Cum să vezi ca un turist, oraşul în care locuieşti (azi: Clujul)

Am zis de multe ori: dacă locuieşti într-un oraş frumos ajungi după o vreme să îl consideri pe nedrept, banal. Îmi amintesc şi azi cât de frumos mi s-a părut Clujul prima dată când l-am văzut. Avem 17 ani, eram îndrăgostită cum numai la 17 ani poţi fi (imaginaţi-vă că mai am şi acum presat trandafirul pe care l-am primit atunci.. în Cluj), eram nerăbdătoare să descopăr locuri noi, eram probabil la începuturile mele de turist, fără să ştiu de fapt cum este să fii un turist şi eram… mică :D

Aşadar am văzut Clujul de undeva de sus de la Cetăţuie şi am zis că daaaa, e dragoste la prima vedere. De atunci şi până m-am mutat definitv (cică) în Cluj a mai trecut ceva vreme, dar când am venit ca să rămân, parcă a murit ceva în acea dragoste (cumplit destinul ăsta al omului), adică mi se părea totul foarte accesibil, tangibil, al meu cumva… murise mitul, asta ca să nu o mai lungim. Nu că nu mai era Clujul la fel de “mândru”, ba poate chiar era mai fain, dar… noah, eu era de vină. După ce am facut şcoli pe aici, după ce m-am angajat (întâi ca PR la o agenţie imobiliară, deci am învătat sute de străzi într-un an şi ceva cât am lucrat acolo), era poate normal ca din mit să mai moară, mai ales că îmi făurisem vise noi la poalele dealului Feleacului.. eh….

Dar, nu am vrut şi nu vreau să rămână aşa… astfel că de câte ori am avut ocazia, mi-am propus să văd oraşul “meu” şi altfel, adică ceva în genul: poate într-o zi nu va mai fi al meu, aşa că hai să mă bucur de el acum, să merg cu ochii pe sus pe la clădiri, nu pe jos pe la asfalt sau gropi, să urc la Cetăţuie atunci când timpul mi-o permite, ca să îmi amintesc cum m-am îndrăgostit de acoperişuri fierbinţi, să mă opresc uneori din rutina de zi cu zi şi să mă aşez pe o bancă pe malul Someşului, să intru prin Biserici şi Catedrale şi să le văd ca şi cum aş intra în ele pentru prima dată, să văd 360 de grade într-o piaţă, nu să am ochelari de cal şi să îmi urmez robotizat şi anost drumul…”

Şi vreau să vă spun că mai mult sau mai puţin, aşa am făcut, în plus am profitat de fiecare ocazie când aveam musafiri ca să mă comport şi eu ca un musafir prin oraş, să văd mereu cu ochi curioşi locuri pe lângă care am trecut de alte zeci sau sute de ori, să mă opresc la o terasă şi să mă comport ca şi cum aş fi la o terasă pe malul Senei sau la umbra platanilor, să respir şi să-mi dau răgaz. Să mă simt poate, ceva mai bine ca şi musafirii pe care i-am luat în “turul Clujului” şi paradoxal, dar cred că le-am insuflat ceva din asta şi lor făcându-i să se simtă bine primiţi pe aici (sper!) :)

Sâmbăta trecută a fost un astfel de moment, am avut musafiri şi pe lângă musafiri am avut şi o vreme minunată, cu 20 de grade de primăvară adevărată pe care am aşteptat-o ca pe pâinea caldă… Am pornit în oraş şi am văzut… atât de multe, încât mi-a venit ideea de a le dezvolta mai pe larg pe toate în postări separate pentru că deşi aici lângă mine, niciodată nu am vorbit despre ele ca despre nişte obiective turistice: “Catedrala” Catolică Arhanghelul Mihail, Biserica Piaristă, Biserica Franciscană, Piaţa Unirii, Piaţa Muzeului, Bulevardul Eroilor, Piaţa Lucian Blaga, Hotelul Melody, Cetăţuia şi Doamne câte ar mai fi şi în ce lumină frumoasă le-am văzut zilele trecute, îmi părea rău că nu sunteţi toţi aici cu mine să le vedeţi şi voi… Dar dacă o să veniţi, o să fiu aici pentru voi … şi pentru mine ;)

Promit să vă arat poze (din Cluj) mai multe pe viitor ;)

Leapşa turistică despre România

Leapşa am primit-o de la Aliceee la iniţiativa celor de la Prăvălia de acasă fără să ştie ei ce “Romanian week” au creat la mine pe blog :) Oricum leapşa a venit la fix pentru R(omânia) M(erită) D(escoperită). RMD!

Sunt 3 întrebări frumoase, la care înainte de a răspunde eu, o să îi rog pe următorii prieteni, dacă doresc şi au chef de puţin “travel românesc” să răspundă şi ei: Plimbărici, Tomata, Mărgeluţa, Camelia, Oana, Ana, Monica şi Claudia :)

1. Dacă aţi avea puterea ministerului voi cum aţi promova România din punct de vedere turistic?

România suferă foarte rău la capitolul infrastructură, că nu avem autostrăzi este una, că unele drumuri judetene, comunale etc sunt impracticabile este altceva şi aici ar trebui lucrat. Ca să ne vină turiştii şi să nu enerveze complet până ajung la destinaţie ne-ar trebui nişte şosele care să se poată numi şosele. O să vă dau un exemplu din judeţul Cluj, sunt zone deosebite la care efectiv nu se poate ajunge, se ajunge greu şi pe timp de vară, ce să mai zic iarna: Fizeşu Gherlii, Buza, Geaca, o zonă de lacuri de pescuit impresionantă… dar nişte drumuri care scot din pepeni orice şofer, am declarat solemn că nu mai calc acolo, chiar dacă peisajele sunt MINUNATE. Am înţeles că nu sunt bani şi voinţă ca să legăm segmentele de autostradă pe care le avem, dar cred că, să reabilităm câteva drumuri care duc spre locuri turistice deosebite, asta s-ar putea face cu un minim interes. Să vă mai zic de Valea Arieşului? Cu Peştera Scărişoaaă, Staţiunea Arieşeni… e varză, se duc nabii suspensiile la maşină şi pierzi foarte mult timp. Să mai zic cât de greu se ajunge Sarmizegetusa? Doamne a fost un calvar, iar dacă acest obiectiv nu merită atunci ce merită? Vai câţi bani s-ar scoate din excursiile la Sarmizegetusa, dacă ai avea cum ajunge acolo fără să ai parte de o aventură nefericită!!!

Apoi mi se pare incredil cum de nu există autobuze turistice în marile şi frumoasele oraşe ale României. Eu, pe cuvântul meu dacă nu, aş merge cu o propunere la Primăria din Cluj, cum să nu aibă Clujul aşa ceva? Cum? În Cluj chiar vin mulţi turişti, ar merita. Văd că la Bucureşti avem (am fost cu el şi a fost super!). Clujul, Sibiul, Timişoara, Iaşi… păi ar fi de vis să apară acest gen de autobuze, imaginati-vă că mulţi turişti habar nu au ce să vadă în aceste oraşe, chiar şi eu, de merg mâine la Iaşi (n-am fost niciodată), nu mi-ar fi foarte comod să mă plimb în voie pe la obiective, dar un asemenea autobuz m-ar rezolva problema.

Hai să nu mă întind, deci ar fi două modalităţi deocamdată prin care aş mişca ceva în domeniul turismului din România: drumurile judeţene şi comunale reabilitate la modul serios şi autobuzele turistice din marile oraşe!

Salina Turda

2. Dacă un străin v-ar cere o listă cu 5 obiective turistice mai puţin cunoscute din Romania ce i-aţi propune şi de ce?

1. Castelul de la Ciucea (Casa Memorială Octavian Goga) despre care tocmai am vorbit şi am zis de ce merită vizitat.

2. Salina Turda pentru că este un loc absolut deosebit, mai ales acum după reamenajare arată foarte S.F, este inedită ce mai! Am fost de vreo 4 ori şi sper să mai ajung şi anul acesta, e de neratat dacă treceţi prin zona Cluj-Turda :)

3. Casa Memorială Ioan Slavici şi Cetatea de la Şiria (judeţul Arad) le iau împreună pentru că aşa şi recomand să se viziteze, sunt probabil cele mai de seamă obiective turistice din judeţul Arad, din păcate însă pentru potenţialul turistic al Aradului nimeni nu face nimic :(

4. Peştera Meziad (judeţul Bihor) pentru că este una dintre cele mai mari şi mai lungi peşteri din România, un rai al speologilor şi al tuturor celor care ajung pe Valea Meziadului.

5. Biserica Sfântul Nicolae de la Densuş (jud. Hunedoara) pentru că este una dintre cele mai vechi biserici de rit bizantin din România, este situată într-un loc pitoresc, dar destul de puţină lume trece pe acolo.

Biserica de la Densuş

3. Dacă aţi reprezenta România într-o altă ţară ce suveniruri autentice din România aţi duce cadou?

Chiar am avut de trimis un colet cuiva din Portugalia şi am ales să-i trimitem nişte ţuică adevărată cum se face pe aici pe la noi prin centru/vest :) Deci aş mai face cadou aşa ceva pentru că este foarte apreciată.

Aş mai dărui şi un film de-al lui Sergiu Nicolaescu, cu subtitrare în engleză, dar chiar am căutat pentru cineva şi să ştiţi că nu prea au subtitrări filmele româneşti. Mare, mare păcat :(

Pentru doamne poate o ie ţărănească sau ouă încondeiate, sau albume de artă despre artişti români, însă bilingve sau traduse (am căutat unul despre Corneliu Baba până aproape să renuţ şi într-un final am găsit ceva şi a fost fericirea maximă). Cred că mai marii noştri nu se gândesc că şi acest program de suveniruri face parte tot din promovarea turistică a României. Mai avem de învăţat asta e…

Trenul de Trieste

Titlu: Trenul de Trieste

Autor: Domnica Rădulescu

Editura: Tritonic, 2008

Traducerea: Oana Durican (nu am înţeles de ce nu a tradus cartea chiar autoarea care nu a uitat limba română)

Nr. pagini: 266

Preţ: 38 RON pe librariileonline.ro

Recunosc că am cumpărat această carte la primul impuls pentru că avea Trieste în titlu, iar Trieste pe lângă faptul că este Italia, mai este şi unul din locurile mai putin turistice ale Italiei, deci un loc în care vreau să ajung, pentru frumuseţe şi inedit. Categoric cartea nu este una despre Trieste şi nici măcar nu este una despre călătorii, sau… hmm, poate că este despre un anumit fel de călătorie. Cert este că am ţinut în mâini şi am băgat la suflet una dintre cele mai bune poveşti despre libertate.

Cartea scriitoarei americane de origine română, Domnica Rădulescu, este o carte autobiografică ce include şi episoade de ficţiune, însă până la urmă a ieşit un fel de roman, destul de bun şi destul de prost în acelaşi timp. De ce bun? Pentru că pentru una ca mine care le revoluţia din ’89 avea 5 ani, poveştile cu iz de comunism spuse bine, aduc mereu câte o piesă nouă în puzzle-ul “pe vremuri” pe care n-am pretenţia că-l cunosc.

Trenul de Trieste ne aduce povestea de dragoste, dor şi libertate a unei studente din Bucureştiul lui “Nea’ Nicu”, Mona. Mona îl iubeşte pe Mihai, dar tot Mona îl mai bănuieşte pe băiat că ar putea fi securist. Toate acestea Mona le resimte pe fundalul contextului politic care îi hărţuieşte familia şi implicit pe ea, care se vede atrasă în tot felul de posturi stânjenitoare pentru aş turna tatăl sau colegii la securitate. Aşa că Mona lasă tot şi fuge. Întâi ajunge la Trieste (de unde şi titlul cărţii), primul ei contact cu lumea “reală” cu lumea fără turnători şi secutitate, dar şi cu lumea fără acasă şi fără iubire. De aici însă Mona ajunge să plece în USA crezând că trebuie să ajungă pe tărâmul tuturor posibilităţilor ca să uite complet de România ei iubită cu patimă şi urâtă la aceeaşi intensitate. După ce ajunge însă la Chicago, se căsătoreşte şi trăieşte visul, nu doar al ei ci şi al familiei ei, familiei care şi-a trăit libertatea doar prin ea, Mona realizează că trecutul nu este doar o poveste ci chiar o esenţă a întregii ei fiinţe.

Iubirea pe care în toţi anii de după plecarea din România, i-o poartă lui Mihai, frustrarea că a plecat cu misterul neeluciat (a fost EL sau nu a fost securist?), faptul că nu poate să-şi găsească împlinirea alături de soţul ei, dorul nemărginit de acel acasă pe care nu a mai reuşit să-l cunoască în altă parte decât la Bucureşti, toate aceste îi încolţesc Monei în minte ideea de a se întoarce şi a se pune de acord cu trecutul ei.

Cartea este o carte de dragoste pentru patria mamă, o dragoste pe care numai fugind din ţară cred că te poate încerca. Mona se întoarce, dar nu voi deconspira ce găseşte şi nu am să vă spun câte din frământările ei îşi găsesc rezolvare. Totuşi trebuie să mai răspund şi la faptul că am admis că romanul este şi unul destul de prost. De ce? În prium rând pentru că finalul a fost foarte dezamăgitor, iar dincolo de povestea ce m-a ţinut cu sufletul cu gură cred că mai stă şi o campanie de marketing a doamnei Răduescu. Poate mă înşel, însă dânsa după ce a publicat acest roman în engleză, aşa cum l-a şi scris de fapt, l-a “adus” în România odată cu venirea ei pentru susţinerea unor cursuri pe la universităţile din ţară. Dar, desigur acest lucru nu poate fi privit numai negativ, iar eu mă bucur că fie şi pentru atâta lucru romanul a ajuns să fie tradus şi la noi.

Dacă e să pun pe cântar, lucrurile bune din roman, stilul şi povestea în sine înclină balanţa spre lucrurile pozitive şi tind ca pe cele mai puţin bune să le dau uitării. Aşa că, vă recomand cu căldură acest roman despre România pe care unii o cunoaştem doar din auzite şi despre povestea unei tinere pentru care România va fi mereu primul dor între doruri.

România merită descoperită!

Deşi poate aşa pare, nu-mi doresc să văd doar ţări străine ci vreau să mai dau raite şi pe la noi căci, numai Dumnezeu ştie câte mai sunt de văzut. În urmă cu câţiva ani, prin 2009 mai exact, înainte de a fi ieşit prea mult din ţară, îmi spuneam cu vehemenţă că la cât este România de mişto ca peisaje şi locuri splendide, ea, România, merită descoperită şi merită “sacrificat” fiecare weekend cu vreme bună pentru a ajunge tot în altă şi altă parte şi a cunoaşte fiecare colţişor din ţara asta. Mă bucur că şi după ce am mai scos capul este graniţa de vest (mai ales) simt tot la fel.

Din fericire, pe vremuri, când nu se ieşea aşa uşor din ţară, iar ai mei nu aveau cultul depăşirii graniţelor, ne-am plimbat prin ţara noastră de cântec şi dor încercând să descoperim câteva din comorile ei în adâncuri înfundate şi chiar am descoperit câteva, v-am mai arătat prin postările mele înapoi în viitor.

Ce doresc eu acum este să promovez un fel de campanie, dacă vreţi, îi putem spune altfel, dar mie îmi place cum sună Campania: ROMÂNIA MERITĂ DESCOPERITĂ! Aş vrea să luăm fiecare judeţ în parte şi să scriem despre locurile frumoase ce pot fi vizitate. Desigur aici nu mă refer doar la locurile populare de care ştie toată lumea ci şi la cele mai puţin cunoscute. Cum deja ştiu că mă citesc oameni din toate colţurile ţării, de la Iaşi, la Galaţi, Bucureşti, Constanţa, Timişoara, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Sibiu, Arad etc aş vrea ca prin sprijinul vostru, să avem o listă frumoasă de “obiective turistice” interesante din toată ţara. Eu una aş vrea ca săptămânal dacă se poate să scriu despre un anumit judeţ sub această deviză: ROMÂNIA MERITĂ DESCOPERITĂ, despre ceea ce am văzut şi ceea ce nu am văzut încă dar aş vrea din inimă să văd, să vizitez, să gust. Iar voi în comentarii să lăsaţi opinii despre locurile văzute de voi din judeţul respectiv.

Desigur ar fi mai mult decât minunat ca cineva să vrea să fie partener la această campanie, dar avem timp să ne mai gândim. Poate se sesizează cineva care ne-ar putea ajuta cu materiale cu şi despre România, cărţi, albune, hărţi (pe care să le dau premii la concursuri despre România)etc. Cel mai mişto ar fi să avem de partea noastră şi agenţii, dar toate la timpul lor.

În plus dacă cineva doreşte să scrie pe blogul propriu un articol sub această deviză, iar la final să o menţioneze, îl rog să-mi lase un link la acest articol şi eu îi voi menţiona la rândul meu, de fiecare dată când scriu sub această deviză. Primul mare partener este plimbarici.ro, puteţi să vedeţi cum ne ajută ei în promovarea campaniei atat pe blog cât şi pe forum şi să vă inspiraţi :)

Deocamdată am ieşt doar cu anunţul şi apoi vedem ce se va întâmpla. Poate numărul 13 de azi va fi cu noroc şi ROMÂNIA MERITĂ DESCOPRITĂ! va avea succes. Voi ce ziceţi?

România NU este asta:

Foto

România ESTE aceasta:

Foto

Cea mai tristă carte pe care am citit-o: Să nu mă părăseşti…

Titlu: Să nu mă părăseşti

Autor: Kauzo Ishiguro

Editura: Polirom, 2006

Traducere: Vali Florescu

Nr. pagini: 360

Preţ: 28 RON pe librarultau.ro

O fi sunând extrem de siropos titlul acestei cărţi, dar subiectul este unul cât se poate crunt. Mi-am dorit să citesc această carte pentru că toate “blogurile cititoare” o citiseră, în plus unii mai văzuseră şi filmul (pe care îl am, dar acum nu mai sunt aşa de sigură că vreau să-l văd, dacă merită, vă rog să-mi spuneţi).

Povestea este una categoric S.F, dar un S.F de natură sentimentală, dacă nu există ar trebui inventat stilul pentru această carte. Despre ce este vorba: într-o realitate pe care s-ar putea să o cunoaştem cândva se cresc clone umane cu scopul precis ca aceasta să devină donatori de organe pentru “oameni”. Tristeţea este că aceste colone, nu sunt văzute ca nişte oameni şi nici nu-i consideră nimeni aşa. Cât sunt mici nici ei nu au habar pentru ce există, dar când mai cresc şi-şi înţeleg rostul, viaţa lor devine cumplită şi de neimaginat. Imediat după ce părăsesc centru în care sunt crescuţi, ca într-o pepinieră, ei devin îngrijitori pentru generaţiile deja existente de donatori, asta până când ei vor dona la rândul lor.

Personajul principal al cărţii este Kathy, o îngrijitoare ajunsă la vârsta la care ar fi trebuit să doneze organe deja, dar totuşi încă nu a ajuns în acest punct. Acţiunea se petrece în două perioade diferite odată cu întâlnirea dintre Kathy şi Ruth, cele două au făcut parte din acelaşi centru de creştere a clonelor, iar Kathy alege să o îngrijească, astfel rememorând perioada din copilăria şi adolescenţa lor. Cele două femei, prietene şi nu prea au crescut la Hailsham, alături de Tommy (practic aceste trei personaje sunt toate personajele romanului), cei trei fiind mai mult decât nişte prieteni, formând un triunghi amoros extrem de ciudat şi de “uman” în acelaşi timp. E foarte frumoasă povestea de dragoste dintre ei, însă circumstanţele în care ea se desfăşoară sunt teribile şi este evident faptul că scopul vieţii lor va fi pus de-a curmezişul în faţa oricărei posibile poveşti de iubire. Nu vă voi dezvălui ce se întâmplă de fapt, dar vă pot spune că este extrem de trist.

Aceste clone au viaţa lor, pe care nimeni o vede, au visele lor, pe care toţi ştiu că nu le vor trăi, au iubirile lor pe care ştiu că nu le vor putea împlini, au planurile lor care nu se vor realiza niciodată, dar peste toate au destinele lor pe care simplu ca bună ziua, le ştiu de la bun început… şi totuşi, natura umană, clonată sau nu îşi spune cuvântul, vor dreptul la toate cele de mai sus. Dreptul, tocmai dreptul ce li se refuză constant şi frustrant, chinuitor şi tragic. Rămâne de văzut, prin lectura fiecăruia, dacă aceşti condamnaţi vor găsi vreodată drumul spre libertate.

Personajele: nu prea mi-au plăcut, dar povestea a compensat, Kathy a fost cea mai OK, dar totuşi nu mi-a plăcut deloc la ea timiditatea şi nehotărârea. Ruth mi-a displăcut profund, a fost exact exponentul oamenilor “răi” din jurul nostru. Thommy în schimb a fost poate cel mai tragic personaj, s-a luptat cu proprii demoni, însă a acceptat cu seninătate cumplitul destin pentru care a fost creat. Kauzo Ishiguro, a creat însă o lume fabuloasă pentru cele trei personaje ale sale, a creat o poveste complicată, dar despre care a vorbit simplu şi fără ocolişuri, se smiţea din “tonul” autorului că şi el acceptase destinul crunt al personajelor sale, consolându-se parcă odată cu ele, murind puţin câte puţin.

Este o carte bună, însă este o carte grea, o carte în care te poţi pierde uşor, poţi rupe uşor firul poveştii, fir şi aşa destul de fragil şi de invizibil. Este însă o carte pe care o recomand, o construcţie epică de excepţie, cu un stil aparte şi cu nenumărate posibilităţi de interpretare. Însă nu uitaţi, chiar este o carte tristă până în cel mai adânc substrat…

Despre cum să faci pană în faţă la Castel şi altele de weekend

Am avut un weekend fain rău, cel puţin ziua de sâmbătă, când, pentru că am avut treabă 70 de km mai la vest la Cluj, roţile Kiei ne-am dus şi până la Ciucea. Cu această ocazie l-am vizitat pe Goga la Castel, care Castel (Conac), de pe domeniul de la Ciucea a mai fost văzut de mine în urmă cu vreo, hmm, 12 ani, când am fost în excursie organizată de la şcoală. Îmi aminteam de Mausoleu, de sala de muzică a Casteului, dar cam atât. Clau, care a ajuns acolo tot cu clasa, dar în altă excursie îşi amintea de biblioteca de 6000 de volume a familiei Goga, curios dar eu ori n-am văzut biblioteca în tura precedentă, ori la 15 ani încă nu mă îndrăgostisem în aşa hal de cărţi încât să le văd peste tot ?!?

Oricum, sâmbătă am prins o vreme extraordinară, poate cea mai plăcută zi d.p.d.v. al temperaturilor de la 1 octombrie 2011 încoace. Şi ca o paranteză, martie a venit la Cluj cu 3 zile fantastice, 1, 8 şi 10 martie, din care 10 martie a fost ce trebuia să fie pentru această perioadă, în rest vreme foarte schimbătoare ce a venit la pachet cu o stare psihică schimbătoare ce anunţă astenia, bat-o vina… Azi la Cluj a nins cu fulgi mari şi anormali, nu mai pot cu iarna de anul acesta!…

Am văzut aşadar Casteul/Casa memorială Octavian Goga, Mausoleul iubirii (mormântul soţilor Veturia şi Octavian Goga), Casa de oaspeţi şi Casa Ady Endre (domeniul de la Ciucea i-a aparţinut lui iniţial). Ce se ascunde însă în spatele domeniului de la Ciucea pus la punct de Veturia Goga este o poveste de dragoste. Şi uite aşa, fără să ne dăm seama (jur) excursia la Ciucea s-a transformat într-o ieşire romantică. După ce am vizitat Castelul şi Casele mai sus menţionate (taxă 5 lei/persoană) ne-am pierdut prin imensul parc din jur, urcând la Mausoleu şi vizitând micuţa bisericuţă din lemn.

Mausoleul iubirii este practic cripta familiei Goga. Gândit încă de la început ca mormântul al lui O.Goga, ridicat de către soţia sa, soprana Veturia Goga, planurile au fost iniţial înmânate lui Constantin Brâncuşi, care însă nu  avut timp imediat să se ocupe de monument, aşa că pentru a nu întârzia şi mai mult începerea lucrărilor, Veturia Goga încredinţează lucrarea lui G. M. Cantacuzino. Chiar şi aşa, datorită superbului mozaic cu marmură de Murano, lucrat exclusiv de Veturia Goga, mormântul este gata abia 20 de ani mai târziu (Veturia oricum îi supravieţuieşte omului iubit 40 de ani şi marea ei dorinţă este să fie înmormântată alături de el, ceea ce se şi întâmplă).

Sentimentul care m-a încercat în faţa acelui monumet dedicat iubirii, a fost unul seren şi de împlinire, jur că a fost ceva dincolo de ce am putut să pricep, aveam un zâmbet cu aură de înţelege pentru Veturia Goga, parcă spiritul ei mângâie fiecare trecător. Clau mi-a zis: “până şi ghida a vorbit mai mult despre Ea decât despre EL”, şi aşa mi s-a părut şi logic să fie, tot ce s-a creat acolo la Ciucea s-a creat în jurul EI, însă pentru EL şi mi se pare extraordinar. De aceea pun Ciucea pe lista celor mai romantice locuri din România.

Ce e păcat este că încă ne aflăm la final de iarnă, totul este încă gri acolo în afară de cerul albastru al zilei de ieri şi de mozaicul de un albastru demenţial al Mausoleului Iubirii. Probabil într-o zi de primăvară adevărată, când pomii sunt înfloriţi, iar iarba înverzeşte, sentimentul se poate să fie potenţat. Însă dacă ajungeţi acolo, indiferent de anotimp, treceţi si pe la minunata bisericuţă din lemn, unde o măicuţă, acolo de când veacul, vă va deschide şi vorbi cu drag. Am primit aşa o urare frumoasă la plecare de m-am gândit la ea mai apoi toată ziua.

Şi ca să coborâm cu picioarele pe pământ, când ne-am întors la maşină să o luăm din loc, am observat că am făcut pană, când nu ştim, n-am simţit, însă n-am vociferat prea tare căci e prima pană după 55.000 de km cu Kia, probabil “s-a dezumflat” pentru că ea a rămas în faţa castelului şi nu a putut urca.

Mai multe poze cu soarele ce l-am lăsat să ne mângâie, aici ;)