Poate că așteptam un moment bun sau mai bine spus, așteptam un loc bun, în care vremea și lumina să mă ajute și să facă ce nu poate face aparatul… Oricum, merită un drum până la Arcalia și numai pentru a fotografia cupole de ciocolată, pereți de vanilie și câmpuri fresh cât vezi cu ochii… N-am mai fost prezentă de ceva vreme la Miercurea fără cuvinte inițiată de Carmen.
Acesta nu este un articol în care vă voi spune ce puteți vedea la Praid și la Sovata și nici unul în care o să vă dau ponturi despre zona asta frumoasă din România, nu voi vorbi despre locul în care Ținutul Secuiesc se varsă în Transilvania ca și râurile în fluvii și nici măcar nu voi pomeni de faptul că vremea a fost cum a fost… Pentru că acum, toate aceste lucruri sunt mai puțin importante… pentru mine.
O jumătate de zi a mai rămas din această mult așteptată minivacanță prilejuită de ziua muncii. Un mare tam-tam în jurul ei de zici că urma să țină ceva mai mult ca ditamai vacanța mare. Vă spuneam zilele trecute că eu am aflat că o să beneficiez de ea doar cu trei zile înainte, iar ca tabloul defect să fie complet, prognozele meteo s-au aliat împotriva tuturor, de parcă aveau în plan să distrugă turismul românesc pe acest segment. Noroc că știam vorba cântecului “ne mințim ca la meteo”…
Vine minivacanța de 1 mai și aflai și eu că o să am liber cele două zile “binecuvântate”. Mă gândesc că atâta liber până în august nu mai pup, în plus se leagă de weekend, așa că puțin de tot m-am iritat că n-am aflat mai repede, ca să pot pune țara la cale. Da țara, pentru că pentru mine minivacanța de 1 mai e de petrecut în țară (la fel ca și 1 Decembrie, na!)
Avem în față o zi splendidă! Soarele îmi bate la fereastră, m-am gândit chiar să iau micul dejun pe balcon… Ah, îmi spun, dacă ar fi fost și duminica trecută la fel de însorită și de luminoasă. De ce n-au amânat Paștele cu o săptămână? :)) Eu ador Paștele în aprilie, se poate să vă mai fi spus. Și din fericire în cei mai mulți ani așa cade, în aprilie, când primăvara se manifestă deseori superb (așa cum și e acest anotimp, dacă mă întrebați), dar alteori, cum a fost anul acesta, e puțin cu fițe de vedetă autohtonă…
Sâmbătă: la Cluj nori grei, câțiva stropi de ploaie, dar pornim la drum pe la 10. Undeva după Aleșd, odată cu soarele, apar la orizont adevărate mări galbene, un galben care îți ia ochii. Minunat! Deși ne grăbim spre casă, oprim totuși la o sesiune foto. După amiază ajungem la Ineu: Să vină Paștele! Să ne relaxăm! Dar, stai, nu încă, mai avem câteva drumuri :)
Zilele trecute, pe când vă povesteam de pauza de 10 zile de aici de pe blog, vă întrebam următoarele: V-am mai spus, sau nu, că Bucureștiul, pe mine, mă melancolizează de zici că am trăit pe acolo cândva? Cred că știu de la ce mi se trage și o să vă povestesc când voi avea condiția necesară de a o face…
