Revedere în Barsaloi


Titlul: Revedere în Barsaloi
Autor: Corinne Hofmann
Editura: Allfa (ALL), 2008
Colecția: Cărțile adevărate
Nr. pagini: 175
Preț: 55 lei (toate cele trei cărți din colecție), de pe Librărie.net

Gata, cu asta am terminat cu Corinne Hofmann, era cazul, se impunea…oricum nu mai puteam continua căci am ajuns la saturație cu povestea ei. Probabil (zic și eu) va mai scrie o carte despre călătoria lui Napirai în Africa, și eventual o voi citit și pe aia dacă va exista.

După cum mai ziceam la precedenta cartea a fost mult mai buna ca volumul al II lea, ” Adio, Africa”, dar slăbuță față de “Îndrăgostită de un masai”. Relatarea surpinde reîntoarcerea la tribul african din Barsaloi pentru o scurtă vizită despre care autoarea credea că va fi una destul de dură, dar aceasta a fost plină de căldură și sentimente pașnice. Întâlnirea cu Lketinga, James și mama acestora a decurs chiar plină de afecțiune, lucru care demonstrează multe referitoare la familia africană pe care Corinne a părăsit-o în urmă cu 14-15 ani.

Ce mi-a plăcut totuși la carte e că descrie cum au evoluat lucrurile în lumea neagră raportat la viața europeană, sunt accentuate diferențele foarte mari care desigur există, dar și felul în care s-au dezvoltat unele aspecte sociale, totuși trecuseră anii aceia și acolo și o anume îmbunătățire a vieții triburilor era normal să existe. De altfel mi-a plăcut și faptul că unele lucruri au rămas la fel (nu mă refer neaparat la cele tradiționale), iar autoarea s-a readaptat foarte rapid, după cum spunea chiar ea parcă nu ar fi lipsit atâția ani de acolo.

Ce nu mi-a plăcut deloc, dar absolut deloc (și asta a apărut și în vol.II) a fost faptul că “d-na Hofmann” spunea tot timpul cât de mult i-a ajutat ea pe cei din trib și mai ales “familia sa africană” cu bani. A fost aproape supărător căci am avut impresia că o spunea ostentativ și nu era cazul căci nu a obligat-o nimeni. Apoi faptul că a revenit în Africa nu doar pentru că îi era dor ci și pentru a vedea cum decurg filmările la ecranizarea primei ei cărți, a părut de prost gust, a părut ca o promovare a filmului, unde mai pui ca a fost filmată întreaga ei revedere, deci nu a fost nimic intim. Acest aspect aproape că m-a deranjat, a luat clar din valoarea cărții și a întregii povești.

Totuși finalul parcă, parcă a salvat ceva, faptul că între ea și Lketinga mai există sentimente (clare din partea lui, nerecunoscute din parte ei) a fost pe măsura așteptărilor, iar “legătura” de care vorbește ea, Napirai, fiica lor, mă bucur că a fost subliniată, căci toată această poveste merită ca acest copli făcut dintr-o mare dragoste să se întoarcă odată (nu de tot evident) acolo unde îi sunt rădăcinile.

Fericire și Dragoste (Octavian Paler)



Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori, din ambele motive. Insa, de cele mai multe ori, uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

*Scuze pentru lipsa diacriticelor.

Anii

Am trăit ca să zic așa o mică dezamăgire în dimineața asta, dezamăgind și eu la rândul meu, dar o pun pe seama faptului că am fost greșit înțeleasă și chiar îmi pare rău. De altfel chiar vreau să-mi cer scuze pentru atitudine, dar uneori nu pot reacționa decât sincer. Diplomația nu mă caracterizează întotdeauna.

Apoi pentru că așa se potrivesc lucrurile, am citit la Adi o postare scurtă și cuprinzătoare care nu știu ce înseamnă pentru el, dar eu am interpretat-o pentru mine. Aproape că m-a întristat la cât de adevărată e, aplicată peste tot.

Și pe terenul ăsta sensibil m-am gândit un pic la anii mei, trecuți și viitori, la ce a fost, la ce e (căci paradoxal ăștia ar trebui să ne preocupe mai mult) și evident la cei viitori. Am simțit și un regret recunosc, dar peste toate parcă primează sentimentul de bucurie, de împlinire, chiar dacă nu pe toate planurile, probabil că nici nu s-ar putea pe toate planurile, ar fi ceva ce nu am putea duce. Și atunci cineva (dacă nu chiar noi) ne limitează, ne cenzurează și ne dă în diferite porții în diferite momente chiar dacă noi vrem tot din prima.”

Mi-am amintit instant de melodia “Anii” de la Direcția 5, în care nu mă regăsesc total dar mesajul e răvășitor, emoționant și cumva optimist. O știți? E foarte bună piesa.

Și revenind la anii care trec peste noi lăsând urme nu doar pe chipurile noastre ci și în sufletele noastre, anii aceștia care sunt de fapt viața noastră cu bune și cu rele, anii ăștia care ne furnizează amintiri de neuitat și supărări de netrecut, anii ăștia…
Cum vom ști dacă anii ăștia sunt tot ce am putut oferi mai bun nouă și celor dragi? Cum vom ști dacă anii ăștia peste care trecem cu atâta ușurință, nu sunt singurii care ne-au fost dați?

Sau viața e doar omida pe care o omorâm înainte de a deveni fluture?

O poză haioasă și o poză de suflet

Din Evantaiul Memoriei mi-a zburat o leapsă care m-a atins :)
Trebuie să pun pe blog o poză pe care o consider haioasă și una “de suflet”. Și cum nici prin cap nu-mi trece să pun poze luate de pe net, oricât de haioase sau sentimentale ar fi ele, am scotocit în “hambarul” meu cu poze și după lungi dezbateri cu mine și numai cu mine, m-am hotărât pentru următoarele:

Întâi aia haioasă :))

Acuma sincer: care erau șansele ca din cei, habarnam câți spectatori (mulți) la meciul catastrofal România-Lituania, desfășurat în toamna 2008 la Cluj Napoca pe stadionul celor de la CFR (parca Constantin Rădulescu se numește), tocmai eu să apar în ediția online a ziarului ProSport? :))
În primul rând a fost primul meci la care am asistat de la fața locului, în al doilea rând nu am fost nici genul “în picioare zbierând la arbitru” sau genul “Piți, Piți, lasăăăăneeee, lasăneeeeeeeee”, apoi erau pe acolo o grămadă de tipe care mai de care fluturându-și stegulețele și nu numai, dacă mă înțelegeți, numai bune de pozat, iar în ultimul rând clar nu eram pe fază atunci când mi s-a făcut poza.

Acuma ca să nu fiu ipocrită, nu vreau să zic că am plâns de supărare când am văzut poza, normal că undeva într-un colțișor al suflețelului meu eram încântată (pe pagină eram eu, Gigi Becali și Ionuț Lupescu), dar sincer primul gând a fost: vaaaai să nu vadă colegii de la lucru poza asta că au luni subiect de “hai să râdeam toată ziua”, mai ales că majoritatea erau microbiști, pe când eu nu sunt.

Dar cel mai funny e faptul că în poza aia mai e și Clau, dar el săracu’ nu se vede din cauza stegulețului meu :))). Vai cât mai mai râs din cauza asta. Numai tricoul cu Batman și cornițele de la căciuliță se văd de el :)))

Și acum aia “de suflet” (aleasă cu mare greutate):

În această poză deși păream oarecum de nerecunoscut suntem eu, Clau, Cori, Tibi și umbra lui Luci care făcea poza. Eram la deal în vara nebună a lui 2001. Eram în una din numeroasele noastre escapade la deal, în una din numeroasele momente foarte mișto din acea perioadă care nu era nici coplilărie, nici adolescență, care nu era nici joc, nici lucru serios.

Poza intitulată de Clau (atunci când a scanat-o) “Toți în iarbă” simbolizează pentru mine, una dintre cele mai frumoase amintiri ale unei perioade care nu se va mai întoarce niciodată. Încă mai cred că poza acesta e făcută în ultima mea etapă petrecută chiar fără nicio grijă. A fost atunci liniștea dinaintea furtunii … tot ce a urmat după s-a întâmplat când deja mă maturizasem.

Voi care ați fost acolo, numai voi puteți să spuneți de ce a rămas pentru mine această poză “de suflet”?!?

Această leapșă merge la: LUCI (cu mențiunea că nu are voie să pună nicio poză de la deal), ANA-MARIA (pentru că are foarte multe fotografii frumoase care însoțesc momente deosebite), TOMATA (care sper din tot sufletul să o facă, căci sunt foarte curioasă), și LIA (dar numai dacă și-a revenit din răceală, că să nu se obosească).

Noi doi pe Venus

Planet-C este următoarea misiune a Agenției Spațiale Japoneze care va fi lansată anul viitor și va ajunge pe orbita lui Venus până la finele anului. Mai multe detalii găsiți pe VenusWatch.

Vreți ca numele voastre să ajungă pe “Planeta Dragostei”? :) Se poate acest lucru și obțineți și un certificat pentru asta AICI. Numele vor fi inscripționate pe plăcile din jurul sondei care va orbita planeta Venus.

Venus, noi venim !!!


LATER EDIT: Prin martie mi-am trimis numele și pe Marte, dar din greașală am șters certificatul, așa că azi mi-am făcut altul :))
În postarea din Martie, certificatul apare cu data de astăzi că l-am încărcat iar :D

Nîmes, un fost oraș roman

Sâmbătă am fost tare plouată (nu că azi am fost foarte fresh), nu-mi venea să ies din casă chiar dacă apăruse soarele după 3 zile de ploi torențiale, dar gândindu-mă ca vineri am zăcut ca o babă de 80 de ani, se impunea să ies sâmbătă fie și numai obligată. Fiind din nou singură pe tărăm străin (colega mea a plecat joi noaptea) am ales de capul meu o destinație nu foarte îndepărtată de Montpellier, mai exact Nîmes aflat la 30 de minute cu trenul regional.

Sincer, credeam că nu prea am ce sa văd acolo înafară de o fostă Arenă Romană care din toate pozele de pe net părea că seamănă cu cea din Verona. Așa că am plecat târziu de la cămin spre gară și am luat abia trenul de 3 spre Nîmes. Încă din gară mi-am dat seama ce greșală făcusem că nu am venit de dimineață. Orașul se așternea ademenitor sub picioarele mele. Ochisem deja esplanada, iar cu o minimă orientare în 10 minute am ajuns de la gară la Arenă, trecând pe lângă o fântână superbă și o biserică minunată în care am și intrat chemată de muzica extrem de relaxantă ce se auzea de afară. V-am mai spus ce mult îmi plac mie bisericile catolice? Pentru o ortodoxă cred că totuși prea mult :)

În fine, Arena, căci doar pe ea am apucat să o vizitez, m-a cucerit din depărtare. La fața locului, seamănă și nu prea cu cea din Verona, poate puțin din exterior, căci din interior mi s-a părut mult mai mare, mai înaltă, mai solidă. Nici nu mai știu de câte ori înconjurat-o, din câte unghiuri am fotografiat-o, pe câte trepte am urcat. Oricum am petrecut cam 2 ore în ea, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Mi-a plăcut așa de mult că m-a amețit, iar la final aproape că nu am mai găsit ieșirea, a fost de-a dreptul amuzant.

De sus de pe Arenă mi-am dat seama câte mai sunt de vizitat, obiectivele care se vedeau în zare merită o altă zi de vizită. Am căutat și pe net apoi (ceea ce trebuia să fac mai amănunțit de la bun început) găsind destule informații . Așadar mai trebuie să ajung odată acolo căci orașul chiar mai are foarte multe de oferit ochilor mei. Dar în tot răul și un bine, dacă vedeam acum tot poate nu apucam să mă bucur de Arenă în felul acesta :)

Premiu de toamnă


Chiar pe 20 am primit de la Rontziki un premiu de alungat depresiile de toamnă. Oricum toamna mea de anul acesta se împarte între zile de primăvară și zile de sfârșit de vară tropicală, deh…clima din sudul Franței e ceva nou pentru mine :D

Am promis să dau premiul mai departe și acum i-a venit rândul. Așadar să fie pentru doamnele și domnișoarele mele sensibile din Blogroll Magic după cum urmează:

Evergreen (pentru că e proaspătă la mine în blogroll, dar veche ca și cunoștință “din citite și auzite”)

Tomata (pentru că iubește toamna foarte tare și pentru că nu va trece premiu pe la mine care să nu ajungă și la ea)

Lia (pentru că e răcită căci vremea asta schimbătoare nu-i priește vulpii, ce să faci?)

Alle (pentru că de multe ori îmi aduce aminte de mine când eram de vârsta ei)

Ana-Maria (pentru că indiferent de anotimp ea are tălpile în flăcări)

Nico (pentru că sunt convinsă în California nu a venit toamna încă)

Jane (pentru că și ea e născută toamna ca mine și din anumite puncte de vedere cred că o vedem la fel)

Nicolle (pentru că și ea trăiește toamna tot la Montpellier, dar cred că e obișnuită deja)

Claudia (pentru că mi-e dor de ea)

(în ordinea în care au apărut în blogroll în momentul scrierii postului)

E DE DAT MAI DEPARTE :))