Filme despre "patimile" omului

Vă povestesc azi în Vinerea Mare despre 3 filme care m-au marcat iremediabil… “vă povestesc” e un fel de-a zice, căci nu prea o să vă pot descrie în cuvinte ce am simțit când le-am văzut, au fost sentimente amestecate de iubire și ură față de oameni, de frică și bucurie înaintea vieții, de curaj dar și de regret în fața experiențelor umane… .


Cu un nod în gât am urmărit “Le scaphandre et le papillon” la o lună după ce tot cu un nod în gât am terminat de citit și cartea. Povestea lui Jean Dominique Bauby a trecut ca o furtună prin sentimetele mele lăsând în urmă ceva asemănător unui cutremur de 9 grade pe scara Richter. Am detaliat subiectul când am scris despre carte. Nu revin decât să vă spun că e un film care nu vă poate lăsa indiferenți, un subiect tratat cu cea mai mare seriozitate de regizorul Julian Schnabel care în 2007 a încredințat rolurile principale unor celebri actori francezi ca Mathieu Amarlic și Emmanuelle Seigner făcând o treabă execelentă și o transpunere a cărții pe peliculă de mare și incontestabilă valoare.
că aș greși cu mult.



La scurt timp la recomandarea lui Dragoș am văzut Mare Dentro care stătea de mult timp și mă aștepta, am plâns ca un copil mai ales la final, iar pe toată durata filmului o tristețe răvășitoare m-a copleșit, chiar dacă povestea a avut părțile ei comice (a se citi hilare) și părțile ei pline de speranță. A fost printre puținele filme care chiar nu am știut cum să-mi doresc să le văd ajunse la final (adică cu finalul meu sau cu cel destul de previzibil al autorului). Chiar nu am știu ce fel de final ar avea mai mult impact asupra mea… încă nu știu dacă aș fi reacționat la fel dacă filmul s-ar fi sfârșit pre cum am sperat eu eu. Doamne… de ce nu l-oi fi văzut până acum? Javier Bardem a făcut fără îndoială rolul vieții sale, iar regizorul Alejandro Amenabar nu a dezamăgit nici de această dată. Cei care nu l-au văzut să facă bine să-l vadă. Vorbesc foarte serios pentru că în proporție de 99% sunt convisă că o să vă întrebați și voi de ce nu l-ați văzut până acum ?!?


Nu se putea să închei azi fără să amintesc măcar de filmul lui Mel Gibson pe vreau să-l revăd, căci prima dată, acum 5 ani parcă mi s-a părut prea dur. E vorba evident de Passion of the Christ. Offf… Doamne… am auzit că au existat persoane care au ieșit plângând din sala de cinema, am auzit de persoane care au fost atât de oripilate că și-au promis că nu vor mai privi filmul nicodată. Eu, l-am văzut pe Pro TV prin preajma Paștelui, l-am considerat prea dur pentru gusturile mele, l-am savurat cu ochii mijiți, tocmai de aceea n-ar strica să-l văd acum cu alți ochi, la propriu. Este un film inedit, este valoros ca realizare, povestea arhicunoscută este însă cu mult mai sângeroasă decât în toate celalte filme despre viața lui Iisus. Să nu uităm de cele două doamne ale cinematografiei care au făcut din cele două Marii din film personaje de valoare, e vorba de Maia Morgenstern și de Monica Bellucci. Sincer James Caviezel în rolul lui Iisus nu m-a impresionat, l-aș fi preferat oricând pe renumitul Robert Powell cu tot cu vârsta sa (Iisus în majoritatea filmelor de gen pe care le-am văzut).

3 cărți (celebre) pe care nu le voi citi


 
De exemplu LOLITA (Vladimir Nabokov)
– pentru că am văzut ecranizarea din 1997 cu Jeremy Irons și nu m-a împresionat (mi s-a părut un film chiar fad)
– pentru că atât de roasă mi se pare povestea și atât de multe amănunte știu din ea că mi-am pierdut orice interes să mai țin cartea în mână
– pentru că probabil dacă aș fi avut răbdarea să o citesc la 15 ani, ar fi fost extrem de mișto, dar cum atunci îmi amintesc că am avut o tentativă eșuată (pe care nu mi-am explicat-o), acum la 25 nu mai are farmec
– pentru că vis a vis de unele cărți (și asta e una e din ele) am idei preconcepute și știu că greșesc dar nu pot schimba asta… preconcepția e legată e vârsta mea și nicidecum de subiect.
 

Alt exemplu grăitor este PARFUMUL (Patrik Suskind)
– a împânzit tot internetul, toți au vrut să citească cartea, oare de ce? mă tot întreb de ce atrage morbidul în asemenea hal.
– s-a realizat un film care a făcut atâta vâlvă încât rapid cartea a ajuns subiect de discuție în toate mediile.
– subiectul nu mă atrage deloc, nu se încadrează deloc în gusturile mele, normal că am citit și cărți și care nu m-au atras în mod deosebit, dar acelora nu le știam subiectul sau îmi era vag cunoscut, pe asta îl cunosc fără să-mi fi dorit.
– mă oripilează gândul construirii unui astfel de “parfum” :D (și cred că ăsta e argumentul suprem).
 

… în fine, preapopularul AMURG (Stephenie Mayer)
– de ce? cum așa ceva? (ar zice Mircea Badea) :))
– tot ce întrece măsura mă supără, iar când asta se întâmplă cu o cartea mă exasperează.
– dețin filmul dar nu am nicio tragere de inimă să-l văd.
– urăsc din toți rărunchii poveștile cu “Vampy” (îl mai știți pe ăla de pe RTL 2? care era chiar simpatic cu mutrița lui), iar când mai sunt și adolescenți, wow… too much for me… (să nu se supere cohortele de fani ai acestei cărți și ale continuărilor sale, fiecare e liber să citească ce vrea).
 
Sorry…

Hronicul și cântecul vârstelor

Vorbind de singurul roman autobiografic al lui Blaga, trebuie să menționez faptul că nu poți să-l discuți ca pe un orice alt roman. Aș zice că e o carte ca un document de arhivă, mai mult decât ca un roman de consum. Însă dincolo de măreția autorului și expunerea deosebită a băiatului de țară, se regăsesc trăsăturile unei epoci necunoscute și cel mai interesant e că se regăsesc personaje din manualele de istorie sau literatură, personaje care brusc devin persoane prin contemporaneitatea lor cu Blaga.
 
Cartea urmărește drumul lui Blaga de la venirea pe lume în 1895 și până la adevărata sa lansare din anii 1920-1921. Acest drum de la Lancrăm la Viena și înapoi în Transilvania nu e tratat în bunul stil diaristic al volumelor de memorii și mai cu seamă e transpus într-o poveste alcătuită din bucuria copilăriei și descoperii, juxtapusă peste perioada maturizării și conștiinței de sine, ambele planuri creând un tablou general al vieții autorului. În biografia pe care Ion Bălu i-o realizează cu măiestrie aflăm și ni se confirmă, decă mai era cazul, că biografia blagiană se refrânge în operă, dar nu o justifică.

Dintre cei nouă copii ai familiei Blaga, cărora le-a fost pusă la dispoziţie pe lângă o educaţie morală şi intelectuală de nivel înalt şi o îndrumare sistematică spre desăvârşirea ca oameni, Lucian, cel mai mic dintre ei, a fost şi cel mai receptiv la aceşti stimuli. Deşi, spune Blaga: “Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului […] în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era – cuvânt”, încă din copilărie el a manifestat un interes deosebit pentru a învăţa cât mai multe lucruri, nu s-a abătut de la lecturi, dar în acelaşi timp a acumulat o solidă educaţie spirituală care din ce vom observa, i-a folosit la maturitate.

Începând şcoala primară cu predare în limba germană, la Sebeş-Alba, iar apoi continuând la liceul Andrei Şaguna din Braşov, ca elev la cursurile de zi sau ca privatist, Lucian Blaga a fost mereu un elev eminent, care făcea parte din elitele şcolare şi care a obţinut mereu calificative bune la toate disciplinele. “Spre deosebire de alţi elevi, de odinioară şi de azi, Lucian Blaga a manifestat un interes deasupra mediei pentru învăţătură în totalitate, fiind deopotrivă atras de materialul informativ sistematizat în manualele şcolare şi de marile valori ale spiritului uman, descoperite în cărţile fundamentale ale omenirii. […] Disciplinele prevăzute în programa şcolară exercitau asupra lui o irezistibilă seducţie”. Fără a abandona literatura, scrierile filosofice sunt cele care îl atrăgeau din ce în ce mai mult pe tânărul Blaga avid de cunoaştere. Lecturile sale se îndreptau frecvent spre filosofia indiană, antică şi modernă, pe care, iniţial, manualele şcolare reuşiseră să le cuprindă, dar treptat Lucian Blaga nu s-a mai mulţumit cu ceea ce i s-a oferit la şcoală de către profesori şi manuale şi a pornit să descopere singur şi să citească operele fundamentale ale marilor gânditori.

Dintre toţi gânditorii, Blaga însuşi a mărturisit că Immanuel Kant a exercitat asupra sa o mare influenţă încă de timpuriu. Se apropia de Kant filă cu filă, pentru a aprofunda Critica raţiunii pure, Critica raţiunii practice, Critica facultăţilor de judecare şi Prolegomene“Nu ocoleam dificultăţile. Dimpotrivă, le căutam.” În anul 1908, Lucian Blaga a început să scrie fabule, însă chiar din anul următor nu a fost deloc mulţumit cu aceste tentative scriitoriceşti şi le privea cu o oarecare urmă de dispreţ. A început astfel să scrie poezii inspirat fiind din poeziile care apăreau în acea vreme în revista Luceafărul, însă abia în 1910 şi-a făcut curaj şi a trimis câteva poezii ziarului Tribuna din Arad. Redacţia ziarului publică în luna martie a aceluiaşi an, poezia Pe ţărm, iar în aprilie poezia Noapte.

În noiembrie 1911, Blaga a scris sceneta Dar de Crăciun, care s-a păstrat doar în arhiva familiei, pentru că tânărul Blaga nu a stăruit în a scrie ceva asemănător la acea vreme. Începând cu anul 1912, Lucian Blaga şi-a intensificat lecturile filosofice, a meditat asupra filosofiei lui Henri Bergson, a intuiţiei la Schelling şi a operei lui Goethe, toate aceste demersuri influenţându-l în scrierea unui eseu de teoria cunoaşterii, intitulat Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson. Blaga a adăugat că acest eseu ar fi o traducere şi-l semnează Ion Albu, trimiţându-l cotidianului Românul din Arad. Ziarul a publicat eseul în numărul 57, din 12/25 martie 1914, pe prima pagină!

Din septembrie 1917, Blaga a devenit studentul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Viena. Facultatea de filosofie a venit natural în opţiunile sale în urma lecturilor şi gândirii adoptate până în acel moment. Universitatea din Viena însă a fost aleasă mai mult conjunctural datorită faptului ca, în acele vremuri, Viena era un oraş mai accesibil faţă de alte oraşe europene pentru românii din Transilvania. Dacă e să vorbim însă de mâna destinului, atunci cu siguranţă ea a jucat un rol hotărâtor în alegerea Vienei, deoarece aici Lucian Blaga o reîntâlneşte pe Cornelia Brediceanu, care îi va deveni soţie şi care i-a inspirat primul volum de versuri.

Aceasta este doar o parte a vieții sale cuprinsă în roman, urmează bineînțeles referirile la teza de doctorat susținută la Viena, la războiul care le zdruncină familia, dar și foarte voalat, la povestea de dragoste dintre el și Cornelia Brediceanu, studenta la medicină, cu care are ocazia să se reîntâlnească în bibliotecile din Viena.

Apoi, finalul romanului ne servește oarecum lecția debutului lui Blaga și a temerilor sale în ceea ce privește primul volum de versuri și de aforisme care în accepțiunea autorului nu se potriveau contextului politic al vremii și nici idealurilor românilor, dar cu ajutor nesperat și cu nemărginită apreciere tânărul Blaga întră ușor în vizorul celor mai mari învățați, cum ar fi Iorga sau Sextil Pușcariu, care nu erau doar niște minți strălucite ci și oameni cu mare influență în viața culturală a timpului respectiv.

Am scos capul din bârlog

Prima dată pe 20 martie la fost la Tarnița, foarte aproape de Cluj, dar noi n-am mai fost niciodată așa că am savurat la maxim locul și am zis că după ce dă colțul ierbii ieșim (nu la păscut) la un grătar și o bălăceală în lac. De data asta nu am stat mult, am luat numai puțin aer și ne-am făcut planuri :)
 
Ieșirea asta a fost suficientă să ne deschidă apetitul pentru drumeție la început de primăvară, așa că de Florii, dacă tot a fost sărbătoare și vreme cât de cât bună (cel puțin sâmbătă) am plecat spre alte locuri relativ apropiate pe care nu le-am vizitat. Astfel că am ajuns în sfârșit la Sarmizegetusa Regia (da, acolo unde probabil ați fost toți prin tabere, mai puțin eu). Prima oprire a fost la Densuș unde ne-am întâlnit cu prietenii de la Timișoara (cam pe la jumatea drumului dintre TM și CJ) și am vizitat una dintre cele mai vechi biserici din România unde se oficiază slujbe. Biserica poartă hramul Sfântului Nicolaie și este construită pe locul unui fost altar roman (inițial dac) cu materiale aduse de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Locul este deosebit de frumos și de îngrijit, iar interiorul lăcașului de cult foarte interesant, picturile înfățișându-l pe Iisus în straie populare românești.
 
De aici a început drumul puțin aventuros, căci deși deținători ai unui GPS, ne-am rătăcit pe coclauri și abia după ce am mers pe un drum greșit o jumătate de ceas, după ce am trecut un deal cu serpentine mai ceva ca la Poiana Brașov, după ce am traversat tot cătunul Grădiștea Muncelului și am văzut niște copii care efectiv se jucau cu “curu’n praf”, am ajuns la drumul ce duce spre Sarmizegetusa Regia. Nu detaliez despre cât de puțin pus în valoare e locul pentru că a scris Clau pe Starlog deja, dar oricum dezolante locuri, m-am gândit sincer la oamenii care trăiesc pe acolo.
 
Sarmizegetusa Regia a fost capitala statului dac de la Burebista la Decebal. Înafara zidurilor cetății care încă mai există mai pot fi vizitate sanctuarele și calendarele. Practic acesta este punctul de atracție al cetății, leagănul culturii dace. Mi-a plăcut mult, recunosc chiar faptul că m-a încercat un sentiment reconfortant de liniște și bine. Poate chiar atunci nu am înțeles exact unde mă aflam, dar odată plecată de acolo din creierii munților (foarte bine așezată cetatea, 3 km am mers pe jos urcând muntele) am realizat că era probabil pentru prima dată când călcasem exact în teritoriul sacru al strămoșilor noștrii.
 
Vizita la Sarmizegetusa Regia nu ne-a mai lăsat loc de altceva în ziua de sâmbătă, astfel că am pornit să ne cazăm la Deva, pentru că a doua zi dimineața urma să plecăm spre Hunedoara să vedem Castelul Corvinilor. După un apus absolut minunat pris la Orăstie (am prin unul asemănător vara trecută când ne întorceam de la mare, și tot la Orăsție, pe același drum), am ajuns la Deva. Vă recomand călduros dacă treceți pin zonă cazarea la Motel Maestro, foarte frumos, curat, personal amabil, prețuri decente. Trebuie doar să treceți peste faptul că motelul se află în zona gării, iar noaptea se poate să mai auziți câte un tren. Eu cu antrenamentul de la Ineu, nu am auzit evident niciunul :)
 
Duminică a fost muuuult mai rece decăt sâmbătă, dar aveam în plan Castelul. Vreau să ajung pe aici cam de anul trecut și abia acum i-a venit rândul. Situat în municipiul Hunedoara, Castelul Corvinilor este o construcție impunătoare ridicată de Iancu de Hunedoara. În prezent se află în plină restaurare în exterior, iar în interior a fost deja transformat în mare parte în muzeu. Intrarea este 8 lei/personană și 5 lei taxa foto care chiar merită luată. Deși pe internet pozele prezintă un castel aproape mai frumos decât cel de la Bran, în realitate mie nu mi s-a părut să fie, însă cu siguranță este cel mai mare și frumos castel din zonă.
 
Cam așa am ieșit noi din bârlog, dar nu vreau să închei fără să vă spun că înainte să pornim spre casele noastre am mâncar în Hunedoara o pizza execelentă la Johnny. Chiar nu m-am așteptat să găsim așa ceva mai ales că eram undeva în zona pieței Obor, un loc nu foarte “drăguț” ca să spun așa… însă pizza aia e comporabilă cu cea de la 5 Colțuri din Arad sau cea de la Milanese de la Florești și asta e mare lucru.
 
 

Sunt o ciudată

Am primit săptămâna trecută de la Ela o leapșă “ciudată” rău… se face că trebuie să scriu cu cea mai mare sinceritate despre 10 ciudățenii de-ale mele. Nu că aș avea doar 10, dar stau și mă gândesc care or fi cele mai cele dintre ele ca să le înșir aici :)
 
Oricum, cei care mă cunosc probabil știu cam despre ce ar fi vorba, că dacă nu vor afla acum și sper să nu se șocheze :))
 
1. Număr când beau apă (sau orice alt lichid) :)) serios… îmi număr înghițiturile și nu am nici cea mai vagă idee de ce o fac :)) Un psiholog, cineva? Poate să-mi spună?
 
2. Stau de multe ori cu calendarul în față și-mi fac planuri pe multe luni înainte, planurile sunt dintre cele mai variate, de la foarte realizabile la complet inutile :D
 
3. Niciodată nu știu dacă am închis sau nu ușa (de la casă, mașină, catedră, cameră de hotel, etc), într-o zi cred că am s-o scot din țâțâni pe cea de la apartament atâta o tot verific.
 
4. Mi-e rău de la prea multă pastă de dinți, sigur, eu îmi induc greața, dar oricum, mai ales dacă ora e foarte matinală sigur reușesc.
 
5. Pe vremea când alți copii doreau să devină doctori sau învățătoare eu am vrut să mă fac regizor… cred că-mi picase mie cu tronc că ar fi faină povestea din spatele filmelor :P
 
6. Îmi doream un frate mai mare (imaginați-vă că acest lucru fizic nu era posibil, dar m-am amăgit așa multă vreme, necăjindu-mi părinții) :))
 
7. Am făcut 3 luni de karate :)) prin 2000, cred că doream să învâț să mă bat, doar că atunci cânt ne punea să ne batem la antrenament mie îmi era milă să dau în adversar :D
 
8. Am scris poezii pe care apoi le-am aruncat pentru că deși le compuneam cu foarte mult entuziasm, odată terminate mi se părea că nu-mi mai spuneau nimic.
 
9. Am impresia că cei de la librăriile Humanitas se uită ciudat la mine când dau pe acolo (cred că am mai scris asta pe aici, dar mă stresează), cred inclusiv că șușotesc între ei pe seama mea (și a altora de prin librărie).
 
10. Pe la 10 ani am avut un vis foarte “solicitant”, m-am trezit ridicându-mă foarte speriată, dezorientată și repirând greu, a fost singura dată când m-am trezit din somn cu frica că poate nu mă trezisem. Uneori mă gândesc: dacă de fapt nu m-am trezit? :D
 
Vi se pare grea leapșa? Ce-ar fi să răspundă la ea: Anca, Monica, Mărgeluța și Vulpitza?

Rezultate concurs: De ce și ce citiți?

Am primit din nou nesperat de multe răspunsuri la concursul lansat acu’ 10 zile. Voi mi-ați mulțumit pentru inițiativă, iar eu vă mulțumesc pentru faptul că ați răspuns provocării mele. Îmi place foarte mult să văd că lumea citește și mai ales că vrea să împărtășească acest lucru și cu alții pasionați de același domeniu.

Dragii mei, entuziasmul vostru m-a făcut să-mi promit mie în primul rând că acest gen de concurs va exista de acum încolo periodic pe acest blog, iar datorită vouă poate o să-l ajutăm să mai crească, premiile să se îmnulțească, să avem participanți cât mai mulți și cărți cât mai atractive.

Înainte să comunic cui am hotărât să trimit cele trei cărți, vreau să îi rog pe cei care își vor regăsi numele mai jos să-mi trimită adresa la care va fi livrată cartea pe bianca.tripon@gmail.com, iar eu în cel mai scurt timp o trimit prin poștă.

Îmi pare sincer rău pentru faptul că am doar 3 premii la dispoziție. Cărțile merg la:

1. Zări și Etape – Lucian Blaga (Humanitas, 2003) merge la Monica Olteanu.
2. Milarepa – Eric-Emmanuel Schimtt (Humanitas, 2006) merge la Izabela.
3. Jerome Clement – Ce este cultura? În dialog cu fiica mea (Nemira, 2005) merge la Luiza (Vulpiza).

Vă mulțumesc din suflet tuturor și aștept să mai participați și pe viitor.

Așteptând Toy Story 3


Poate părea ciudat, dar eu nu am văzut Toy Story-urile (1 și 2) până anul acesta, când am avut o revelație… în total 3 ore de film au reușit să mă bucure mai mult ca orice, au reușit să mă facă să zâmbesc și să aștept cu nerăbdare continuarea poveștii. Și mi-au adus aminte de jucăriile mele dragi, am avut câteva care mi-au lăsat amintiri de neșters.

M-am reîntors iremediabil la copilărie, mi-am amintit de jucărioarele favorite, multe care încă mai zac în podul casei, mi-am amintit ce frumos mă putem juca cu păpușelele cumpărate de tati de la Zena (ultima primită a fost în clasa a VI a, deci a durat ceva), cu ursuleții și iepurașii de pluș (făcusem colecție) și cu cele câteva mașinuțe de fier cumpărate de la Benedeck :))

Poate de sărbătorile astea când dau pe la Ineu, urc până în pod să le fac o vizită, probabil o să-mi doresc să le cobor de acolo, poate mami va zbiera că îi umplu casa cu “prostii”, iar eu o să mă simt exact ca și pe la 6-8 ani :)) Ar fi interesant de experimentat, însă… Oricum în iunie când va apărea Toy Story 3 o să merg prima să-mi iau bilet, vreau mai mult ca oricine să văd prin ce mai trec bietele jucării ale lui Andy.

Stupidă întrebare, dar mai e cineva care nu a văzut Toy Story? Pentru că în acest caz recomand ambele filme cu cea mai mare căldură și lansez o invitație la următorul film (va fi 3D, trebuie văzut la cinema) :) Să fie pentru copilul din fiecare și pentru copilăria ascunsă pe care nu o vom uita niciodată :*