Alte lucruri pe care le-am înțeles ieri

– că poate să plouă, dacă tu vrei să vezi soarele, IL VEZI
– cu o floare nu se face primăvară, dar cu un buchet superb poți să alungi cei mai grei nori
– e adevărat că cel mai bine e, decât să ai prieteni mulți și degeaba mai bine puțini și buni, doar că uneori se întâmplă să constați că ai prieteni MULȚI ȘI BUNI
– oricâte griji vei avea, mereu vor apărea altele, niciodată nu se vor rezolva toate, dar uneori e bine să le lași să treacă pe lângă tine, să te faci că NU LE OBSERVI
– poți să fii egoist și nepăsător în lumea asta nedreaptă, dar merită si fii și de treabă și altruist fără să pari UN NAIV
– se poate ca uneori anumite lucruri să nu se întâmple din vina ta, dar tu să fii prins la mijloc, aceasta e o poziție privilegiată (deși pare ingrată) pentru că e cea mai ușoară cale să POȚI AJUTA
– de multe ori nu apreciem surprizele pentru că mereu ne așteptăm la minuni, uitând că surprizele mici pot provoca de cele mai multe ori MINUNI MARI
– îmbătrânesc, ȘI CE DACĂ? :))
 
În altă ordine de idei, vreau să mulțumesc tuturor celor care au făcut ca ziua de ieri, pe care mi-am petrecut-o printre stropi de ploaie și alergat cu hârtii în brațe să se termine în fața unui pahar de vin, după ce am avut casa plină de prieteni. Mulțumesc celor care printr-un mesaj, telefon sau gest m-au făcut să savurez din plin ziua în care am împlinit 26 de ani :) A fost foarte diferit, în bine, mă refer, față de la 25 de ani :D
 
Și acum că a trecut pot să mărturisesc faptul că din diverse motive parcă mi-a mai scăzut entuziasmul în acest an, parcă nu am așteptat să vină 20-ul cu așa febrilitate ca în alți ani, dar CINEVA a vrut să-mi demostreze că m-am înșelat, oferindu-mi o zi cu adevărat FRUMOASĂ. Și nu am vrut să scap prilejul de a fi fericită și să las asta să treacă ca ceva neimportant. NU, am fost fericită și AM ȘTIUT, de fapt SUNT ÎNCĂ, iar starea asta poate continua, DACĂ VREAU EU :)
 
Și, încă ceva, o prietenă mi-a atras atenția că ieri a fost 20.10. 20.10 :)) Un “numerolog” mi-ar putea spune multe :)))

26

…………………………

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasa-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasa-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp…

(din Viața mea se iluminează, de Nichita Stănescu)

Între a simți, a gândi și a face

Două lucruri importante mă fac să scriu azi această postare. Primul și cel mai important este operațiunea de salvare a minerilor chilieni, Clau a dezvoltat puțin, sunt în asentiment cu el și nu mai detaliez, iar al doilea e “mesajul” Laurei din balonul roz, un mesaj care m-a emoționat și chiar dacă nu mereu rezonez perfect cu ea, de această dată am rezonat 100%…
 
Da, cuvintele sunt mereu frumoase, unii chiar ne uimesc cu cât de bine le aleg, iar ceea ce transmit poate fi colosal, dar eu mă întreb mereu ce gândesc de fapt cei mai mulți dintre acești oameni, oare frumosul expus este și în gândul lor și în inima lor… unde mai pui faptul că de puține ori frumosul nu se regăsește în faptele lor ?!?
 
Niște mineri ies vii dintr-o mină de cupru după mai bine de două luni, lumea ovaționează ca la fotbal… pe o plajă din Brazilia, Laura în brațe cu fiul ei își dă seamă că e timpul ca cel care simte și exprimă ceva să fie același cu cel care gândește și face acel ceva… Transpus aici pare haotic, dar dacă stăm și cugetăm aceste acțiuni sunt o înrâurire pe care oamenii într-o inconștiență apatică o fracturează.
 
Nu mă iau exemplu decât pe mine: cât din ceea ce simt se vede în ceea ce spun și în ceea ce fac? Cât? Cât de onestă sunt atunci când îmi înfățișez fizic trăirile și speranțele? Câtă autenticitate se află în acțiunile mele? Nu știu de ce de foarte multe ori mă cenzurez atât de tare încât nu mă mai recunosc… Ție nu ți se întâmplă la fel? Dacă nu ți se întâmplă la fel, cum faci de îți iese?
 
În Chile, după 17 zile în care nimeni nu mai știa nimic de cele 33 de persoane închise în întuneric, cineva încă încearcă, nu se dă bătut, iar azi, după 69 de zile, oamenii ies la lumină. Președintele țării e la gura minei cu o cască pe cap și cu nasul înegrit. Îi îmbrățișează pe fiecare… E incredibil ce se întâmplă acolo, dar de când până când a devenit speranța incredibilă?
 
Laura din Piracanga vorbește despre curajul de a fi TU, curajul acela pe care mulți îl consideră “o negare a civilizației, o rătăcire în jungla personală”, dar Laura nu mai e cea care aude judecată din exterior, ea trăiește acum doar pentru judecata interioară. Câtă liniște a dobândit această femeie? Și cât de incredibilă poate fi această liniște?
 
Aici și acum eu nu judec, dar cele două cazuri de care vorbesc m-au oprit pentru o clipă din ceea ce făceam și m-au făcut să mă gândesc dacă ceea ce făceam e ceea ce simțeam și ceea ce gândeam. Ei bine, nu era, evident că nu era… dar acum e, cel puțin în acest moment, chiar în acest moment E. Pur și simplu E…

I can run but I can’t hide

Fugim de timp, fugim mai ales de timpul care trece. Fugim însă uneori și de timpul care are să vină din simpul motiv că suntem conștienți că odată venit va trece și acela.
 
Mi-am adus niște pietre din Grecia. Le-am cules în ultima zi când am realizat brusc că nu există scoici. Le-am pus pe o tăviță aici în cameră. Nu, nu au sunetul mării. Și dacă l-ar avea, ce? Aș mai aveau eu timp să-l ascult azi sau zilele următoare?
 
Paradoxal, fugim de timpul care trece și ne refugiem în melancolie. Încep să regăsec bizar acest lucru. Melancolia în cantități mari nu e normală, nostalgia nu e un cântec dulce care ne îmbie la visare ci o realitate crudă a faptului că am pierdut ceva.
 
Fug de timp, de cel care a trecut și cu atât mai mult de cel care are să vină. Și nu-mi explic de ce… pentru că nu rezolv nimic cu asta. Nici măcar nu mă pot ascunde.

Întrebare, întrebare… bătăușă sunt eu oare?

De la un articol de nota 10 (nu știu cât e de real, dar cel puțin mi-a ridicat moralul) pornesc și eu o postare instigatoare la violență :))
 
Dragii mei care mă citiți… poate că ați observat faptul că eu sunt o persoană pașnică, atat de nonviolentă că de multe ori în loc să pălesc o muscă care mă sâcâie deschid larg ușa, trag perdeaua și o invit frumos afară, iar pe oamenii care mă deranjează încerc să-i fac să înțeleagă că totul se poate aranja prin vorbă bună… dar, uneori, sincer… LA DRACU cu atâta diplomație că de multe ori am luat-o în freză din cauza ei.
 
Tatăl meu avea cel mai mișto caracter din cate am cunoscut vreodată (genul, râdem, glumim, dar nu sărim calul) și el m-a învățat încă de la grădiniță că cel mai bine ar fi când cineva se ia de mine să merg frumos și, pe acel cineva să-l iau de guler, să-l scutur puțin și să-i spun să meargă în aia a… știe el unde, și dacă o mai comenta după treaba asta să-i arat și un dos de palmă în urma căruia să-i dea bulionul. Și așa a fost, dragilor, așa tată, așa fiică, le-am zis-o de la obraz tuturor până pe la 16 ani și rar am avut probleme cu cineva (îi făceam din vorbe și nu prea ajungeam la partea cu gulerul și dosul de palmă). Apoi încet, încet mi-a înghițit cuvintele, mi-am schimbat atitudinea și am pierdut enorm devenind o mimoză care nu vrea să rănească pe nimeni nici măcar pe cei prea hărăguși și nici pe cei prea deștepți
 
Dar, citind articolul de care vă ziceam, așa un chef să iau pe care careva de guler mi-a venit că dacă ar fi prin apropiere unul din cei care m-au călcat pe bombeu în ultima vreme, sau unul care mi-a pus nervii pe bigudiuri, vorba Mărgeluței, tare mă tem că nu ar scăpa de mâna mea. Acestea fiind zice mă bucur pentru ei că nu sunt pe aici, dar îmi pare rău pentru mine că nu mă pot răzbuna decât în scris.
 
Vreau să fac iar parte dintre persoanele care spun în față tot ce le doare și nu se gândesc că prin asta cineva s-ar șifona, să mă ghidez din nou după principiul “ce e în gușă, și-n căpușă” și să pun pe primul loc ce mă deranjează pe mine nu ce-i deranjează pe alții. Că, dacă e ca cineva să nu te suporte și să se ia de tine cu sau fără motiv, tot o va face indiferent că tu ești o persoană diplomată sau una extrem de directă.
 
Poate că ar trebui să mă apuc de box (măcar odată pe săptămână) ca să mă eliberez de toată tensiunea acumulată în timpul în care mi-am înghițit cuvintele și mi-am înfrânat pornirile :))
 
Întrebare: E adevărată sau falsă, vorba lui Rocky (via Mircea Badea) cum că “nu contează câți pumni ai dat ci câți ai încasat și totuși să rămâi în picioare”?

Drumul către casa unui prieten nu e niciodată lung

Cineva a spus asta cândva, nu se știe cine, sau poate nu știu eu cine, dar ideea e că îmi place mult adevărul din spatele zicalei. Probabil conform acestui principiu a ales Luiza să vină din București și să mă viziteze la Cluj. Îmi doream și eu mult de tot să o cunosc așa că atunci când mi-a zis că în drumul ei de la Brașov la Oradea se va opri la noi la Cluj (că îmi va onora invitația) mi-am zis că e momentul oportun să stau face to face cu o persoană care mi-a inspirat incredere din spatele unui monitor, al unui blog și al unui forum, căci la fel ca și ea nu eram nici eu un fan al “cunoștințelor de pe net”.
 
Am avut oareșce emoții când am așteptat-o în autogară la Cluj (acum află și ea asta), dar când am văzut că m-a recunoscut din autocar și mi-a făcut cu mâna am zis că nu are cum să nu fie bine. Adică, să “mă” explic: mie îmi era oarecum frică că nu o să mă placă, eu am o voce enervantă (când mă aud nu mă suport), pot stresa omul foarte ușor pentru că vorbesc mult, repede (și mă bâlbâi uneori pentru că vreau să le zic pe toate odata) :)) Deci, îngrijorările mele aveau legătură cu mine și nicidecum cu ea (chiar nici nu m-am gândit că s-ar putea întâmpla să nu-mi placă ceva la ea, oare de ce nici nu m-am gândit? aveam încredere, asta era). Mai erau și minunații noștrii parteneri care erau practic doi străini, numai că în 10 minute amândouă ne-am dat seama că au multe în comun domnii și nu aveam de ce să ne facem probleme :)
 
 
Altfel, am petrecut în Cluj două zile frumoase în care am avut parte de vreme bună, în care am reușit să-i arat orașul de care eu m-am îndrăgostit și în care ne-am dat o șansă să ne cunoaștem mai bine. Joi când ne-am despărțit mi-a părut așa de rău căci pentru o clipă nici nu am realizat că practic ne văzusem doar de două zile, mie mi s-au părut ani la mijloc, ani în care am împărțit multe, mai ales pasiunile pentru călătorii, carți și fotografii. Am realizat că acordul felului de a gândi creează prietenia și tocmai de aceea noi ne-am înțeles și în realitate pentru că semănăm, împărtășim cam aceleași valori, prietenia este o egalitate armonioasă spune Pitagora…
 
Dragă Luiza, o să închei cu un citat de Saint Exupery, dar nu înainte de ați spune că așa cum Drumul către casa unui prieten nu e niciodată lung, eu vă aștept la Cluj și la Ineu de câte ori doriți, iar noi la rândul nostru, conform aceleiași zicale o să încercăm să ne facem drum la București (promit!).
“Nu prea știu de ce-ți scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredințez nimicurile ce mi se întâmplă. Poate că-mi scriu chiar mie.”
 
 
P.S Îmi plac prieteniile, îmi iubesc prietenii și chiar de nu iau zilnic legătura cu ei, știu care sunt, unde sunt, cum sunt. Poate pe unii nici măcar nu-i merit, dar cu siguranță le sunt recunoscătoare. Le mulțumesc :*

Uneori nu vedem curcubeul

Inițial crezusem că va veni furtuna, lumina care ne înconjura părea ruptă din Vanilla Sky, am alergat ca nebunii să ajungem acasă, să fugim din calea unui posibil potop ce ne-ar fi udat până la piele.
 
Apoi ne-am dat seama că era doar un nor, greu, apăsător de jos. Eu una mă simțeam învăluită de el, simțeam că-mi întră în oase. Eram tristă, eram bulversată…
 
Dar norul acesta fioros, adusese doar o ploaie caldă de vară, o ploaie nervoasă, o furtună într-un pahar cu apă, o torențială interesantă, cum nu mai văzusem….
 
La curt timp, în spatele norului morocănos, apăruse deja curcubeul, un cucubeu fin, aproape imperceptibil… Câte zile nu sunt așa? În câte zile nu vedem de fapt numai norul? În câte zile reușim să ratăm curcubeul?
 
 
P.S. Fotografii realizate în 29 iunie, aprox. ora 21:oo, Florești, Cluj. O seară cu cer interesant…