Bloguri & Blogging, Carti, România

Cartea călătoare

5 comentarii

Pe 23 aprilie, de Ziua Internaţională a Cărţii, grupul editorial All a început o nouă campanie, Cartea călătoare, ce încurajează lectura şi cultivarea interesului pentru cărţi. Cei care au dat startul campaniei Cartea călătoare au fost 50 de bloggeri din grupul vALLuntar cărora li s-a pus la dispoziţie cărţi la alegere de pe www.all.ro.

Aşa a ajuns şi la mine una din cărţile călătoare. Eu am primit-o de la Cami, care la rândul ei a primit-o de la altcineva, iar eu acum o trimit altcuiva (chiar azi) şi anume Monicăi Olteanu. Aşa că de la Bucureşti cartea a venit la Cluj şi acum se va întoarce iar la Bucureşti, iar de acolo cine ştie pe unde va mai merge, până la finalul campaniei, adică pe 23 aprilie 2013. La final, va fi realizat traseul fiecărei cărţi din campania Cartea călătoare, ceea ce mi se pare senzaţional, abia aştept să văd cât au putut circula nişte cărţi…

Regulament:

Fiecare blogger implicat în campanie va trebui să citească şi să dea mai departe cartea primită. La rândul lui, cel care primeşte cartea o citeşte şi o dă apoi mai departe. Fiecare cititor trebuie să intre pe pagina de Facebook.com/Editura.All sau pe Twitter, folosind hashtagul #carteacalatoare, şi să ne spună titlul cărţii şi unde se află ea (oraşul). Cărţile ce fac parte din campania Cartea călătoare pot fi recunoscute uşor, prin eticheta explicativă lipită pe coperta întâi.

Despre cartea “mea” călătoare:

Titlu: Mihai I al României – Regele şi ţara

Autor: Ivor Porter

Editura: All, 2011

Colecţia: Coroana României

Nr. pagini: 344

Preţ: 44.99 RON

Încă de la început vă spun că pentru mine s-a dovedit o cartea grea, o carte document scrisă într-un stil de manual de istorie care nu mi-a priit 100%, dar va trebui să recunosc că această carte acoperă lacunele oricui în istoria românilor, cel puţin în istoria monarhiei româneşti, deci are o mare bilă albă. În plus, dacă eşti un fan al genului cartea te va da pe spate.

Mie, dacă este să-mi fi plăcut ceva mult aici, sunt elementele biografie ale Regelui Mihai I, elemente care aproape inundă cartea spre plăcerea mea, dar care nu fac din ea o capadoperă cu atât mai mult cu cât, biografia nu este oficială cu una de conjunctură, autorul fiind un fost ambasador al Marii Britanii şi ca orice om politic valoros, el este şi un bun observator al fenomenelor politice importante, un analist desăvârşit şi un critc destul de fin al acestei poveşti cu iz de scandal care a învăluit mereu Familia Regală a României (nu pot să nu regret asta).

Cu siguranţă mulţi dintre noi au imaginea Regelui Mihai, aceasta de acum, eu cel puţin ştiu că Regele arată aşa, de când mă ştiu eu şi foarte puţinele informaţii pe care le-am reperat prin liceu despre Rege şi România din vremea lui nu prea m-au ajutat să-mi formez o imagine de ansamblu, dar oarecum această carte readuce în prim plan povestea unui Rege al României care este încă în viaţă, dar care multora de vârsta mea (că de cei mai tineri nici nu prea îndrăznesc să zic) le este aproape necunoscut. E interesant să aflii povestea din spatele poveştii, să citeşti despre copilăria şi adolescenţa unui Rege, care a ajuns pe tron la 5 ani, care a provenit dintr-o familie destrămată (că asta a fost până la urmă), care avea un tată care s-a jucat nu doar destinul său ci şi cu destinul unei ţări şi al unui copil pus în posturi fantasmagorice, un tată care îţi trăgea la sorţi statutul şi titlul. Nu voi povesti coordonatele biografie că nici nu are sens şi nici cursul istoriei nu îl voi pune aici, căci despre asta e cartea de fapt, o înşiruire de întâmplări din viaţa unui om împletite cu o înşiruire de întâmplări din viaţa unei ţări. Cartea este de descoperit pentru cei care n-au niciun habar despre cum au stat lucrurile, este de lămurit pentru cei care văd aşa ca printr-o sticlă cu model, istoria românilor şi este o cu siguranţă o lectură relaxantă şi foarte plăcută pentru cei care cunosc povestea foarte bine şi vor doar să o observe prin penelul altcuiva… Acest altcuiva nu este un român, semn că, aşa cum puteam bănui, Regelui Mihai i se dă o mai mare şi importantă atenţie în afara României (altă chestie regretabilă)

La final, sper doar ca cei la care mai ajunge de acum această carte, să o aprecieze şi sper să citesc numai cuvinte frumoase despre ea. Recunosc ca mi-ar fi plăcut să o păstrez, să o mai pot consulta din când în când, macar atunci când goluri prin memorie nu mă lasă să-mi amintesc evenimente din istoria noastră. Dar, o trimit, Monica dragă să mă anunţi când o primeşti să ştiu că a ajuns cu bine la tine.

Închei de tot, acest articol prin cuvintele lui Mario Demezzo, Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL, referitoare la această campanie frumoasă din care mă bucur că am avut şansa să fac şi eu parte: De fiecare dată când citim, intrăm într-o călătorie fantastică, o aventură în lumea cărţii. Ne-am gândit să le oferim cărţilor o aventură în lumea oamenilor, să le trimitem pe ele într-o călătorie minunată, în care vor întâlni pasionaţi de lectură. Va fi o călătorie vie pentru cărţile noastre călătoare. Păcat că ele, cărţile, nu pot spune decât povestea scrisă cu litere de cerneală pe paginile lor, pentru că, dacă ar putea spune şi povestea locurilor pe care le vor vedea, ar fi una magnifică. Drum bun, cărţilor noastre călătoare! 

Carti, Concursuri, Travel

Despre întoarcerile acasă (+ Câştigător Concurs)

2 comentarii

V-am povestit în două articole trecute despre o carte mică, dar interesantă, pe care am hotărât săptămâna trecută să o ofer cadou. Este vorba despre cartea lui Virgil Marinescu, Escale europene, despre care v-am vorbit prima dată prin prisma vizitării oraşelor italiene, iar a două oară, când am lansat şi concursul, am vorbit despre oraşele franţuzeşti, totul cuprins de autor într-un fel de jurnal de călătorie făcută în 1986.

Dar înainte de a anunţa câştigătorul mai am ceva de spus desprea cartea asta, despre care, se pare că aş putea să vorbesc la nesfâşit… şi anume: orice călătorie se încheie cu o întoarcere acasă şi nu ştiu de ce, dar e foarte curios lucru, indiferent de natura călătoriei, de durata ei, de intensitatea ei, eu nu am citit niciodată cuvinte triste şi grele despre întoarcerile acasă, asta poate pentru că acasă nu e un loc, e un sentiment. Mereu cei ce se întorc au un entuziasm greu de descris, au o bucurie care parcă e mai mare decât călătoria însăşi… totul m-a condus la concluzia că nicio călătorie nu poate atinge fericirea completă dacă e lipsită de o întoarcere acasă, de aceea vreau să ofer azi, pe lângă carte (care va merge la un singur om) şi cuvintele autorului, la finalul călătoriei prin Italia şi Franţa… cuvinte care, sper să ajungă la voi toţi…

Foto

Cu toate frumuseţile şi noutăţile văzute, nerăbdarea şi dorinţa de a ne întoarce acasă atinseseră cote maxime, ceea ce ne-a determinat să nu mai amânăm nici măcar cu o zi plecarea noastră spre ţară. E ceva fantastic, este indescripitibil dorul de ţară, de casă, de ai tăi, sentiment parcă specific românesc, ca şi numele care-l înveşmântează. Simţi că te macină ceva, simţi un gol, o obsesie, care nu au leac decât după ce te întorci acasă. Tot drumul parcurs, din Veneţia până în Trieste, şi mai departe prin Iugoslavia, a fost făcut parcă cu “viteza luminii” , trecând fără oprire prin Liubliana şi Zagreb, până în apropiere de Belgrad unde ne-am permis o escală la un hotel de pe autostradă. Următorul parcurs a fost fără oprire până la graniţa noastră, trecând prin Belgrad ghidaţi de un taxi, ca să-l parcurgem mai repede, abia aşteptând, cu emoţii teribile să vorbim cu cineva în limba noastră, să spunem o glumă pe româneşte şi să fim înţeleşi de cei din jur.

E greu, foarte greu să descrii bucuria ce o simte un om intrat în ţară după o perioadă mai îndelungată de călătorie şi aşteptarea revederii. Se făcuse noapte, era ora 22, dar cu toată oboseala parcă zburam şi, după cei peste 8000 de km parcurşi pe meleaguri străine, în zori am ajuns “ACASĂ”. ACASĂ la noi!… 

Cu aceste cuvinte închei şi eu relatarea despre vacanţa a doi români, cu maşina prin “Europa mea preferată” (Italia şi Franţa), iar cartea vreau să meargă de această dată la Miti (Mariana) care s-ar întoarce la Stockholm deşi numai ce s-a întors de acolo. Mi-a plăcut mesajul ei, mi-a plăcut bucuria din vocea ei când mi-a enumerat motivele pentru care chiar acum s-ar urca într-un avion şi al zbura spre capitala Suediei, dacă vreţi mi-a plăcut Euphoria din vocea ei, vedeţi şi voi: N-am vazut inca muuulte orase europene: Viena, Praga, Barcelona, Munchen, Lisabona, Amsterdam, etc… Si in multe in care am fost e musai sa ma intorc: Roma, Budapesta, Cracovia, Paris, Istanbul….dar daca trebuie sa aleg o …. Escala maine? Foarte simplu: Stockholm! E uimitor, e diferit, e primitor, trateaza turistii incredibil, are f multe de oferit si mi-a creat o stare de bine de o inalta calitate…. Trebuie sa mai ajung o data(eu sper ca totusi de mai multe ori) sa ma bucur de wiew-ul de la aterizare(o combinative magnifica de apa si vegetatie), sa ma prefac ca stiu canta la diverse instrumente asa cum am facut-o in muzeul muzicii, sa ma zbengui urmand modelul maimutelor din videoclip, cum am facut-o in Muzelul spirtului, sa rad intr-una cand adrenalina era la maxim cum am facut-o in parcul de disctactii, sa-mi odihnesc picioarele distruse pe pontonul din spatelel muzeului Vasa, sa adorm acolo sau pe bancutele din spatele Primariei cu prietenosul soare scandinav batandu-mi in fata sa vad cladirea Primariei reflectata in apa, sa vizitez cel mai mare esec suedez transformat in success cu picioarele odihnite, sa beau o votca cu lamie la Barul de gheata, sa-mi imbratisez sotul in toate parcurile ale verzi- incredibil de verzi.

Miti dragă, o să te rog, să-mi trimiţi adresa ta pe una din adresele de mail de la Contact sau în mesaj pe pagina de Facebook. Îţi mulţumesc pentru participare şi ţie şi tuturor celor care au răspuns la acest concurs. Vă mai aştept aici şi cu alte concursuri în viitorul apropiat.

Austria, Travel

Un gând din trenul de Viena (corespondenţă)

24 de comentarii

Cât poate fi de frumoasă o călătorie cu trenul între Tulln și Viena! Un expres curat, cu oameni tăcuți care vorbesc în șoaptă la telefon, cu măsuță unde-mi pot ține iPad-ul, totul miroase a civilizație. În Viena m-a frapat ușurința cu care se poate folosi metroul: fără garduri electronice activate de bilet (ca în Paris sau București) sau fără garduri umane care îți verifică biletul (cum a fost cazul în Budapesta). Bunul simț decurge de la sine și nimeni nu se simte obligat să te verifice.

Austria în general, și mai ales Viena, este percepută de mine ca echilibrul perfect între rigoarea vestica, germană, lumea occidentală și lejeritatea orientală, comoditatea balcanică, un melanj care face din Viena probabil orașul european perfect. Departe de agitația și metropolitanul parizian sau londonez, cu o puritatea europeană aparent intactă, agățată de istorie, Viena cel puțin pare un oraș european autentic, desprins din basmele cu prinți și prințese, pentru că Sissi este la tot pasul iar arhitectură impunătoare, uneori poate prea opulentă și greoaie, ține să îți reamintească mereu că te afli în capitala unui fost imperiu.

Oamenii sunt un paradox: calmi, deconectați, zâmbitori, amabili dar nu generoși, calzi și riguroși în același timp, totul încadrat perfect în limitele bunului simț impregnat în întreaga regiune.

Am revăzut, în goana expresului, ca într-un film de animație primitiv, printre spațiul dintre vagoanele staționate în gară, hotelul din Klosterneuburg, gazda mea de acum câteva luni. Semn că mă apropii din nou de poarta de intrare în Viena. (Claudiu, 11.10.2012)

Bloguri & Blogging

Pe vremea când nu aveam blog (amintiri de pe Starlog)

7 comentarii

Nu ştiu dacă v-am povestit vreodată, dar a fost ceva înainte de Bialog :D

A fost odată ca niciodată un blog frumos, conceput de Clau şi de alţi prieteni de la Ineu, de îi ziceau ei “blorum ineuan” şi ar trebui să-i mulţumesc lui Clau pentru existenţa acelui blorum, pe numele lui Starlog (poate de aici vă daţi seama şi cine mi-a botezat mie blogul), căci fără el poate nu aş fi aflat aşa devreme ce e blogosfera. Prin anii 2005-2007, aveau loc pe Starlog discuţii aprinse şi interesante, zilnice, dacă nu chiar mai multe pe zi şi odată, într-o zi de iarnă, mi-au făcut şi mie onoarea să mă cheme să-mi dau cu părerea pe acolo. În condiţiile în care ei erau (sunt) toţi băieţi, 90% pasionaţi de ştiinţă şi … tehnică, pentru mine a fost o onoare căreia, abia i-am făcut faţă…

Păcat că nu m-a ţinut prea mult şi asta la drept vorbind, pentru că nu îmi prea găseam locul acolo… şi cred că a fost unul dintre cele mai bune feeling-uri pe care le-am avut vreodată, căci văzând că locul meu nu-i acolo, i-am zis într-un 1 decembrie lui Clau că eu vreau să-mi fac blog, doar al meu… taaaadaaaammm…

Foto

Întorcându-mă în timp, în zilele astea de zăcut la pat, mi-am redescoperit articolele, puţine, de pe vremea când Starlog-ul m-a primit cu braţele deschise şi nu mare mi-a fost mirare să văd că de fapt şi pe vremea aia mă interesau aceleaşi lucruri, de unde mai concluzionez a mia oară că ceea ce ne defineşte nu se va schimba fundamental niciodată. Ca să vă lămuriţi, printre articolaşele mele se numără o excursie de 1 mai la Moneasa :) un articol anost, ce-i drept despre filmele anului 2006 (vai de capu’ meu!!), recomandarea unei cărţi şi chiar una din zilele petrecute la Paris în 2009 le-am scris acolo, nu pe Bialog, deşi Bialogul deja se pregătea să facă un an …

O să găsiţi aici şi reţetele mele care au mai apărut şi pe fratele pofticios al Starlog-ului, blogul gAstronomic, numai că într-o vreme Clau a dorit să elimine gAstronomicul şi a mutat tot pe Starlog, ei… până la urmă a renunţat la idee şi în prezent ele amândouă există, dar nu prea mai scrie nimeni pe ele, din păcate. Băieţii, majoritatea s-au însurat, majoritatea şi-au dezvoltat alte bloguri: Clau a mers pe parsec.ro, Tiq a mers pe STILPU, Cristi pe masa-pustie, Dani a rămas Ionesta, Radu a plecat la Berlin şi a ajuns la Dresda fără să-şi facă blog, Cătălin tot fără blog ne salută de prin Munchen, dar îi mulţumim că ne găzduieşte blogurile sub acoperişul său, iar de restul nu prea mai ştiu… eu sunt în fiecare zi cu voi, aici.

Foto

Carti

Lectura de convalescenţă

7 comentarii

Când nasul vrea să concureze robinetul, iar fiecare încercare de a-ţi ţine capul drept este sortită eşecului, a sta în pat este soluţia imperios necesară. Printre mormane de serveţele, pături groase, căni cu ceai medicinal, supe la plic cu mai multă apă decât e necesar şi ce să ne mai ascundem, o stare generală pe care literalmente o poţi auzi după cum îţi vâjâie capul, trebuie să-şi facă până la urmă loc, relaxarea. Şi sunt multe şi diferite moduri de a o obţine, e televizorul care orice ar debita nu prea mai contează că oricum eşti ocupat să îţi pui mucii în batistă la fiecare jumate de secundă, ar mai fi un prieten care să-ţi ţină de urât, dar care s-ar plictisi rapid pentru că tu gâfâi ca după maraton şi cauţi din priviri şerveţelul (unde e şerveţelul?), deci nu ţine şi ar mai fi, desigur, singurul lucru care să-ţi ia gândul de la respiraţia deficitară şi de la udat batista (de unde frate, atâta apă? eu mă tot întreb)… o CARTE! Deşi cu singuranţă răcelile mai trec şi altfel şi poate gândul v-a fugit acolo.

Dar cărţile, atunci când viroza e prezentă pot fi nişte duşmani cu care să te lupţi şi vă rog să mă credeţi că nu mai ai nevoie de alţi duşmani când ai cactusul în gât, inundaţia în nas şi tornada în creieri, aşa că trebuie să cauţi bine acea carte care să te ţină departe de problemele tale şi care, dacă se poate şi nu ceri prea mult, să te destindă, să te facă să râzi. În caz contrar mai bine alegi varianta la care v-a fugit gândul, serios!

Titlu: Sex în (per)versiunea clasică

Autor: Simona Catrina

Nr. pagini: 253

Cărţile Tango

Aşa că am abandonat toate cărţile pe care le aveam începute şi am început acea carte, care întruneşte toate atributele cerute de mucosul din vârful patului. Ocazie cu care am decretat că Simona Catrina e o tipă care ştie cu adevărat să scrie cât să alunge în doi timpi şi trei mişcări orice viroză nepoftită… Atât de nostim scrie, încât atunci când am râs cu gura până la urechi între paginiile cărţii Sex în (per)versiune clasica m-am simţit cel mult un bolnav închipuit, deşi nu eram… Nu se putea astfel, să las să treacă acest moment fără să vă recomand cartea cu căldura celor aproape 38 de grade ale mele. Eu vă spun sincer că, dacă azi mă simt mai bine e şi pentru că ieri am început această carte. Cu ea în braţe, cu o pătură mai moale ca o mâtă plictisită, cu o cană de ceai fierbinte ca toate visele de amor şi cu un borcan de miere mai duce ca păcatele, o răceală e doar un amănunt ce trebuie ignorat.

Dar să vă mai zic despre carte, n-am terminat-o evident… poate la următoarea viroză (glumesc!) dar merge repede şi e ceea ce eu numesc o carte mai amuzantă ca orice banc. De ce? Pentru că tratează cu extrem de mult umor lucruri de altfel foarte serioase, lucruri pentru care oamenii se iubesc, se urăsc, se împacă, se despart, se ironizează, se critică, se laudă, se sinucid, se maturizează sau nu, lucruri care în marea lor majoritate se petrec de când lumea şi pământul … în pat sau, mă rog…

Şi ce m-a făcut să mă rup din lectură şi să vă scriu este următorul fragmenţel: “Barbatului îi face rău sexul, cred. Altfel nu se explică de ce, după fiecare extaz artezian, are o faţă de bolnav de Salmonella. Cu o pereche de ochi sleiţi, cu gândul navetă între ce o fi grăuntele ăla din tavan şi ce se face Steaua fără Dică, bărbatul post-orgasmic zace jignitor. Te-ai străduit să scoţi scântei din el, impactul a fost senzaţional, patul făcea ca iapa lui Vodă, dânsului i-a plăcut şi dădea semne că o să-i pocnească splina de plăcere, gâfăia ca la urgenţe. Apoi, în momentul culminant, un urlet prelung, de lup nemâncat, a certificat calitatea actului. Dar la zece secunde de la măgulitorul răcnet satisfăcut, se trânteşte pe banda lui de pat şi auzi, pe întuneric, cum i se dezumflă faţa”.

Da, e o carte destul de feministă aşa, dar să nu credeţi că de femei nu se ia, ooo, se ia şi încă cum, aşa că dragii mei cititori bărbaţi, nu disperaţi, autoarea e doar comică nu şi ironică, sau cel puţin nu doar la adresa voastră. Că am reprodus eu acest fragment, este pentru că aici am râs mult şi bine de una singură şi am hotărât să merg să-mi mai fac un ceai… de mentă ;)

România, Travel

City break la Sfântu Gheorghe, unde fluviul se recunoaşte înfrânt

29 de comentarii

2007 a fost un an de pomină sau dacă vreţi, îi pot zice de graţie, ca să sune mai elegant, dar printre altele a fost şi anul în care am ajuns pentru prima, şi până acum, singura data, la marginea Deltei Dunării şi acolo unde marea înghite în ea şi ultima picătură din Dunărea zbuciumată. În timp s-a dovedit că excursia asta din Deltă a însemnat foarte mult pentru mine şi de aceea azi vă recomand să vă rupeţi din programul călătoriilor voastre, măcar un city break şi să i-l dedicaţi din inimă.

Trei sau patru zile în Deltă şi pe plaja de la Sfântu Gheorghe, căci acolo vreau să vă trimit, pot fi petrecute în orice sezon, dar nu vom ascunde faptul că iarna poate fi inaccesbil sau oricum foarte dificil de văzut şi savurat, însă oricare dintre celelalte anotimpuri vă stau la dispoziţie. Eu am ales vara, în fine, nici n-am ales eu, doar m-am trezit într-un început de august acolo.

Din orice colţ de ţară poţi ajunge la Tulcea cu un tren (chiar recomand trenul ca şi mijloc de transport pentru acest city break), iar de aici cu BAC-ul ajungi în oricare dintre braţele Dunării. Pentru Sfântu Gheorghe am avut senzaţia că am nevoie de Sfântu Aşteaptă, dar drumul obositor şi lung cât o zi de sărbătoare în plină zi de vară, şi-a anihilat efectul în praful celor 34 de grade dintr-un sat parcă părăsit. Dar ce să ştie un orăşean despre pustiu (?) căci cu siguranţă noi păream mai pustii decât oricare dintre oamenii care locuiesc şi trăiesc acolo. Nu o să uit niciodată cum îmi trăgeam trolerul prin nisipul acela atât de fin încât nu ştiai exact ce e. Nu mă întrebaţi ce căutam pe acolo cu troler-ul, eram la început în ale călătoriilor. Voi să nu faceţi ca mine.

Ne-am cazat la Delfinul, un sat de vacanţă cum nu mai văzusem până atunci şi nici de atunci, dar pentru a simţi mai bine locul eu vă recomand să vă cazaţi la localnici, unde puteţi contra unei sume modice să luaţi şi mesele gătite de o gospodină iute la ea acasă. Altfel va trebui să vă mulţumiţi cu hamsiile prajite lângă o porţie de cartofi prăjiţi… în fiecare zi, oferta nu pare prea diversă şi în fond, pentru ce ar fi, doar n-ai bătut atâta drum ca să papi ca în centrul Clujului sau Bucureştiului.

Plaja de la Sfântu Gheorghe e nesfârşită şi jur că eu aşa plajă numai în Italia am mai văzut. Desigur în Italia era amenajată, aici era şi sper că încă mai este, sălbatică. Asta e toată nebunia cu ea, e SĂLBATICĂ şi e UNICĂ, nu ştiu cum arăta Vama pe vremuri (că eu eram mică în vremurile alea) dar eu am presupus că aşa. Şi ce valuri, chiar n-am mai văzut aşa valuri nicunde de atunci. Mai apoi e locul acela de contopire, eu mi-am zis că stau cu un picior în mare şi cu unul în Dunăre şi nu greşeam, aproape vedeai cum valurile se înţeleg să se accepte şi să trăiască împreună, e o lecţie a apelor. Fluviul se dă bătut în faţa mării, iar marea îl linişteşte cu valurile ei până îl înghite complet.

Desigur, Delta, poţi alege să petreci o zi aici măcar (aşa ca mine) sau să petreci o vacanţă întreagă şi să încerci să numeri cormoranii şi pelicanii şi alte vieţuitoare de care mai mult ca sigur vei auzi pentru prima dată. O barcă verde ne-a luat de pe un ponton şi ne-a transportat fix în mijloc de natură pură, aici am aflat că şerpii sunt prietenoşi (eu am o mare problemă cu ei) şi că un pelican bătrân când simte că-i pe moarte, se izolează de grup şi pleacă să moară singur. Mi s-a rupt inima când am văzut unul plutind încă viu (dar pentru cât timp?) în derivă.

Delta are mirosul ei, muzica ei şi în esenţă, viaţa ei. Delta te rupe de lumea ta, pentru o zi, două… nouă şi unii acceptă ruptura asta definitiv şi nici nu mai vor să se întoarcă la ale lor, alţii ca mine, ca voi, probabil o să părăsiţi aceste locuri după o vreme, dar Delta vă va rămâne în gând, ca locul unde nişte prieteni buni au făcut un castel de nisip, s-au simţit minunat, au trăit la maxim, da, la maxim şi s-au bucurat de viaţă… dar cât poate trăi un castel de nisip?

Vizitaţi Delta şi braţele Dunării, se poate ca în 3 zile să prindeţi gustul unui tărâm parcă din altă poveste. Când aud de cineva care a ajuns în Deltă aud instant în mintea mea, oare de ce?, melodia asta. A! şi toate astea se pot vizita cu bani puţini, destul de puţini, niciodată nu vei avea nevoie de bani foarte mulţi ca să fii numai tu cu gândurile tale, aminteşteţi asta când îţi vei plănui următorul city break.

Eu nu m-am mai întors în Deltă de atunci şi dacă ar fi să o mai fac vreodată, o să stau pe acolo cu un nod în gât, cu gândul la apă, la viaţă, la fericire, la nimic, la pustiu, la un castel de nisip şi la prieteni. Da, cu siguranţă la prieteni! Delta e la Sfântu Gheorghe şi e despre prieteni… la mine.

Acest articol face parte din campania blogosferei româneşti turistice cu scopul de a promova ideea de petrecere a unor city break-uri în România. Un mare număr de bloguri de călătorii au publicat astăzi articole pe această temă şi vă recomand să le citiţi: Placerea de a calatori, Lumea Mare, Viajoa, Travel Girls, Elena Ciric, Hai la Bord, Calator sau turist, Turistu, In turneu, Turism Market, Travel with a smile, Imperator Travel, Imperator Travel (in limba engleza), Trans-ferro, Ciprian Caraba, Cristian Francu, Pop Marius, Ioana Budeanu, Lipa Lipa, Paravion,  Aliceee, TravelBadgers, Ghid turistic digital 2.0, Roxana Radu, Apolloro…

Carti, Concursuri, Franta, Travel

Escale europene (partea a-II-a) + Concurs

24 de comentarii

Fix acu’s două săptămâni începusem să vă povestecs despre o cărticică frumoasă, pe numele ei Escale europene, primită cu drag de la prietenii anticari Colţul Colecţionarului. Am ales atunci să vă povestesc despre ea în două episoade împărţind-o în Italia şi Franţa, iar dacă data trecută am vorbit despre Italia, azi vine rândul Franţei.

Noutatea o constituie însă faptul că vă ofer această carte cadou. Facem un concurs fulger: Ce oraş european aţi vizita fix maine şi DE CE, dacă s-ar ivi o oportunitate? Aştept răspunsurile voastre ca şi comentarii la acest articol, până duminică 14 octombrie ora 20. Lunea viitoare, pe 15 deci, vă anunţ cui voi trimite cartea. Va câştiga cel mai elaborat răspuns, asta pentru că eu urăsc tragerile la sorţi.

Să continuăm aşadar călătoria lui Virgil Marinescu şi a soţiei sale de la graniţa dintre Italia şi Franţa. Autorul notează: “10 septembrie 1986, ora 16.05. Suntem în Franţa!”, unde putem observa cu câtă victorie în glas îşi anunţă intrarea pe tărâm francez. Râzbate aici o dorinţă numai de un călător împătimit înţeleasă şi mai apoi cultivată pe ceea ce noi obişnuim să numim ori un “paradis al luxului” ori o “enclavă a snobismului”: Coasta de Azur (Nisa, Monaco, Monte Carlo, Cannes). Autorul le numeşte perle ale litoralului Franţei, iar dacă între timp chiar asta au rămas, eu n-aş putea să vă spun, căci din păcate n-am ajuns în zonă decât prin intremediul imaginilor altora. Şi da, a fost cam suficient ca să mă îndrăgostesc iremediabil. Oarecum dezamăgitor pentru mine a fost faptul că nu a inclus în această vacanţă măcar o oprire în Provence, căci a fost atât de aproape… dar probabil la acea vreme, adică cu nu mai puţin de 26 de ani în urmă, se prea poate ca zona să nu fie atât de atractivă pentru românul obişnuit cu satele sale, pun pariu (şi poate l-aş pierde) că ceva de genul acesta se gândea pe atunci: “avem noi sate destule ca să ne mai atraga Provence-ul lor”. Cu siguranţă unii aşa gândesc şi acum…

Foto

“… Seara, o ultimă revedere a falezei din Cannes, după care – a doua zi dimineaţa – <călătorului îi stă bine cu drumul>… spre Valea Loirei, următorul obiectiv al periplului nostru…” Aşadar pentru următorul capitol poposim pe arhicunoscuta vale franceză cu castele ei de basm. Superbă şi intimă întâlnirea descrisă cu fiecare castel în parte, asemănarea cu o Bucovină numai de el ştiută m-a făcut să-l îndrăgesc şi mai mult pe autor. Descrierile cu iz de basm apar şi atunci când, ajunşi în apropierea Parisului, merg să viziteze Versailles-ul.

Toate drumurile prin Franţa acestei vacanţe au dus la Paris “oraşul lumină”. Admiraţia, aproape excentrică pentru această metropolă, cucereşte fiecare propoziţie în care se încearcă descrierea ei. Însă, orice ar pune autorul, parcă tot sărăcăcioase rămân frazele, iar el ştie asta, ar cuprinde tot Parisul în căuşul palmei şi l-ar lua cu el în maşină înapoi spre România.

Veneţia “oraşul decor” este ultima oprire a călătorilor noştri în această vacanţă aproape neverosimila în acei ani. Ce ar mai fi de spus, despre acestă cărtică mică, vă voi spune lunea viitoare, când o să anunţ şi câştigătorul concursului. Până atunci, o să vă rog să nu uitaţi de un răspuns frumos referitor la oraşul european pe care vă doriţi cu ardoare să-l vedeţi… Baftă tuturor, abia aştept să vă citesc răspunsurile :)

P.S. La fel ca data trecută, am încercat să ilustrez cu poze de la mine, aşa că, în afară de prima fotografie, restul sunt din arhiva personală.

Close Menu