Am văzut în sfârșit Shawshank Redemption care mi-a schimbat puțin topul filemlor preferate în sensul că acum acesta îi sulfa în ceafă preferatului meu The Legends of the Fall. Va trebui să-l revăt cât mai repede.
Nici nu știu ce să vă povestesc despre acestă “închisoare a îngerilor” cum a fost tradus (fericit) acest film la noi, dar ce pot cu siguranță să vă spun este că în viața mea nu am văzut o poveste mai motivațională transpusă așa de frumos.
Două personaje au făcut tot filmul, doi actori au trecut prin experiența acestei pelicule care cred că și pentru ei a însemnat foarte mult. Nu știu exact istoricul filmului, nu știu cu ce premii s-a ales, dar au fost câteva din câte am auzit.
Tim Robbins căruia nu i-am acordat cine știe ce atenție până acum m-a făcut să vreau să-l mai văd și să-I caut filmografia, iar Morgan Freeman, despre el, aș putea scrie la nesfârșit, l-am plăcut mereu în toate rolurile, în toate ipostazele, transmite ceva “electric”, oare aș greși cu mult dacă aș spune că este cel mai bun actor din lume?
Revenind la poveste, pe foarte scurt vă spun celor care nu au văzut filmul până acum (și eu îl dețin de câțiva ani, dar se pare că acum a fost momentul lui): Andy (Robbins) ajunge în închisoare de maxima siguranță Shawshank, după ce este acuzat (pe nedrept) că și-a ucis soția și pe iubitul acesteia. Deși la început noi nu știm exact că el ajunge închis fără a avea chiar nicio vină, totuși prin acțiunile sale din închisoare ajungem să-l îndrăgim și să descoperim un om sensibil (aproape labil psihic puțin, melancolico-depresiv). Aici Andy îl cunoaște pe Red (Freeman), un negru aflat în acea închisoare după o crimă comisă în tinerețe. Pentru bună purtare, deși este condamnat pe viață, el este evaluat frecvent pentru a fi eliberat (deși deja avea 20 și ceva de ani la activ acolo, până să ajungă în aceeași închisoare și Andy).
Între cei doi se naște o prietenie extraordinară, iar Andy câștigă simpatia și încrederea tuturor, de la ceilalți deținuți, la gardieni, până la directorul închisorii. Mai mult decât atât, Andy, un om foarte cultivat, fost bancher, se implică intens în dezvoltarea bibliotecii închisorii și ajunge să lucreze într-un birou alături de directorii acestui loc înfricoșător (în spatele acestei “siguranțe” se află crime și multe afaceri necurate).
Totul pare simplu, oamenii de acolo par cât de cât împăcați cu viața lor, resemnați și așa, în acest ritm, se scurg alți 20 de ani, primii 20 pentru Andy, alți 20 pentru Red. Ce nu știm noi până cu jumătate de oră înainte de finalul filmului este că pentru pentru Andy sunt singurii 20, iar pentru Red ultimii 20. De ce?… vă las să descoperiți singuri.
Nu este un film de acțiune, cu evadări spectaculoase, gardieni care aleargă buimaci să să prindă criminali și criminali abili și șmecheri, nu are nimic acest film din cele obișnuite ale genului, și totuși m-a ținut în suspans peste două ore. Nu a fost nici un film puzzle, dar nu ai primit totuși nimic de-a gata, a fost, ce mai, un film excepțional, iar mesajul său un principiu de viață: Fear can hold you prisioner. Hope can set you free. Nimic mai adevărat, tot traseul personajelor în acest film nu a fost altceva decât traiectoria atât de dificilă și de intensă a vieților noastre.
Nu cred că am recomandat cu mai mult entuziasm niciun film până acum, așa că vă rog să-l vedeți.
