Asta ar mai fi restanța mea, despre minivacanța de toamnă din Italia. Mai are Clau două și zice că dacă îi dam răgaz, până la final de 2014 ne onorează cu ele. A fost o perioadă tare aglomerată și din acest motiv o poveste savuroasă despre Treviso abia acum s-a cerut scrisă și așternută pe blog, când prima promoroacă sănătoasă, de iarnă, s-a așternut și peste orașul meu…
De ieri e cu minus, chiar dacă la prânz avem un plus unu cumplit de singur în termometre, iar parcurile încă nu s-au veștejit complet. De ieri am scos și paltonul chiar dacă iarnă e abia de luna viitoare și mă voi sătura de el până în martie. Oricum, finalul de noiembrie e o perioadă foarte ciudată și rece, dar tot îmi place mai mult ca restul mohorât și ploios, de obicei, al lui noiembrie. Este?
Poate că a fost puțin timpuriu să văd cam pe 25 octombrie cum așează cei de la mine din sat beculețele de Crăciun pe drumul pricipal. Deocamdată nu le-au aprins, cred că așteaptă 1 decembrie, sau cel puțin sper să aștepte… În Cluj cred că tot atunci se vor aprinde, deși deja am înțeles din diverse articole că vom avea perdele de lumini și alte nebunii de care n-am văzut în anii ce au trecut… Dacă e bla bla vom vedea…
Da, începem retrospectivele (mai devreme) pentru că sunt foarte curioasă… Azi vorbeam cu cineva și am aflat că pentru câteva persoane din anturajul meu anul 2014 a fost “anul României”, când s-au plimbat prin țară în toate părțile și au descoperit-o sau redescoperit-o, după caz. Eu nu pot spune chiar același lucru, pot zice că anii precedenți 2012 și 2013 au fost mai plini de excursii prin România decât 2014 și mai am câteva idei îndrăznețe pentru anul ce vine… Dar nu mi-am abandonat țara nici anul acesta. Voi?
Cică mai avem 50 de zile până la Crăciun și sincer nu știu dacă să mă bucur sau să mă întreb iar “cum a trecut (și) anul acesta”? Probabil ambele variante sunt viabile și niciuna nu ar trebui să însemne mai mult decât înseamnă. Da, vine Moșu’ peste o lună și jumătate și da, e gata azi/mâine și 2014. Dar până la retrospective mai avem puțin. Azi am aruncat doar un ochi peste umăr și la o scurtă discuție cu cineva de dimineață, am răspuns la întrebările: “cum ți s-a părut 2014, turistic vorbind? ce au ales turiștii (români)?”
O luară pe drumul pe care mergea el întotdeauna, în unghi ascuțit spre Ponte alle Grazie, traversând râul Arno și urcând spre bătrânul fort. Stând pe parapetul de piatră, era ca și cum își legănau picioarele în râul ce traversa orașul. Michelangelo îi arătă vila tatălui ei în Fiesole, cu Badia chiar lângă ea, zidul cu opt turnuri ce apărau orașul la poalele dealului Fiesole, înghesuiala albă și strălucitoare a Baptistierului, Domului și Campanilei, Signoria, cu turle înalte din piatră aurie, orașul oval închis de ziduri și râu, și pe partea lor, Palatul Pitti, luminat de lună, construit cu piatra din propria carieră din grădina Boboli, chiar sub parapet. Stăteau aproape unul de celălalt, mângâiați de lună. Erau prinși de frumusețea orașului și de dealurile care îi îmbrățișau la fel de drăgăstos cum era Florența îmbrățișată de zidurile ei. Degetele lor se căutară încet pe suprafața aspră a pietrei, se atinseseră și se împletiră… (Irving Stone – Agonie și Extaz)
Dragii moșului babei, au trecut 3 (trei) ani de când am cunoscut-o pe Florența asta care mi-a rămas la inimă. Și n-am mai putut-o uita, uite așa s-a lipit nebuna, de mine, de îmi controla toate gândurile. Noroc, vă spun eu, noroc, că nu a devenit o obsesie și noroc că am ajuns să o mai văd o dată înainte să devină, că știți și voi cum e cu iubirile astea neconsumate… te consumă… până la urmă…
