Femei frumoase

Cred că mi se trage de la tati care încă de când eram mică mi-a zis: “dacă vezi o femeie frumoasă, trebuie să recunoști asta cel puțin pentru tine”. Nu știu ce a vrut să mă învețe dar cert e că niciodată nu mi-a fost frică s-o spun: există femei foarte frumoase, le vedem zilnic în jurul nostru. Din păcate unele se strică aducând îmbunătățiri care nu erau necesare, altele în schimb nu se știu pune în valoare nicicum, altele doar “se cred” frumoase și efectiv poluează climatul cu fițe și figuri, dar cele cu adevărat deosebite se remarcă printr-un “ceva” inexplicabil, sunt niște apariții.

Nu cred că pot înțelege pe deplin invidia feminină care se bazează pe principiul: “cum să fie alta mai frumoasă decât mine?” Eiii, uite așa. Există, și tu care zici asta tre să ai o stimă de sine foarte scăzută, dar mă rog nu cu invidoasa de tine vorbesc ci cu cei care știu să aprecieze adevărata frumusețe de oriunde vine.

Am stat și m-am gândit, dar nu la noi muritoarele de rând (care sigur avem și noi calitățile noastre, nu neg asta) ci la femeile celebre pe care multe le privim cu admirație și de fiecare dată suntem uluite de cât de impecabil arată. Ne amăgim uneori spunând că machiate și îmbrăcate la fel ca ele și noi am arăta așa, că nu există femeie urâtă ci doar nearanjată.

Dar am căutat 5 femei pe care le cunoaște toată lumea. Am bătut google-ul în lung și-n lat pentru a descoperi la aceste femei trăsăturile care le scot din mulțime, nu imperfecțiunile pe care le acoperă cu fond de ten. Ce am găsit poate nu vă mulțumește dar sunteți liberi să veniți cu obiecții. După umila mea părere însă cele 5 “dame” de mai jos pot intra la categoria “femeie foarte, foarte frumoasă”. Probabil că bărbații vor aprecia acest post ceva mai mult. Sau nu?

BRIGITTE BARDOT

Mi se pare o splendoare, nu ai cum să zici ceva de rău. Se considera și ea frumoasa, lucru care i-a adus multă fericire, dar așa cum se întâmplă de obicei și multă nenorocire. Cu toate atuurile fizice, Brigitte a trăit foarte multă vreme singură.
Rolul care a propulsat-o și a făcut-o celebră este cel din filmul lui Roger Vadim “Și Dumnezeu a creat femeia”. Și a creat-o bine, cel puțin pe ea :)

LAETITIA CASTA

Are 31 de ani și a început să intre în lumea V.I.P-urilor ca model. În prezent este imaginea mai multor firme de cosmetice foarte cunoscute. Datorită frumuseții speciale Chris Isaak a ales-o pentru a apărea în videoclipul său “Baby Did a Bad, Bad Thing”.

PENELOPE CRUZ

Are 35 de ani și anul acesta a luat Oscarul. Nu e doar năucitor de frumoasă dar și extrem de talentată. Mie mi-a plăcut de ea în toate filmele în care a jucat. S-a luat foarte tare în serios deși a știut că poate cuceri lumea doar prin simpla prezență. A reușit să facă mai mult de atât… poate și cu puțin ajutor din partea lui Pedro Almodovar care se știe că a preferat-o întotdeauna.

GRACE KELLY

S-a născut acrtiță și a murit Prințesă. Toată lumea a cunoscut-o ca pe marea stea de cinema Grace Kelly, dar după căsătoria ei cu Prințul Ranier de Monaco, ea a renunțat la carieră și s-a dedicat familiei. A făcut trei copii, care din fericire seamănă cu ea, printre care actualul suveran al principatului, Albert. A murit în 1982 în urma unui accident de mașină.

ANGELINA JOLIE

Personaj controversat, idolul a 90% dintre bărbați și căsătorită cu bărbatul idol a 90% dintre femei. Despre frunusețea ei părerile sunt împărțite, eu sunt totuși de partea celora care susțin că e de o frumusețe aparte. La 34 de ani se poate lăuda cu o carieră fulminantă, din care nu lipsește Oscarul, dar mie mi-a plăcut cel mai mult în “Original Sin”.

P.S. Doamnelor și domnișoarelor, dacă prin acest post i-am bucurat poate mai mult pe domni, pregătesc ceva special și pentru noi… cât de curând :))

Șoricel de bibliotecă? Nu.

Înainte să vin aici știam clar că vizita la bibliotecă trebuie să fie unul din cele mai importante lucruri. Trebuie să mă ocup de Spengler și “Declinul Occidentului” (în franceză, pe cât posibil). M-am urnit cu greu mai ales că nici nu știam ce să caut și mai ales cum. Dar, v-am mai povestit că am dat peste oameni faini pe aici, așa că a fost extrem de ușor și la biblio. Domnul de la departamenul “Magasins” mi-a căutat toate cărțile și m-a lămurit: “nu trebuie să stau în bibliotecă pentru că toate cărțile de care am eu nevoie pot fi împrumutate acasă, unde le țin 28 de zile dacă doresc”. A fost o veste mai mult decât îmbucurătoare.

Așadar m-am pus pe căutat cote și în final m-am decis asupra următoarelor:
Declinul Occidentului- Oswald Spengler (în franceză- merge fooooaaaaarte greu)
L’etre Historique- Lucian Blaga (mai mult din mândrie, căci am acasă în original)
NON- Eugene Ionesco (în traducerea fiicei sale Marie-France, că vorba aia dacă nu Ionesco în Franța atunci cine?)
șiiiii… în română (căci da, există cărți în română chiar la Biblioteca Universitară):
Timpul trăirii. Timpul mătrurisirii- Eugen Simion (jurnalul parizian, pe care îl citesc momentan)
Bibliografia Literaturii române 1948-1960 coordonată de Tudor Vianu

Astea sunt, le am deja de o săptămână și sunt tare mândră că “am pus mâna pe ele”. După ce le returnez las să treacă o zi și le pot lua iar. Atunci probabil le voi putea ține până plec eu de tot. A !!!! Ieri am fost și pe la biblioteca de limbă română (da, au și așa ceva) pot eventual împrumuta și de acolo, dacă vreau (doar că în română le găsesc și la Cluj). Oricum a crescut inima în mine să știu că dacă mi-e dor să citesc o carte în română (poezie sau chiar un roman) pot găsi acolo. M-am simțit mult mai acasă.

Și dacă vă spun că există și cursuri de limbă română cu profesor francez specilaist pe limba, cultura și civilizația română, sau lectori români de prin Oradea și Timișoara… dar despre asta vă povestesc cu altă ocazie. Acum să vă arat cărțile:


Povestea târfelor mele triste


Titlu: Povestea târfelor mele triste
Autor: Gabriel Garcia Marquez
Editura: Rao
Colecția: Biblioteca “Gabriel Garcia Marquez”
Nr. pagini: 123
Preț: nu știu (citită online)

“Niciodată nu m-am gândit la vârsta pe care o am ca la o crăpătură în tavan prin care plouă și care îți arată cât ți-a mai rămas de trăit…vărsta nu e cea pe care o ai ci cea pe care o simți.”

Pornind de la această idee subtil inoculată Garcia Marquez construiește un roman pitoresc chiar dacă de mici dimensiuni, în jurul unei povești incredibile din viața unui ziarist bătrân care în ziua în care împlinește 90 de ani vrea să-și facă un cadou inedit. „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.”

Așadar șansele ca această carte să te prindă din prima sunt destul de mari și nu vei înceta să te gândeti la ea până ce nu o vei termina. Totuși, acesta nu este un roman erotic, deci dacă te vei lăsa înșelat de cuvântul “târfe” din titlu, o să trăiești o deziluzie, dar chiar și așa romanul trezește pe alocuri sentimente destul de “hot”.

Cu dorința în suflet și nu doar în suflet, bătrânelul nostru pornește spre bordelul unei vechi cunoștințe, Rosa Cabarcas care i-a promis într-un final că a găsit virgina potrivită pentru el. Astfel o cunoaște pe “Delgadina” (botezată așa de el, căci fata se numea altfel), o tinerică de 14 ani, sfioasă dar foarte săracă care tocmai de aceea a venit la bordel ca să căștige bani pentru a cumpăra de mâncare fraților săi.

Deși a plătit pentru o noapte furtunoasă de dragoste, bătrânul nu se atinge de ea pentru ca fata dormea iar lui oarecum i se făcuse milă de ea. În același timp însă moșneagul care avusese la viața lui peste 500 de relații cu diferite femei pe care le plătise, prinsese drag de fată, iar după câteva nopți petrecute la fel, adică doar dormind cu ea în brațe acesta se îndrăgostise pentru prima dată în viața lui. Era cu siguranță un lucru neobișnuit, mai ales că începuseră să i se arate și primele gânduri ale morții, chiar dacă el încă mai afișa șarmul de Don Juan.

În paralel cu noua sa dragoste, omul mai trăiește și amintirile lăsate de celelalte femei care trecuseră prin viața lui (și aici trebuie să remarc faptul că această “laudă” cu carnețeul în care bărbaul trece numele femeilor cu care s-a culcat, apare obsedant prin multe cărți ale lui Marquez). Faptul că le plătise pe toate nu se datora lipsei de potențial a bărbatului ci mai degrabă unei alegeri de conjunctură (la fel ca în “Dragostea în vremea holerei”). Oricum regretul nu își avea locul pentru că omul nostru spunea că “sexul e consolarea care-ți râmăne atunci când nu-ți ajunge dragostea”. Dar nu părea să-l deranjeze nici ideea că nu avusese până la acea vârstă o iubire împlinită, căci și aici era ceva de adăugat: “Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită ci cea neîmplinită”. Omul era mulțumit de viața lui… până la “Delgadina” când realizează că “nu-i nenorocire mai mare decât să mori singur” și mai presus de toate “… să mori fără să vezi cât de minunat e să ți-o tragi din dragoste”.

Nu am să vă spun care e deznodământul poveștii, dar dacă doriți cartea mă ofer să o trimit prin mail. Lăsa-ți un comentariu cu mailul și o primiți imediat.

Pisicile frantzuziste…și Capi.

Nu a fost loc în care să ajung aici în Franța și să nu văd pisici peste tot. Se plimbă agale pe stradă și nu dau semne că ar fi sperioase, ba din contră. Pe unele am reușit să le suprind după cum urmează:

Pisica de la Beziers, din fața de la Musee de Beaux Arts dormea liniștită până nu am deranjat-o eu, dar parcă nici foarte tare nu s-a sfiit pentru că am reușit să pun măna pe ea. Cred, pentru că nu mă pricep, că era un motănel pedant.

În Saint Jean de Vedas am găsit următorul exemplar. Vedeți și voi ce elegant stă ea la pozat, aproape că și clipește ca în desene animate. Pare că zice: “…moi?”, sigur e o mademoiselle de cameră scăpată din greșală pe afară.

Mândruța din imagine stătea fix în centru la Jacou ca la stop. Ma privește puțin speriată, dar nu suficient ca să se miște un centimetru. E frumoasă foc și era așa de curată că dacă nu trebuia să calc iarba din părculeț aș fi mers să o iau în brațe.

Domnul este un “cățeluș cu părul creț” care nu fură rața din coteț din simplul motiv că nu cred să fi văzut în viața lui vreuna. Este fotografiat la Montpellier în Tram 2 exact pe scaunul din spatele șoferului. Era împreună cu stăpâna și stătea extrem de cuminte. Cum citesc Singur pe lume, l-am botezat rapid Capi, deși pe Capi din carte mi-l imaginez oarecum altfel :)

Cum nu mă pricem deloc la rase și din astea vă rog pe voi care vă pricepeți să-mi ziceți ce fel de animăluțe văzui :))

La lumina felinarelor

Superbă seara trecută la Montpellier, vânt slab, frig cât să nu uiți că totuși e toamnă, lume multă peste tot, un oraș animat chiar și după lăsarea întunericului.

Și totuși pe Esplanda Charles de Gaulle era liniște deplină, două-trei persoane își mai făceau alergarea de seară, sau vreun stăpân își plimba alene câinele plictisit.
În rest parcul dormea liniștit la lumina felinarelor, în mijlocul orașului și totuși departe de el.



Azi nu am chef.

Nu am chef de plimbări lungi…
…. nici de vizite în locuri noi… nu, azi nu.

N-am chef nici măcar să scriu o poezie deși culmea nu-s într-o stare proastă, ba din contră, am energie chiar dacă m-am trezit la 6 dimineața… poate din cauză că am băut deja două căni de lapte ceea ce acasă nu am făcut de când mă știu.

Nu am chef să termin “Singur pe lume” pentru că am descoperit altă carte care îmi mănâncă timpul. Este vorba de cartea lui Eugen Simion “Timpul trăirii. Timpul mărturisirii.” Și cum să nu o citesc când este de fapt jurnalul lui Simion din cei trei ani petrecuți în Franța ca profesor? Cum să nu o citesc când descrie Parisul în noiembrie? Cum, când așa îl voi descoperii și eu?

Nu am chef să mă chinui să-i înțeleg pe localnici când vorbesc în franceză, pentru că au un accent care mă termină. Azi la școală mi-am dat seama că mă pot înțelege în franceză cu străinii fie că vin din Israel, Maroc, Spania, Anglia sau Algeria pentru că probabil vorbesc franceza așa ca mine, adică tare, rar, introducând cuvinte din altă limbă sau inventând pe loc altele :)) Și auzi… cică în Paris s-ar putea să înțeleg franceza puțin mai bine, așa m-a lămurit azi într-o engleză de baltă o franțuzoiacă născută la Paris care credea că Transilvania e o țară separată de România, dar văzându-mi nedumerirea s-a corectat la timp.

Nu am chef să-mi termin de copiat cursurile de pe foicelele mele în caiețelul cumpărat (chiar au faine caiete francezii) recent văzând cât de mult scriu ăștia la ore. Enorm, în trei săptămâni aproape am cursuri cât pentru un caiet, ceea ce mie în facultate îmi ajungea poate chiar un semestru (specific că este vorba de un caiet mic).

Eh… și scriind aici, încet și fără grabă parcă, parcă mi-a mai venit cheful. Aș vrea să merg la Cape d’Adge să mai văd odată marea până nu vin iar ploile căci le simt aproape și nu a mai plouat de multă vreme. Dar nu merg azi…. poate mâine.

Voi cum stați cu cheful?

Dacă timpul ce ni se dă…


Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ce-ar fi cu viața noastră,
Cum ne-am modifica?
Ce-am face dacă mâine,
nu ar mai exista?
Răsăritul dimineața,
cum l-am aprecia?

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Am fi mai triști cu toții,
dar suntem și așa.
Am alerga spre moarte,
dar alergăm deja.
Apusul serii calde
nu l-am mai apuca.

Dacă timpul ce ni se dă
ni s-ar lua,
Ne-am comporta aiurea
și nici n-am observa.
Ne-am dojeni cu gândul
că TOT nu ni se ia.
Dar știm cu siguranță
că totuși nu-i așa?

Poza: efectuată Marți 3 noiembrie 2009 , aprox. ora 7 dimineața, locația Montpellier.
Poezia: compusă Marți 3 noiembrie 2009, aprox. ora 8 seara (da, m-a apucat damblaua) tot Montpellier.

Întrebări și păreri:
De ce din toate listele (minunate) de lecturi care se găsesc pe blogurile oamenilor “citiți” lipsesc cărțile de poezii? Mă răcâie de multă vreme întrebarea asta mai ales pentru că sunt sigură că oamenii aceia au citit și poezii. De ce nu li se dă acestor cărți importanța cuvenită? Cred că o carte de poezii poate cântării cât două romane. Părerea mea :D