Titlu: Pe drum (On the Road)
Autor: Jack Kerouac (SUA)
Traducere din engleză Cristina Felea
Editura: Polirom, București, 2010
Nr. pagini: 440
Preț: 37 de lei (Cărturești, 2010)
Nota: 9/10 (pentru că am crezut că va fi altceva și a fost doar altcineva, o carte cu o altă identitate)

Am ținut cartea asta în bibliotecă până am șters praful de pe ea de câteva ori, amintindu-mi de fiecare dată că am cumpărat-o în ideea de a o citi imediat, eram extaziată numai când auzeam de ea, era cartea pe care se pare că mi-am dorit să citesc dintr-o viața anterioară. Dar, atunci când i-a venit rândul și m-am apucat de ea, am constatat că nu mă dă pe spate nici stilul, nici povestea și nici “dorințele mele refulate” (asta dacă tot mă omor cu Freud de-o vreme), dar în schimb mă dau pe spate personajele extraordinare și pare a fi un motiv suficient de a duce lectura la capăt.

Cum stau lucrurile aici? Jack Kerouac cred că a vrut să-și scrie memoriile sau ceva, așa cred, dar pentru că a constatat că viața lui nu a fost chiar atât de interesantă a luat deșteapta hotărâre să scrie biografia altcuiva, în speță a lui Dean Moriarty, personaj principal al scenelor de viață ale generației beat, care generație beat este chiar acest Moriarty în persoană. În real life personajul este doar inspirat (plagiat aș zice) dintr-un prieten al autorului, Neal Cassady.

Ce este cu adevărat valoros la această carte ar fi că amicul nostru Jack a reușit cred, dintr-un exces de zel să-l facă pe Moriarty chiar mai fabulous decât persoana reală, ceea ce este un lucru inimaginabil. În plus, consider că nu era nimic de generația beat fără această biblie care este On the road a lui Kerouac. Să mă iertați dar ce ar fi de creștinism, fără Biblia atotștiutoare de pe noptiera majorității? Ei, cam așa și cu această carte.

Povestea, pentru că este o poveste măiastră, despre o “pasăre călătoare”, începe atunci când autorul (Sal Paradise în carte) îl cunoaște pe Dean, tam nesam răsărit nici el nu știe de unde. În acele momente de maxima surexcitare, luând contact cu viața acestui nomad căruia îi lipsește sigur o doagă, scriitorul nostru, un talent nedescoperit încă, ia hotărârea de a urma calea necunoscutului, hoinărind prin Mexic și America cu Deam și alți priteni care nu înnotau nici ei tocmai în apele lor teritoriale, ca să zic așa.

Ce nu știe Sal, este că întâlnirea cu Dean nu l-a făcut doar să-și împlinească dorința de a călători fără țintă ci și de a descoperi cum stau lucrurile în viață, care-i treaba cu trăitul la intensitate maxima, dar mai ales cu trăitul pe muchie de cuțit.

Alegerile lui Dean, care azi e la New York și mâine în California, care azi e căsătorit și așteaptă un copil, dar mâine se târăște în primul motel cu cineva cunoscut pe marginea drumului, nu sunt tocmai fericite chiar dacă în aparență el este un fericit. Dacă depășești aparențele observi lesne că el este doar un inconștient. Am trait o are dezamăgire, pentru că am căutat o carte care să-mi zică “uite ce pățești dacă nu-ți trăiești viața” și am dat peste un roman care mi-a transmis “uite ce poți păți dacă o trăiești aiurea”. Drama mea cred că a fost și drama lui Sal, care paradoxal și-a găsit salvarea exact în faptul că a fost cel mai lucid dintre toți. Aici nu s-a aplicat “câtă luciditate atâta drama” a lui Camil Petrescu.

Chiar dacă tipologia lui Moriarty mi-a displăcut total, personajul în sine mi-a plăcut la nebunie, pentru că trebuie să fii cel puțin mai bolnav decât personajul ca să-l poți scrie în acest fel incredibil, iar Kerouac a fost din moment ce a reușit asta și încă ceva pe lângă asta, a portretizat o generație într-un singur om.

Ce mi-a plăcut iar foarte mult a fost acest dute-vino între coasta de vest și cea de est, frustrant pe alocuri dar și extrem de comic. Personajele au fost în permanență pe drum (uri), sufletele lor parcă fiind în vacanță chiar și atunci când corpurile se decideau să rămână pe loc pentru o vreme.  Imaginai-vă o carte în care personajele pleacă mereu undeva și se întorc de undeva numai pentru a pleca din nou și din nou în alte părți sau chiar înapoi de unde au venit.

Da, această carte poate să fie și grea, poate avea un rimt prea alert, un ceva de la care să te apuce o mâncărime de îți vine să crezi că au pus la editură ceva praf de scărpinat între file. Dar, nu, această carte nu este una despre “călătorii”, chiar Sal zice la un moment dat că așa gonea cu “apucatul” de Dean prin lume fără măcar să aibă timpul și șansa de a o vedea, și asta, zic eu, pentru că nu este o goană prin lume ci o goană prin viață. Ceea ce este complet diferit.

Recunosc, l-am compătimit foarte tare pe Dean, l-am urât și l-am iubit, iar la final l-am reabilitat așa cum ar fi fost normal să o fac. Ultima întâlnire cu Dean , evocată de Sal în carte, mi-a sfâșiat inima. Dean era un om trist, doar că din fericire nu-și permitea să știe asta. Dean în goana sa nebună avea iluzia că trăiește viața, dar, vai, era atât de cumplită această iluzie. Mi-a fost aproape frică la final când am văzut iluzia cu ochii mei, mi-a fost frică pentru că uneori mi-o doresc fără să știu ce înseamnă.

Titlu: Citind Lolita în Teheran (Reading Lolita in Teheran)
Autor: Azar Nafisi (Iran)
Traducere din engleză: Silvia Osman
Editura: RAO, București, 2007
Nr. pagini: 448
Preț: 45 de lei (Cora, 2009)
Nota: 9,50/10 (unele pasaje de roman discutat pot să plictisească, in rest excepțional)

O să încep cu o întâmplare care s-a petrecut la Roma în toamnă. Aici la o conferintă am cunoscut-o pe Mariam, o iraniană cam de vârsta mea așa, evident căsătorită și evident cu basma pe cap. Foarte drăguță de altfel fata, scrie povești pentru copii, m-a cadorisit și pe mine cu o carte. Pe lângă asta predă cursuri de literatură la Universitatea din Teheran. Așa din una în alta, ce să vorbesc eu cu ea, părea cam retrasă oricum și în nebunia mea de moment mi-am amintit și eu de singura scriitoare iraniană pe care citisem, adică Azar Nafisi cu Lolita ei. I-am zis lui Mariam treaba asta.

Reacția a fost următoarea: Azar Nafisi nu scrie bine, dacă vrei îți recomand eu alți scriitori iranieni. Spuse aceste cuvinte pe un ton normal dar în care am simțit o oarecare repulsie, am întrebat-o totuși de ce nu scrie bine, pentru că mie mi-a plăcut. Și Mariam mi-a zis că ea nu poate aprecia o persoană în ale cărei cărți se regăsesc viața și frustrările omului din spatele scriitorului. Wow, m-am gândit, acesta a fost chiar vocea Iranului ca răspuns la faptul că Azar Nafisi a fost și este de fapt un scriitor împotriva sistemului. Mi s-a părut incredibil, dar în același timp mi-am dat seama că această întâmplare m-a ajutat enorm să înțeleg această carte, m-a făcut practic să o înțeleg pe deplin.

Așadar, Citind Lolita în Teheran este o carte scrisă împotriva unui sistem politic de către o femeie care nu și-a găsit locul și liniștea în propria țară, pe care oricât de mult a iubit-o a trebuit într-un final să o părăsească doar pentru a uita toate ororile prin care trecuse. M-am întrebat mereu când citeam astfel de cărți, de ce situația este așa de grea în anumite locuri de pe pământ, dar citind-o pe Azar și cunoscând-o (din întâmplare) pe Mariam, mi-a dat singură răspunsul: pentru că unii oameni ACCEPTĂ. A accepta înseamnă a încuraja.

Provenind dintr-o familie în care tatăl a fost un primar al Teheranului, iar mama printre primele femei alese în parlamentul Iranian, Azar, ajunsă profesoară de literatură engleză la Universitatea din Teheran, manifestă diverse vederi liberare, iar beneficiind de o educație foarte bună, tânăra profesoară se vede îngrădită în Iranul în care legile devin peste noapte altele. De alfel, cariera ei didactică este în permanență în pericol deoarece romanele pe care le predă contravin legilor islamice, lumea din jur o vede cu ochi răi, concepțiile sale sunt mereu discutate și pe lângă faptul că nu-și poate ține cursurile, se vede mereu pusă să “joace” compromisuri pe care nu le acceptă. Participă la mai toate acțiunile de contestare a sistemului inclusiv la răzvrătirea împotriva vălului islamic și bineînțeles nu renunță la a preda romanele pe care ea le consideră importante.

Însă ea a fost un om prea mic pentru ce i se pregătea țării sale și în cele din urmă Azar Nafisi cu inima strânsă se vede nevoită să părăsească catedra universitară unde nu-și putea face treaba și decide să face un lucru pe cât de periculos pe atât de nobil. Ea coordează din propria casă un fel de cerc literar la care au fost chemate cele mai strălucite și interesante studente ale sale. Aici se puteau citit și discuta romanele interzise în facultate.

Dar lucrurile nu sunt chiar deloc ușoare, pentru că fiecare fată vine la întâlnirea din fiecare joi dimineață cu povestea proprie de viață pe care încearcă să o ducă în cârcă printre bombardamente și decizii luate cu frica în sân. Fiecare fată ar fi putut scrie cartea ei, cu problemele ei, cu neajunsurile ei cu speranțele ei și cu mai ales cu marele vis al fiecăreia, propria fericire atât de greu de ajuns în Iranul acelei perioade (și cel mai probabil că și al acestei perioade).

Fiecare capitol al cărții discută un mare roman și o mare poveste. Lolita lui Nabokov nu este decât un vârf al icebergului, pentru că “cenaclul” pus la cale trece prin Mândrie și Prejudecată, Marele Gasby, Daisy Miller, Domnișoara Brodie în floarea vârstei sau Invitație la eșafod. Dar cât de minunat se împletesc poveștile din aceste romane cu poveștile de viață ale fiecărui personaj, cât de tare dor piedicile obscure și cât de tare te pot înălța gândurile libere. Practic aceste fete (și un băiat, soțul uneia dintre ele) trăiesc prin aceste romane un pic mai mult decât lumea din afara casei lui Azar Nafisi, niște cărți pe care le poți număra pe degete pot elibera sufletul uman din încătușarea odioasă a neînțelesului. Lolita e viața, tot ce e înafara cărții e moartea, tot ce înterzis este pumnul în gură care câștigă în fața umanului.

Este o carte autobiografică, nu se neagă acest lucru, este o carte manifest, este o carte luptă, este, dacă vreți, un roman al unei revoluții interioare dus prin lectură, dar nu doar pentru eliberarea proprie ci și pentru eliberarea unora din cei care aveau potențial de a înțelege libertatea ca de ceva de respirat. Azar, omul acesta atât de curajos a încercat extrem de periculos (pentru ea și familia ei) să trasese pentru câțiva tineri un drum mai facil spre eliberare. Și cum? Prin mijlocul pe care îl știa cel mai bine, prin lectură.

Desigur, titlul este metaforic, Citind Lolita în Teheran se poate interpreta după bunul plac. Eu am trecut de la variantele “a face viața mai viața acolo unde există prea multă moarte” sau “a trăi pericolul, gustând din clipa plăcerii” la “cel care știe poezii nu se va plictisi în închisoare” (asta e din Steinhardt) sau “alegem să trăim” și aș putea continua. Așa cum spuneam, acolo în Teheran, Lolita e viața, îți pierzi dreptul la Lolita, îți pierzi dreptul la viață.