Fiecare cu povestea lui… italiană

Ce am mai făcut eu după ultima călătorie în Italia? Pe lângă altele, desigur? Am căutat bloguri alte expaților :D De fapt nu doream să găsesc numai bloguri ci mai repede îmi doream să găsesc experiențe ale unora care au trecut de la stadiul de “îndrăgostiți de Italia” la stadiul de imigranți curioși de “dolce vita”. Așa i-am descoperit pe Kate și Rob, pe care i-am adoptat imediat in blogroll, mai apoi pe Christy și apoi pe Sara. Iar într-o zi leneșă am descoperit o listă întreagă de care m-am bucurat maxim. Sunt mulți, foarte mulți și știu că sunt de fapt cu mult mai mulți.

Să aruncăm un ochi pe ce zic ei despre cea mai mare și “drastică” schimbare din viața lor.

Kate & Rob in La Vita e Bella

“Wondering how a married 20-something American couple ends up moving to Florence, Italy? Yea, we get that question a lot!

We’ve both always been wanderers, dreamers and adventurers. Rob grew up in Indiana, went to boarding school in California, college in D.C. and found his way to Arlington, Louisville, Philadelphia and now Italy with Kate, originally from Bucks County, PA. For years, we brainstormed ways to (legally) live in Italy. In the meantime, we tried living the more conventional life…moved to Louisville (a great city, btw), bought a house, got a car, etc. But, that life just wasn’t meant for us. It turns out that the answer was there all along: jure sanguinis AKA Italian dual citizenship. Kate qualifies through her paternal great-grandfather; Rob qualifies through his marriage to Kate (he knew it would come in handy eventually).

After 12 months of document searching, certifying and translating (including 6 months shacked up with Kate’s parents in the Philly area), we made the move to Florence, Italy in January 2010. All of the hard work and sacrifice has totally been worth it. We’re not sure how long will be here — could be forever, could be another year or so. For now, we’re living life by the seat of our pants and loving every second of it. You may be wondering how we support ourselves while living abroad. Well, here is what makes our lives a lot easier: we own a marketing/web consulting business. All of our business is online. Our clients are all over the map. We are truly location independent. We’ve worked really hard to get our business to this point. “ 

Christy in Ciao Christy

“I’m a Southern gal, who after living my whole life in Atlanta, packed up in 2009 & moved to Florence. I have a wonderful life here with the most scrumptious man I know, darling cat Abby and some of the best friends I could ever imagine. This blog is about my life, living as an expat, both the good & the bad, the funny & sad. What I DO know for sure is : I do feel fortunate to have met Antonio. I do feel blessed to have the best girlfriends in the entire world. I do feel lucky to walk past some of the most extraordinary works of art : every.single.day. “

Sara in When in Florence

“A little over 10 years ago I left my home in L.A and moved to Italy. I had a few hundred dollars, two overweight suitcases and no idea what I was going to do once I arrived. But I knew I was in love, with the City of Florence that is; I immediately felt comfortable here, like I was home. And then, before I knew what hit me, I fell in love again, this time with Luigi, the charming Southern Italian ragazzo I had only spent a few weeks with on my first trip. He was the only person I knew in the city. He took me back to his place and told me I could stay until I figured out what I was going to do. Well, as it turns out, I never left. We’ve been together ever since and have now been married for 5 years. After a few years in Florence I returned to California to further my studies at Art Center College of Design in Pasadena receiving my BFA in Fine Art. Shortly after graduating I returned to Florence and began working as a historical tour guide and developing my jewelry designs. My favorite things in life are my wonderful husband, my amazing girlfriends, my fat cat called Michelangelo, and Uniball colored pens.”

Well, peste aceste trei mărturii, care sper să fie un punct de plecare și pentru voi în explorarea blogurilor de travel, living and dreaming in Italy, mai ziceam ceva de o listă. Curioși? Oricum, Ms. Adventures in Italy este și el un blog de urmărit în sine.

Sursa foto

Chianti per sempre

La ora la care scriu aceste rânduri, o lumină caldă s-a așternut peste amintirea vizitei fulger în Chianti, de asemenea tot acum, cu un ceai verde cu lămâie și vanilie în brațe, caut cu grijă cele mai memorabile fotografii din acea zi friguroasă de toamnă în care mie îmi curgeau toate sinusurile de mama focului și aveam febră… Dar cu toate că mă simțeam fizic ușor dezechilibrată și străină de propriul corp, un sentiment autentic de acasă m-a cuprins încă din autocarul care șerpuia pe dealurile blonde și roșcate ale toamnei toscane.

Am parcat în fața unei vilișoare simple și cochete, o vie ruginită se zărea peste poartă, iar cerul o dădea suav în portocaliu. Ne prăgăteam de apus, de un final de ziuă bogată, iar eu mă aflam la începutul unei mari aventuri cu visele proprii și cu demonul “căutării oii fantastice”. Și nimic nu poate fi mai plăcut decât vaga impresie că ai găsit-o.

Paranteză: noi (familia mea) deținem o vie undeva lângă Ineu, județul Arad, din rațiuni necunoscute mie, locul acela a devenit unul din preferatele tatălui meu, îi plăcea acolo foarte mult. Pe lângă asta pe mine mă leagă de acest loc o mulțime de vacanțe cu prietenii mei dragi, veri întregi în care nu știam ce-i marea și muntele, dar știam pe dinafară cei 7 km pe care îi parcurgeam pe jos în ambele sensuri de câte ori ne apuca. Știu ce e o vie, știu ce oferă ea, nu m-am omorât să merg să lucrez acolo și nici măcar strugurii nu se numără printre fructele mele favorite, dar ideea de vie, imaginea unei vii, îmi crează un sentiment de liniște, pace și curios… de dragoste. Închid paranteza.

Tenuta Casanova, via din Toscana la care ajunsesem nu seamănă deloc cu via mea de la “deal”, dar este o vie, o podgorie chiar, iar ce urma să facem noi acolo era să-l cunoaștem pe proprietar și să degustăm vin, plus ulei de măsline, oțet balsamic, pasta de trufe și cremă de lavandă, toate obținute natural în locul acela ce părea rupt dintr-un tablou impresionist. Pentru că am făcut parte din grupul vorbitorilor de engleză, chiar proprietarul a fost cel care ne-a condus în minunata lume a vieții de la vie. Ceilalți din grup, vorbitori de spaniolă (a se înțelege că numai de spaniolă) au fost conduși la degustare de Julio, ghidul nostru. N-am știut inițial că avusesem baftă să fim ghidați la podgorie chiar de Silvano, proprietarul.

Silvano este un italian tipic, cum vine asta? Păi este minion, slab, puțin negricios, îngrijit și cu ochi alunecoși, însă foarte galant și serios și dacă e să o auziți de la mine, deși avea vreo 55/60 de ani, poate și mai bine, era sexy frate!… Silvano mi-a înmuiat picioarele încă de la început când ne-a zis cam așa: ceea ce urmează nu este doar o degustare de vin și alte bunătăți, nu e încercarea unor produse ci chiar gustul unor emoții. Mooaamă… cum așa ceva? Venisem pentru niște momente superbe și romantice… Silvano, vrei să le faci chiar perfecte? M-am rezemat puțin de umărul lui Clau și zâmbeam dincolo de situație. Apoi, Silvano ne-a povestit cum ajunsese el acu 20 de ani să dețină o funcție de conducere într-o multinațională (cum altfel?) și cum pentru timpul lui liber își cumpărase o vie, chiar cea la care ne aflam… și cum în timp și-a dat seama că vrea să facă doar asta, adică să-și dezvolte pasiunea de la vie, să renunțe la job-ul care nu-i mai aducea nicio bucurie etc (deja semăna cu un roman al lui Peter Mayle, doar că ăsta ce ni se povestea nu se petrecea în Provence ci în Toscana). Nu l-am mai urmărit pe Silvano, îmi ajungea, și dacă era să nu fie adevărat, mie povestea mi-a ajuns la suflet.

Desigur am degustat vin, am mâncat pâine proaspătă cu ulei de măsline, năut cu oțet balsamic, înghețată de vanilie peste care am pus din nou oțet balsamic, ne-am dat pe mâini cu cremă de lavandă și l-am ascultat pe italianul acela interesant cum ne povestea despre cât de multe poate spune un pahar cu vin despre o persoană, de la cum ții paharul, la cum te uiți la licoarea aia senzuală și până la cum îți atingi buzele de pahar… vă spun că a fost o experiență pe cinste :)

Apoi ne-am plimbat prin vie, am mângăiat o mâță gri și ne-am minunat la cât de liniștit era locul. Ce mix fantastic! Atât de intim și atât de deschis, sus pe un deal sălbatic la poalele căruia se întind orașe medievale ce concentrează rămășițele civilizațiilor extraordinare ce ne-au precedat. Eram aproape de toate acestea și totuși atât de departe. Toate acestea combinate cu miros de lavandă și de portocale coapte… vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu chiar dacă cine știe, poate nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Uneori mă gândesc (nebunesc) că poate chiar așa ar fi și cel mai bine, să nu mă mai întorc niciodată, ar fi ca o pasiune mistuitoare, dar niciodată consumată. Pasiunea perfectă, pentru care tremuri fără să ajungi să o cunoști cu adevărat, căci dacă ai cunoaște-o s-ar rupe vraja… Gândul efervescent că aproape auzi respirația cuiva în părul tău, dar nu te întorci pentru că nu vrei să moară mitul…

De ce a fost sezonul acesta, Touristica (Cluj) o dezamăgire

Ştiţi bine că nu merg în vacanţe prin agenţii, dar asta nu mă opreşte să merg în fiecare sezon, atunci când se ţine, la târgul de turism, mai ales că el se desfăşoară la Polus Cluj, foarte aprope de unde locuiesc. Aşa am mers şi de data aceasta, cu speranţa că voi vedea măcar cu ce ies în faţa agenţiile şi mă voi inspira din pliantele lor. Dar am găsit doar următoarele:

– foarte puţine agenţii, mai multe pensiuni şi hoteluri care se promovau individual

– unele standuri erau pur şi simplu părăsite (poate şi faptul că am ajuns duminică seara pe la ora 18 a contat, deşi programul târgului trebuia să fie până la ora 22)

– majoritatea oferetelor au fost axate pe partea vacanţelor la ski şi aproape deloc pe oferte generale pe toate gusturile (trebuia anunţat în acest caz ca va fi un târg turistic despre ski)

– oferta pentru Crăciun şi Revelion altfel decât la ski a fost aproape inexistentă

– m-am întors cu mai puţine pliante decât de la orice alt târg

Să zicem că au fost şi nişte părţi bune:

– se promovează intens pârtile din România, pensiunile din România şi am văzut promovându-se un oraş întreg, Piatra Neamţ (nu am fost dar chiar aş vrea să merg)

– promoterii nu au fost agasanţi, nu săreau cu pliante inutile (gen foi volante, trase la xerox, oribil)

– aglomeraţia nu a fosr chiar aşa de mare

Per ansamblu acesta fost târgul Touristica ediţia de Cluj, noiembrie 2011, nimic mai mult.

Foto

Ce rochie aş purta dacă aş petrece revelionul…

Acesta va fi un articol atipic pentru acest blog, pentru că va îmbina ideea de fashion cu cea de călătorie şi mai mult decât atât va implica visele mele aiurea, căci eu niciodată nu mi-am pus o rochie elegantă pentru revelion din simplul motiv că prefer un revelion activ (unde cea mai excusivistă piese vestimentară a fost cel mult o cămaşă) şi nu unul de mare lux şi dacă vreţi de mare clasă. Cu toate acestea nu pot să spun că aş zice pas unei petreceri de revelion în una din locaţiile de mai jos chiar dacă cerinţa ar fi: cea mai elegantă rochie din dotare, aşa că hai să vedem pe unde mi-au zburat mie gândurile. Băieţi, sper să nu vă plictisească lista următoare :)

Aşadar, ce rochie aş purta dacă aş petrece revelionul…

la Roma…

Foto

la New York

Foto

la Barcelona

Foto

la Tokyo

Foto

la Paris

Foto

la Moscova

Foto

la Bangkok

Foto

la Buenos Aires

Foto

Acestea fiind spuse (mi-am făcut damblaua, care fată nu adoră rochiile?), vă doresc încă de pe acum un revelion de vis, oriunde aţi fi şi mai ales orice aţi purta ;)

Reviste în limba română despre călătorii şi vacanţe

Puţini dintre voi ştiu cât de multe reviste îmi cumpăram eu în trecut şi poate şi mai puţini ştiu că eu păstram toate aceste reviste. În podul casei de la Ineu stau bine la păstrare (probabil până copilul meu va fi destul de mare să urce în pod) o ladă foarte mare plină cu reviste, ordonate după data apariţiei şi după câte numere am de un anumit fel. De vreo 4 ani însă am lăsat-0 mai moale cu revistele, îmi iau maxim o revistă bună pe lună şi în general una care are inclus în titlu  travel, călătorii sau vacanţe. Însă ce mi-am dat seama este că pe piaţa românescă există foarte foarte puţine publicaţii specializate strict pe travel. Mai mult decât atât după ce a dispărut Clever Travel (Imperator şi Răzvan Marc ne pot spune mai multe), eu n-am mai găsit nicio revistă de travel pe care să o citesc cu drag şi care chiar să se plieze pe călătorii de rând ca să zic aşa. Am TOATE numerele care au apărut din acea revistă, fără să ştiu la vremea respectivă cine sunt Cezar şi Răzvan (asta se întîmpla prin 2006, parcă).

Consider şi susţin cu tărie că revistele de travel româneşti, sau străine traduse, lipsec aproape cu desăvârşire din peisaj şi aici mă refer la revistele tipărite că sincer alea sunt reviste, cele online le putem numi site-uri. Aşa că am “cules” pentru voi, cei care mai sunteţi interesaţi de acest subiect, câteve reviste din acest peisaj dezolant al presei de travel din România şi evident am dat link spre site-ul unde se pare că se promovează fiecare. Va urma un articol şi cu revietele de travel straine.  Până atunci mai adăugaţi voi alte titluri la cele 4 găsite de mine.

Vacanţe şi călătorii

Vacanţe la ţară

Terra Magazin

National Geographic Traveler – singura pe care o citesc şi care mi se pare bună, singurul bai e că apare de 3 ori pe an, maxim, e un fel de revistă sezonieră.

 

San Gimignano-Siena-Chianti (II)

Sau dolce far niente în Siena :)

Data trecută am rămas cu povestea la Siena, acest oraş minunat pe care chiar şi fără un posibil drum prin regiune tot ne-am plănuit să-l vedem şi să-l luăm la pas. La fel ca şi Florenţa şi San Gimignano şi Siena este un oraş turistic cu câteva puncte importante de atracţie cum ar fi Piazza del Campo, Catedrala Santa Maria Assunta, Turnul primăriei etc.

Însă ghidul nostru, Mateo ne-a plimbat puţin mai mult decât am fi făcut-o noi de capul nostru şi chiar s-a ocupat să ne explice multe despre fiecare clădire ce stătea acolo de secole. În plus am aflat chiar mai multe decât doream să ştiu despre cel mai celebru festival popular din Italia, festivalul care face și mai cunoscut acest oraş toscan şi de care poate foarte mulţi aţi auzit deja, Palio. Palio este o cursă tradiţională de cai ce se desfăşoară chiar în Piazza del Campo de două ori pe an, odată în iulie şi odată în august şi este singurul festival popular italian transmis în direct la televiziunea naţională.

Sincer eu n-aş fi vrut să văd Siena pentru prima oară de Palio pentru că toată Piazza del Campo se închide pentru acest eveniment, ori mie piaţa asta mi-a plăcut cel mai mult din tot oraşul. Are o formă de semicerc şi o culoare roşiatică obţinută prin călădirile centrale, atunci când soarele îşi trimite razele peste turnul primăriei. Atmosfera de vis rezidă în faptul că locul devine foarte cald, foarte confortabil, starea asta o resimt toţi cei prezenţi în piaţă care efectiv se întind pe jos ca pe un pat cu perine moi. Le-am urmat exemplul, pentru un efect maxim de dolce far niente.

Ce mi-e ciudă este că nu am urcat în turnul primăriei, aici Clau a lansat întrebarea de ce în Italia chiar trebuie să urcăm în toate turnurile?, pentru că pe lângă faptul că stăm la cozi mai trebuie să urcăm şi un infinit de trepte. Însă pentru mine acesta este tot farmecul, fiind din plin răsplătită cu panorama superbă ce o pot cuprinde numai din vârf, dar această activitate nu are efectul scontat pentru amândoi. De data asta, m-am luat după el, deşi am dat târcoale intrarii încercând să mă hotărăsc să urc singură, dar am renunţat în faţa cozii. Însă se ştie, mie îmi place să urc cât mai sus… să cuceresc fiecare redută medievală.

Aşa că am plecat oarecum cu Siena văzută pe jumătate, dar şi cu jumătate de suflet pierdut acolo în piaţa aia ce se pregătea de apus. Nu aveam însă de unde să ştiu că ce era şi mai interesant abia avea să urmeze… Chianti, locul care mi-a topit inima pentru totdeauna şi care merită o postare separată, căci am atât de multe sentimente de pus într-o singură relatare despre acest loc cu adevărat special.

Voi cine sunteţi? (descriere în versuri)

Pornind de la versurile de mai jos, Octavian Goga – Fără Ţară, care îmi plac la nebunie din clasa a XII a şi drept urmare le-am pus ca moto la albumul de absolvire, vin şi vă întreb şi pe voi, puteţi să-mi spuneţi cine sunteţi în cîteva versuri? Aş fi curioasă ce iese… (cred ca am mai postat poezia pe blog, dar in alt scop)

Eu sunt un om fara de tara,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob razlet scapat din fiara,
Cel mai sarac de pe pamânt.
Eu sunt un mag de legea noua,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am ratacit sa v-aduc voua
Povestile din tara mea.

Eu sunt o lacrima târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare calatoare
De pe tarâmuri fara glas,
Si dintr-o lume care moare
Sunt strigatul ce-a mai ramas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt tipatul muiat în sânge
Al vaduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei si-al urii,
Un visator de biruinti,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept mostenire din parinti.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede si reci,
De unde-aducerile-aminte
Tin straja unui gând de veci.
Si cu fiorul care poarta
Pe cei încrezatori în frati,
V-am plâns la fiecare poarta
Durerea mortilor uitati.

*ultima strofă a poeziei nu o simt, ca să zic aşa, deci nu am scris-o :)