Viața este tare scurtă, oare de câte ori ne oprim ca să ne întrebăm ce contează cu adevărat pentru noi? Viața are un ritm alert, oare câți dintre noi ne oprim ca să ne întrebăm unde ne grăbim? Viața are multe uși, oare câți le deschidem pe cele ale inimilor? Viața ne dă mereu multe lecții, dar câți oare le învățăm cu adevărat? Viața îș bate uneori joc de noi, câți ne oprim ca să-i râdem în față? Viața ne-a adus aici pentru “ceva”, de ce ne încăpățânăm să ne schimbăm menirea?
Am senzația din ce în ce mai acută că este imposibil ca în viață să-ți iasă toate. Tocmai de aceea atunci când ceva mi-a mers în viața personală am simțit că va urma o “criză” în viața “profesioană” sau un declin la sănătate, la bani sau la alt domeniu. Mereu când ceva a mers bine “profesional” de exemplu, m-am aștepat și chiar așa s-a și întâmplat ca ceva să meargă extrem de aiurea pe plan personal, în relația familială sau în cea de iubire. Așa a fost mereu, nu țin minte că vreodată toate să fi mers roz pe toate planurile.
Într-un fel mă gândesc că poate e bine așa, în modul acesta nu te pierzi în prea mult bine, te echilibrează cumva și tocmai din acest motiv simt că e bine că am și o familie la care să mă gândesc, un iubit și o relație la care să “lucrez” și pe de altă parte un fel de “evoluție profesională” pe care mi-o doresc. Când ceva merge prost sau chiar foarte prost într-o parte am în ce mă refugia, și anume în cealaltă parte.
Dar în același timp știu că de fapt cel mai mult mă interesează viața mea personală, relația cu familia pe care vreau să mi-o construiesc, relația cu mama, cu prietenii, găsirea acelui loc căruia “trebuie” să-i aparțin, împlinirea viselor alături de cei dragi, să aduc un om nou pe lume, să am liniște și pace, să găsesc echilibrul și armonia în locul în care trăiesc, alături de oamenii lângă care trăiesc. Nu eu am ales ca aceste lucruri să primeze pentru mine, ci pur și simplu ele primează, ele stau la temelia personalității mele. Ele mă definesc și oricât aș vrea eu să zic că sunt altele mai importante pe lumea asta pentru mine, cum ar fi o super carieră sau o grămadă de bani care să-mi permită să trăiesc regal, oricât aș vrea să zic că astea sunt mai importante, nu reușesc, invariabil mă întorc la celelalte, ele îmi ocupă inima, sufletul și mintea. Asta sunt.
Se spune că oricine poate avea o viață personală împlinită, dar eu cred că nu e așa, cred că este chiar foarte greu să ai o viață personală împlinită, mai ales în aceste timpuri pe care le trăim, în aceste timpuri care au distrus mult din ceea ce putea înseamna o viață “de familie” cu ceva ani în urmă (de exemplu în tinerețea părinților mei). La fel de mulți spun că și o viață profesională împlinită se poate obține ușor, ai nevoie doar de un dram de noroc, însă nici aici nu este ușor, norocul reprezintă un procent foarte mic din orice reușită, mai ales din una “de carieră”, aici apar alte elemente mult mai “grele”. Deci ambele părți ale “împlinirii” înseamnă niște lupte de dus. Este foarte posibil să le câștigi pe ambele, dar este la fel de posibil să nu câștigi niciuna, alergând cu prea multă ardoare după amândouă. De obicei cei mai fericiți oameni sunt cei care sunt fericiți maxim în una dintre aceste două ipostaze prezentate, personal sau professional, însă din exemplele din jurul meu cei cu adevărat împăcați cu ei sunt cei cu o viață personală armonioasă. Pentru că poți avea foarte mulți bani și o carieră de invidiat, poți câștiga “cât vor mușchii tăi” sau poți fi “căpetenia căpeteniilor”, dacă inima ta e până la urmă singură și tristă, ești nefericit.
Mi-e frică și mie că nu o să-mi găsesc în veci un job pentru care să mă trezesc cu zâmbetul pe buze dimineața, mi-e frică și mie că nu-s capabilă să fac anumite lucruri pentru dezvoltarea mea profesională, mi-e frică ca nu-s suficient de “deșteaptă” pentru a face unele lucruri, mi-e frică că am să pierd bani, mi-e frică că nu am să mai câștig alții, mi-e frică de răutatea oamenilor care vor să te “jumulească” sau care vor să te “ardă” și să te “sape”. Mi-e frică că nu o să am o “funcție” care să-mi permită să fac ce-mi place, mi-e frică că nu am să pot fi capabilă să câștig atât cât pentru a supraviețui decent. Mi-e frică de toate de lucrurile astea.
Dar mult mai frică îmi este pentru siguranța familiei mele și pentru acel “ceva” ce ar putea să ia de lângă mine persoanele și lucrurile dragi, emoțiile pe care numai alături de ele și cu ele le pot trăi. Adică cel mai tare mă tem că ceva ar putea strica echilibrul vieții mele personale, sau că “ceva” ar putea duce la o neîmplinire pe plan personal. Mie mi se pare vital să fiu împlinită din acest punct de vedere, nu aș putea funcționa altfel. Atât.
