Da, îmi place să primesc flori, 8 martie (pentru că astăzi este Ziua Femeii) mi se pare o ocazie numai bună așa că mă bucur momentan de florile mele, pe care le-am primit ieri, azi…poate o să mă bucur și de alea de mâine :) De asemenea mă bucur și când pot dărui flori, deși fată fiind asta se întâmplă rar.
Cred că a oferi flori e un gest superb, primești și tu la rândul tău măcar un zâmbet de mulțumire, o privire de încântare…poate un sărut, depinde.
Se spune că nu se face primăvară cu o floare, dar poate nici nu ai nevoie de o primăvară ci doar de bucuria unui moment în care realizezi că cineva s-a gândit la tine. E frumos, poate unii ar zice că e demodat, dar mie nu-mi pasă.
Dacă aș fi bărbat (da, mă mai gândesc uneori) n-aș rata nicio ocazie de a dărui flori pentru că e simbolic, nu e costisitor, iar fetele, mai ales fetele se dau în vânt după gesturile astea mici, dar mari în același timp.
Deci dragilor, un buchețel de ghiocei costă 1 leu dar poate face mai mult decât cel mai scump buchet de orhidee din Madagascar.
Și nu uitați: Gestul contează :)

De două săptămâni două cazuri nu-mi dau pace. Mor oameni nevinovați care au sărit în ajutorul altora. Primul e brașoveanul care s-a luat după “tipu’ cu pistolu'” care a “găurit” doi oameni în plină stradă, iar al doilea e handbalistul Marian Cozma care a îndrăznit să ceară socoteală unor rebuturi care dădeau o chelneriță cu capul de tejghea după ce aceasta le ceruse nota de plată.
Ambii au primit drept răsplată câte o “questie” în inimă, unul un glonț, celălalt lama unui cuțit.
Cu părere de rău spun că nu am urmărit CM de handbal din Croația, deci Cozma îmi era cvasinecunoscut, dar imaginile din ultimele zile mi l-au imprimat pe veci pe retină, era oricum o prezență. Apoi am citit pe hotnews că ăștia îi găsiseră contul de hi5 unde cu foarte puțin timp Marian scrisese; “Deși lumea toată e plină de ură, inimile încă mai sunt pline de iubire.”
N-am plâns de ceva vreme, aș fi putut să o fac acum.
Apoi poate că am câteodată remușcări. De multe ori pot face fapte bune, minore ce-i drept, dar nu le fac. Poate de frică, cine știe?!? Numai de câte ori trec cu mașina pe lângă accidente, mașini răsturnate în șanț, lume în jur căutând oameni, sau cadavre. Dar nu am oprit niciodată. Mă gândesc uneori că dacă nu ar opri nimeni, cum ar fi? Îmi pare rău dar nu fac nimic și câți ca mine, oho.
Și atunci cei care chiar fac ceva, cei pentru care “spiritul civic” invocat de Mircea Badea în ultimele seri până la iritare, înseamnă să sari în ajutor, cei care mor cu curaj, dar extrem de nedrept, oare cum gândesc ei? Probabil au sistemul lor care nu include frica și nici gândul la moarte.
Nu știi ce se întâmplă cu tine nici un moment, acum ai planuri, vise, peste câteva secunde nu mai ai nimic, nu mai ești nimic. Nu realizăm că atâta timp cât suntem vii și sănătoși putem face multe, ni se pare că simplul fapt că existăm e de foarte multe ori greu și nu avem chef de el. Dar în fața morții oare ce simțim? Ne gândim la visele care s-au spulberat sau încercam să ne agățăm de ultima frântură de lumină?
Îmi pare rău dat nu pot fi altfel decât tristă…