldând vibrant şi timid până la uşa de la dormitor. Ah… cât de dor mi-a fost să văd soarele la aşa o oră. Dincolo de lumina caldă şi calmă de pe balcon, am privit peste balustradă (eu tot în dormitor fiind). Stau la parter şi nicioadtă nu m-am omorât după asta, dar aseară ceva mi-a plăcut mult, mult de tot. Din dormitor am văzut iarba, o iarbă verde, crudă şi umedă. Aproape am şi simţit cum miroase. M-am gândit că mulţi oameni pe lume trăiesc în locuri în care dacă vor să vadă cum mai arată iarba trebuie obligatoriu să meargă într-un parc (în multe oraşe există un singur parc mare, chiar şi în Cluj), iar eu o puteam vedea din dormitor. Evident nu mă refer aici la oamenii care trăiesc la marginea deşertului, însă mi-am dat seama că nici măcar la Ineu nu pot să fac chestia asta, dormitorul dă spre curtea betonată ordonat. Aşa că am îmbrăţişat aiurea iarba, cu privirea.

Foto

Am tras aer în piept, am închis ochii, iar în următoarele momente am auzit nişte copii cum băteau mingea probabil în spatele blocului vecin. Erau atât de veseli, ca şi noi (eu şi prietenii mei) când jucam “raţele şi vânătorii”, desigur ei nu mai ştiu acest joc acum, dar totuşi băteau mingea în lumea reală nu construiau ferme online. M-am bucurat şi totuşi mi s-a pus inexplicabil un nod în gât. Apoi am auzit cucul. Nu este o raritate, l-am mai auzit şi cu alte ocazii, dar nu l-am băgat în seamă. La două minute după, o mare turmă de oi traversa o pajiste dintre două rânduri mari de blocuri, erau la ceva distanţă de balconul meu dar totuşi le-am văzut şi mai ales le-am auzit. Nici asta nu a fost o premieră, am mai asistat la transhumanţe minore aici şi m-am amuzat de toţi copiii care s-au oprit din orice au făcut ca să vadă oile. Mi-am spus: “uite ăştia sunt nişte copii care vor şti cum arată o oaie nu numai din cărţile de colorat sau şi mai rău din fermele online”.

Şi uite aşa, contemplând şi urmărind câţiva norişori vanilaţi pe cerul înserării, soarele a plecat de la balconul meu, copiii încetaseră să mai bată mingea, oile trecuseră cu toatele spre un deal din apropiere, iar cucul amuţise. Totul în maxim 2 minute. Ca să scriu asta mie mi-au trebuit 42 de minute, asta ca să-mi dau probabil seama cam în ce ritm trece viaţa pe lângă mine… Apoi am ascultat o melodie,  aparent fără motiv.