Invidie și naivitate

Faptul că sunt și că probabil o să mai rămân o naivă nu se datorează faptului că nu m-am maturizat destul ci faptului că pur și simplu nu pot simți anumite sentimente negative, absurd de negative. Nu pot, nu le înțeleg nici rostul și nici manifestarea. Dar este adevărat că am și suferit când ele s-au răsfrâns asupra mea venind evident din alte părți.

Acele părți mi-au făcut uneori momente nemeritate de viață amară (normal, eu am permis asta) dar nici măcar sub imperiul acestor stări negative, nu am putut rezona în ciudă cu invidia. Invidia, după mine este unul dintre cele mai urâte sentimente posibile. Iti este indusă (nimeni nu se naște invidios) de părinți în copilărie, care iți spun că Maricel e mai deștept ca tine sau că Maricica e mai manierată, iar tu ești o mica brută imbecilă. Dar pot să nu fie săracii părinți de vină și atunci intră în scena alt personaj care-ți dă lecții de “cum să fii invidios ca să răzbești în viață”, acest personaj este doamna învătătoare, care mereu va avea preferat un Costel sau un Gigel, uitând că o clasa are 20-30 de elevi. Apoi vine doamna sau domnul diriginte, diverse alte persoane care îți populează anturajul, prietenii mai vechi sau mai noi care vin cu materialul lor învățat și dau năvala în viața ta tocmai pe când caracterul începe să ți se formeze. Acestea fiind zise este aproape o realizare să constați că în decursul mai multor ani, tu nu ai devenit invidios. Dar… nu te bucura prea tare, căci dacă nu ai devenit invidios rapid o să fii catalogat că ai devenit și tu ceva… și anume naiv.

In 20 si ceva de ani, probabil puțini ca să pot să-mi dau la obiect cu părerea, am dat de la grădiniță până la școală, pe stradă, în tramvai și la locul de muncă de fel și fel de oameni. Cu unii m-am înțeles, cu alții am încercat, iar cu anumiți efectiv nu am putut comunica. Acești, anumiți anonimi, sunt în proporție de 99% invidioșii fără vindecare, cei care văd în orice altă vietate un pericol pentru propria ascensiune. Și dacă ar fi numai asta, adică numai faptul că văd și se înspăimântă, aproape că mi-ar fi milă de ei, dar nuuu, ei mai și acționează. Prin asta însemnând să facă viața de nesuportat pe toate căile posibile a celor pe care ei îi consideră (numai din motive de ei știute) major danger.

Trecând peste faptul ca acești oameni sunt până la urmă bolnavi și nu o știu, sau o știu dar nu se tratează (pentru că în fond noi ar trebui să ne tratăm că respirăm în jurul lor) ei mai sunt și o specie de studiat. Mi se pare până la urmă interesant de ce și mai ales cum pot aceștia să supraviețuiască în universal lor atât de strâmt. Trebuie să fie teribil să ai impresia că tu ești buricul pâmântului și numai tu dorești atenție și succes și să-i privești cu râcă pe toți ceilalți care-și duc viața liniștit (sau așa cum sunt ei înstare). Trebuie să doară maxim să vezi că și ceilalți au o viață bună (de cele mai multe ori mai bună, căci ei se ocupă și cu altceva decât cu studierea propriei valori și construirea cultului personalității), că și ceilalți supraviețuiesc, că și ei sunt dotați cu suflet și inteligență că și ei excelează, dar peste toate trebuie să fie horror să vezi că pe ei tu nu-i deranjezi așa cum te deranjează ei pe tine. A te simți ignorat, doare ca dracu.

Rezultă că invidia este un full life job. Dacă nu faceți parte din această categorie, atunci sunt sigură că ați privit în jurul vostru și ați recunoscut instant această anomalie. Și desigur ați putut vedea că în general invidioșii se pot caracteriza altfel:

  • nu au o viața particulară (spun mereu că ei au o carieră, dar de fapt nu au nici din aia)
  • sunt de cele mai multe ori solitari (ca cine sa stea în preajma lor? cine?)
  • nu au prieteni nici macar așa din aia cu care să vorbească din Paște in Crăciun (normal, doar nu au ei nevoie de prieteni, ce vrei să fie cumva mai buni ca ei? fugi de aici!), iar dacă au “prieteni” sunt din aia ca ei care se bârfesc când nu sunt de față, se înjunghie pe la spate… deci practic, oricum ai lua-o nu au prieteni.
  • iși fac greu sau deloc o familie (sunt imposibil de suportat pentru ceilalți, ce să mai zic să facă aștia un copil, pfff, vai de el săracu’ și vai de educația ce o va primi)
  • eșuează și în carieră pentru că își doresc totul pentru ei (niciodată de unul singur nu o să reușești în carieră, e nevoie să împarți ca să câștigi)
  • se bazează în orice eșec pe zicala “să moară și capra vecinului” (sau dacă se poate numai a vecinului și ei să danseze pe mormântul ei)
  • se justifică la infinit, dar numai pentru a fi aprobați  (încercați să dezaprobați unul din ăsta, bag mâna în foc că va ieși cu scandal, mare, deși uneori merită și numai pentru a râde puțin de ei, sarcastic? așșș)
  • nu au pasiuni (inafară de “eu sunt THE BEST” și tu ești “THE BEAST”)
  • sunt zgârciți, dar mereu vor atrage atenția asupra faptului că pe ei nu-i interesează banii (asta e chiar amuzant)
  • sunt lăudăroși, dar încearcă să-i facă pe ceilalți să îi laude, ei bagă doar fitiluri “subtile”
  • dacă te ajută, ține-te bine o să-ți amintească toată viață (chiar dacă poate nu le-ai cerut ajutorul sau dacă l-ai cerut ți s-a acordat când nu mai mai avut nevoie de el, dar ei te-au ajutat, ai înțeles?)
  • și evident sunt frustați (să-o zicem pe a’ dreaptă, nu le-a ieșit nimic, sau le-a ieșit de toată jena, călcând pe cadavre sau vânzându-și sufletele, dar se comportă foarte superiori, iar eu încă mai cred că o atitudine de superioritate nejustificată vine dintr-un mare complex de inferioritate)

Probabil dacă ați privit atent în jurul vostru,  și se întâmplă să mai fiți și într-un loc public, cu siguranță ați văzut câțiva din ăștia de care am vorbit eu acum. Nu vă vine să le rupeți o mână și să-i bateți cu ea undeva? :)

Da, revenind, eu sunt naiva, despre mine era vorba (nu strică puțin egocentrism acum, nu? ) și deși mai nimeni nu vede naivitatea ca pe o calitate, mie îmi vine să o adaug în CV, la capitolul “calități și aptitudini”, chiar dacă știu că absolut nimeni nu m-ar chema la un interviu. Și tocmai din cauza asta…

Crimă și pedeapsă

Dostoievski, Crimă și pedeapsă, singura carte pe care am citit-o de la acest rus celebru, despre care N. Steinhardt spunea ca a fost pe cale să scrie o nouă evanghelie. Idiotul sau Fraii Karamazov mă așteaptă, dare eu încă mă războiesc cu Raskolnikov. Și e un război vechi…

Crimă și pedeapsă este o carte care mi-a plăcut, ca și construcție epică, ca și roman de o valoare incontestabilă, cu personajul principal am eu ceva mai “grav”, dar în rest cartea e foarte bună, este printre preferatele mele… Chiar dacă nu am citit-o chiar în trecutul apropiat, mă simt legată de ea.

Fiind cel mai citit roman al rusului cam toată lumea știe “povestea”: un student cu înclinații filosofico-dramatice ucide o bătrână cămătăreasa pentru aș rezolva problemele financiare, dar mai mult pentru a demonstra propriei persoane că este capabil de crimă și mai mult, că aceasta crimă este una “dreaptă” (dar așa ceva se știe că nu există). Am înțeles modul său de gândire și nici măcar nu l-am judecat pentru asta, ba mai mult mi-a plăcut de el la început, chiar dacă pentru mine a fost un personaj fără corp, Raskolnikov a fost doar o atitudine, un caracter și nimic mai mult.

Dar aici intevin probleme noastre. În primul rând Raskolnikov este fără dubii un băiat inteligent, foarte deștept. Își iubește mama și sora, pe Dunia chiar încearcă să o protejeze de anumiți domni care o curtează, profitând de pe urma faptului că e săracă. Raskolnikov are un suflet mare, încearcă să-l ajute pe tatăl Sonei, apoi se îndrăgostește de fată, deși aceasta se prostituează pentru bani și mâncare. De fapt atât Raskolnikov cât și Sonecika sunt două persoane extreme de generoase, chiar dacă comit greșeală după greșeală. Chiar m-am gândit: ei sunt foarte curați la suflet, dar și-au mănjit trupurile prin orori și și-au bătut joc de viețile lor. Încearcă să găsească fericirea într-un mod eronat, niciodată drumul spre pierzanie nu te va duce la fericire.

Acestea fiind spuse, ce mă deranjează: că Raskolnikov nu a fost capabil de crimă până la sfârșit. Adică, omori. Da, bun, ai făcut-o, dar de ce ai remușcări? Un criminal cu remușcări este un criminal ratat. Mă înșel? Nu, nu cred că mă înșel. M-a deranjat teribil zbuciumul interior al “eroului” nostru după crimă. A fost suficient de nebun ca să o facă, dar mult prea normal ca să accepte după aceea ce a făcut. Cum naiba? Ori suntem criminali, ori nu mai suntem?

Stați… nu l-am privit superficial pe Raskolnikov, desigur construcția sa interioară a fost complexă, căci tocmai de aceea mă mir. Ce nu a avut el pentru a comite crima și moral? A avut crima perfecta și nu a știut ce să facă cu ea. Aici mi s-a părut slab și mi-a venit să-l omor eu, fără remușcări. Dar am sperat din suflet că o va face el pentru mine. Și, cu riscul de a dezvălui din final, celor care nu au citit cartea, vreau să spun că am fost șocată de faptul  că nu s-a sinucis. Am terminat cartea cu un gust amar. După ce am am dat ultima filă, chiar am zis: hai mă… chiar așa? Sincer vă spun că mă așteptam să se sinucidă, iar faptul că nu a putut să o facă mi s-a părut crunt.

Da, Raskolnikov și-a recunoscut crima și a preferat să fie închis, după 600 de pagini de chin în care muream de curiozitate să văd cum naiba se vor așeza lucrurile, mi-a fost trântit în față exact finalul pe care nu mi l-am dorit. Dintre toate personaje cu care am împărțit carți extraordinare, Raskolnikov era singurul de care aș fi fost mândră dacă și-ar fi luat viața, și tocmai el nu a făcut-o. Bine că s-a sinucis Anna Karenina… ce să zic? Dar hai să nu încurcăm borcanele…

Revenind: am tot stat și m-am gândit. Poate dragostea l-a reținut, dragostea pentru Sonia, singurul lucru câștigat în viața sa. Poate el a considerat capitularea o formă mai gravă de pedeapsă decât siniciderea, nu știu… cert este că, chiar și așa, Raskolnikov nu mi-a părut fericit nici la final chiar dacă a rămas cu Sonia. Știu că Romain Gary a spus că nu este o condiție că dacă doi oameni sunt nefericiți separat,  ca să fie fericiți împreună. Și cam asta cred că a fost și între Sonia și Raskolnikov, însă… așa am simțit că el a avut, dar în același timp nu a avut un destin tragic… Aiurea puțin. Interesant, poate.

La o privire mai atentă, în lumea guvernată doar de legile lui Dumnezeu, Dostoievski nu ar fi putut să-l pună pe personajul său principal să comită cel mai mare păcat asupra propriei persoane, dar în schimb i-a obținut salvarea prin suferință, i-a acordat o șansă în plus spre iertare. Se prea poate ca acceptarea să fie cea mai grea pedeapsă și asta să fi vrut să sublinieze; să-ți cioplești crucea și apoi să ți-o și cari până la judeata de apoi și să nu decizi momentul acestei judecăți.

Totuși, poate a fost o lecție de morală creștină și pentru mine, greu digerabilă, ce-i drept. Se prea poate, asta nu mă face însă să semnez un armistițiu cu Raskolnikov. Nu! Mai avem probleme de lămurit.

(aceasta nu este o recenzie ci prea mult o părere pur subiectivă)

Despre noroc și alți aliați

Nimic nu e întâmplător în viața sau cel puțin mie așa îmi vine să cred, așa îmi și place să cred, chiar dacă din anumite întâmplări ale vieții mele nu am putut găsi urmări bune. Dar, cine știe, poate nu le-am căutat eficient.

Am trecut prin anumite faze, altele mai dure, altele mai comice și din fiecare am învățat până la vârsta asta atât de multe încât acum, mereu privind retrospectiv îmi vine să zic că nici măcar nu știu de ce mă necăjesc uneori, de ce mă frământ și de ce simt că am ghinion, când mereu după furtuna din sufletul meu, eu mă trezesc într-o oază de liniște mai completă și mai mulțumitoare decât cea din care părea că mă prăbușisem. Mereu este la fel și mereu atunci când sunt în mijlocul evenimentelor nu mă gândesc deloc că va veni soarele, că va veni liniștea. Din acest punct de vedere sunt un caz irecuperabil și oricât aș vrea să mă  pot comporta altfel, mă doboară anumite sentimente, anumite stări.

Sunt norocoasă din multe puncte de vedere și ce păcat că nu deschid ochii decât atunci când sunt plini de lacrimi fie ele și de bucurie. Dar cel mai norocoasă mă simt atunci când îmi este confirmat faptul ca există pe lumea aceasta oameni de mare caracter, oameni pe care nu-i reține nimic atunci când vor să ajute dezinteresat și din toata inima. Pentru că este extrem de adevărat ce se spune: de cele mai multe ori nu contează ce ai în viața, dar contează enorm pe cine ai alături când treci prin viață. Iar eu am alături persoane pentru care nu s-au inventat cuvinte suficient de elogiatoare ca să fie descriese.

Vedeți voi, norocul da, trebuie să ți-l faci cu mâna ta, dar consider că este noroc doar acel făcut cu mâna ta, care pe moment nu pare mai mult decât un fapt de viața. El se transformă în noroc doar atunci când tu ești dispus să-l vezi așa și doar atunci când ceea ce ai lucrat tu cu mâna ta începe în mod miraculous să lucreze pentru tine. Acela e noroc, cel pe care îl vezi și simți atunci când ai nevoie, nu atunci când îl “faci” practic.

Nu știu dacă avem un destin prestabilit, dar câteodată am senzația că mai este ceva pe lângă norocul adus de liberul arbitru și anume, un plan (științific el nu ar putea să existe), dar la nivel metafizic el există și sălășluiește în fiecare dintre noi. Nu știu dacă este planul Divinității sau Universului care ne-a creat, dar eu una mai simt și un plan pe undeva, un plan de la care omul se mai abate, pe care poate nu-l recunoaște dar pe care îl simte din când în când, mai ales atunci când  planul întâlnește norocul și creează acele situații excepționale.

În lupta cu viața, da, acea viața pe care cei mai mulți așteptăm să o trăim în loc să trăim pur și simplu, este nevoie ca planul să caute totuși norocul pentru a exista o șansă în plus de întâlnire, altfel este posibil ca cele două entități să rătăcească în întuneric, iar cel care le poartă, deci omul, să nu beneficieze în mod normal de întâlnirea lor. Dar tot în această luptă cu viața, cele două se întâlnesc și nu doar că se întâlnesc ci trăiesc prin om un fel de “dragoste la prima vedere”. Atunci atât planul cât și norocul, dau celui pregătit să trăiască monentul cel mai mare dar: fericirea.

Fericirea e un lucru mărunt, dar…

  • Fericirea depinde de noi. (Aristotel)
  • Trebuie sa razi inainte de a fi fericit, de teama ca vei muri fara sa fi ras vreodata. (Jean de la Bruyere)
  • Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur nu: fericirea. (Lucian Blaga)
  • Noi cautam cu totii fericirea, insa fara sa stim unde este, ca si acei betivi care isi cauta casa, stiind confuz ca au una pe undeva. (Voltaire)
  • Fiecare are in mainile sale propria fericire, precum artistul are materia bruta, careia vrea sa-i dea o forma. (Goethe)
  • Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deshide; dar, deseori, ne uitam atat de mult la usa inchisa incat nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi. (Helen Adams Keller)
  • Fericirea suprema in viata este convingerea ca suntem iubiti, iubiti pentru noi sau, mai curand, in ciuda noastra. (Victor Hugo)
  • Fericirea trebuie sa fie o rasplata, nu un scop. (Antoine de Saint-Exupery)

Fericirea e un lucru mărunt, e o aripă care vibrează…

Ce sunt visele?

Nu pot să spun ca problematica visului m-a preocupat în mod deosebit, dar cel puțin de când încerc să-mi explic cât mai curat posibil idea de inconștient la Blaga, am ajuns inevitabil la studiile de psihanaliză ale lui Jung și ale lui Freud (da, în această ordine, chiar dacă ar fi fost logic să fie invers). Și cum psihologia nu este domeniul meu și de foarte multe ori l-am găsit chiar îndepărtat de filosofie (?!?) m-au frapat inițial texte ca Psihanaliză și astrologie, Analiza viselor sau Interpretarea viselor și oarecum m-au strârnit să intru mai adânc pe acest teren minat care, să mă ierte cei din domeniu, mi se pare un leagăn al mitului și al misterului care preferă să rămână mister (asta dacă nu parafrazându-l tot pe Blaga, unele mistere mai tare se adâncesc pe cât de mult vrei să le pătrunzi).

Dar nu ne oprim aici pentru că de-o vreme sunt ahtiată după astfel de texte în care chipurile încerc să-mi regăsesc propriul inconștient, cam puțin prudent pentru cineva care ar trebui să fie mai degarabă perocupat de un anume inconștient colectiv creator de cultură și mai puțin interesat de inconștientul creator de dileme somnambulistice. Dar mă rog, asta este evident altă idee…

Și anume: este visul un “copac” cu rădăcina în ajun (ziua care a precedat visul) sau un mit care se întinde în metafizic furnizându-ne “revelații premonitorii”  despre viitorul incert (din ce în ce mai incert)?? Aici Freud și Jung se cam bat cap în cap (oricum nu se aveam la inimă, asta după ce Jung a fost discipolul lui Freud și într-o noapte Jung a visat că și-a ucis maestrul).

În timp ce Jung face uz de toate miturile posibile pentru a descifra vise (fabricând simboluri), Freud respinge ipoteza mitologică și declară că toate analizele sale (făcute mai ales pe propriile vise) i-au arătat că elemental declașator al visului este mai mereu “viața” insignifiantă din seara precedentă sau mai complex, momente din trecut cărora nu le-am acordat importanță dar care și-au ocupat locul lor în inconștientul nostru. Ele nu au făcut cazul unor mustrări de conștiință dar foarte sigur au devenit niște dorințe refulate cu care vom trăi toată viața în stare latentă. Însă inconștietul știeiiieee ! :))

Și atunci ce ne facem? Să vă povestesc. Eu pe la 10 ani am avut un vis care, nu pot zice că m-a urmărit toată viața, dar clar m-a marcat, pentru că este sigur vis din care eu m-am trezit realmente cu sufletul la gură, aproape in picioare în mijlocul patului. Necazul este că nu-mi mai amintesc din visul acela decât că eram undeva pe o plajă, la un moment al zilei, incert, nu era foarte lumină în visul meu ca să zic așa… Oricum nu cred că subiectul visului m-a marcat așa ci felul cum m-am trezit din el.

Atunci, evident am lăsat să treacă momentul, dar el m-a măcinat multă vreme. Oare ce visasem de fapt? Probabil Jung mi-ar fi făcut o interpretare complet aiuristică în care mi-ar fi invocat câțiva Zei antici sau m-ar fi făcut una cu ceva trib de primitivi de prin Africa care încă aduc ofrande soarelui, în schimb Freud m-ar liniști, consolându-mă cu faptul că vacarmul de la trezire nu a fost decât un efort pentru negarea zgomotului perturbator, însă de fapt o negare a interpretării propriu zise, o amăgire pentru a mai câștiga câteva clipe de odihnă. Chiar dacă sunt atrasă de ideea simbolistă a lui Jung, pare mai plauzibilă teoria lui Freud, parcă mă identific mai bine cu ea.

Per ansamblu depășind aceste vise cu adevărat “colpeșitoare” Freud și-a menținut mereu ideile pe aspecte de gen ale viselor. Adică toată lumea visează și în mare proporție toată lumea visează dorințe realizate cauzate de refulări din trecut. În special copiii, mereu au vise clare în care li se împlinesc dorințele (sunt și excepții). Dar aceste vise continua și în viața adultă doar că nu atât de clar conturate, spre deosebire de copii adulții pot avea (și chiar au) vise total aiurea, pe care nu le pot înțelege, dar la o mai atentă analiză își pot da seama că ele sunt tot dorințe refulate, însă amestecate și mai greu de înțeles logic, pentru că prin descărcarea psihică a unei dorințe de multă vreme ascunsă în inconștient  și până la realizarea ei prin vis pot interveni și alte elemente în vis care țin de același ciclu de gânduri dar din perioade diferite ale vieții. Ați înțeles ceva? Mie mi se pare că am înțeles, dar nu știu cât de bine am explicat, oricum și lecturile mele sunt limitate în acest domeniu, m-ar ajuta mult cineva în temă.

În altă ordine de idei, că văd m-am întins cât pentru a rescrie scenariul la Inception (care by the way mi-a plăcut, chiar de nu s-a “agățat” niciun Glob de Aur de el), vreau să vă întreb ce sunt de fapt visele? Care este totuși rădăcina lor? Dar mai ales, au ele oare vreo utilitate? Încearcă ele să readucă în prim plan ceva important? Oricum sunt minunata punte de legătură dintre viața conștiență și cea inconștientă, care mă fac că îmi întăresc încrederea în faptul că prea puțin ne bazăm pe ceea ce dincolo de conștiință și tare mai greșim.

Trecând prin ce au zis Freud și Jung despre acest subiect (pe care nu am pretenția că-l cunosc, decât foarte vag), mă bazez exact pe ce zice Blaga: că nu există NIMIC în inconștient ce nu a fost mai înainte în conștient, înafară de inconștientul însuși. Aha, noah… beat this!

Despre iarna de afară și sentimentele din noi

Vorbeam ieri cu o prietenă și îi spuneam că parcă nu am simțit până acum iarna, că nu am intrat în atmosfera sărbătorilor și că parcă toate m-au lăsat puțin rece. La fel a fost și anul trecut, dar atunci am zis că nu am simțit nimic din cauză că la Montpellier erau 10 grade la plecarea mea și în plus, depărtarea m-a făcut mai repede să îmi doresc reîntoarcearea acasă decât atmosfera specifică de iarnă.
 
Dar văd că nici anul acesta nu m-am “montat”. Poate o mai fi vreme. Oricum de duminică a nins în fiecare zi la Cluj, luni și marți a nins cam așa ca în povești, cu fulgi mari și deși. Zăpada s-a depus, cred că se poate face om de zăpadă deja, iar copiii au ieșit cu săniuțele. E iarnă în toată regula, orașul e împodobit, magazinele pline de jucării și ornamente pentru bradul de Crăciun…
 
M-am gândit că trebuie să fie tare trist pentru cei care nu sunt atinși de spiritul sărbătorilor de iarnă niciodată. Și, cu siguranță sunt foarte mulți din aceia care nu înțeleg care-i treaba cu “magggiiia”, de ce să ne minunăm la “luuuminițe” și râd pe sub mustăți de copilăriile celorlalți, dar n-ai cui te obosi să explici ce și cum.
 
Acum, abia aștept să plecăm la Ineu, mai avem o săptămână de stat pe baricade și apoi o luăm din loc, ca Moș Crăciun :)) Doar că știu cât de repede va trece timpul și cât de rapid se vor duce toate și mă simt noslagică în avans.
 
Pe voi cum vă găsește perioada asta din an?

Pleoape grele

Văd o lumină afară și-mi pare că vine
din necunoscut.
Îți îmbrățișez căldura, în întuneric
și-mi dau seama că pentru mine, nimic,
Nimic nu ar trebui să mai fie de necunoscut.
 
Mă întorc pe cealaltă parte și mă las învăluită
de umbrlele nopții.
Deasupra ne apasă liniștea altora,
însă singura care contează pentru mine
Este liniștea ta.
 
E greu să adormi când te năpădesc gânduri
care alungă visele.
Dar și mai greu e să-ți alungi visele singur;
din minte, din suflet, din ochi și din viață.
E dimineață!
 
(Cluj, decembrie 2010)