Faptul că sunt și că probabil o să mai rămân o naivă nu se datorează faptului că nu m-am maturizat destul ci faptului că pur și simplu nu pot simți anumite sentimente negative, absurd de negative. Nu pot, nu le înțeleg nici rostul și nici manifestarea. Dar este adevărat că am și suferit când ele s-au răsfrâns asupra mea venind evident din alte părți.

Acele părți mi-au făcut uneori momente nemeritate de viață amară (normal, eu am permis asta) dar nici măcar sub imperiul acestor stări negative, nu am putut rezona în ciudă cu invidia. Invidia, după mine este unul dintre cele mai urâte sentimente posibile. Iti este indusă (nimeni nu se naște invidios) de părinți în copilărie, care iți spun că Maricel e mai deștept ca tine sau că Maricica e mai manierată, iar tu ești o mica brută imbecilă. Dar pot să nu fie săracii părinți de vină și atunci intră în scena alt personaj care-ți dă lecții de “cum să fii invidios ca să răzbești în viață”, acest personaj este doamna învătătoare, care mereu va avea preferat un Costel sau un Gigel, uitând că o clasa are 20-30 de elevi. Apoi vine doamna sau domnul diriginte, diverse alte persoane care îți populează anturajul, prietenii mai vechi sau mai noi care vin cu materialul lor învățat și dau năvala în viața ta tocmai pe când caracterul începe să ți se formeze. Acestea fiind zise este aproape o realizare să constați că în decursul mai multor ani, tu nu ai devenit invidios. Dar… nu te bucura prea tare, căci dacă nu ai devenit invidios rapid o să fii catalogat că ai devenit și tu ceva… și anume naiv.

In 20 si ceva de ani, probabil puțini ca să pot să-mi dau la obiect cu părerea, am dat de la grădiniță până la școală, pe stradă, în tramvai și la locul de muncă de fel și fel de oameni. Cu unii m-am înțeles, cu alții am încercat, iar cu anumiți efectiv nu am putut comunica. Acești, anumiți anonimi, sunt în proporție de 99% invidioșii fără vindecare, cei care văd în orice altă vietate un pericol pentru propria ascensiune. Și dacă ar fi numai asta, adică numai faptul că văd și se înspăimântă, aproape că mi-ar fi milă de ei, dar nuuu, ei mai și acționează. Prin asta însemnând să facă viața de nesuportat pe toate căile posibile a celor pe care ei îi consideră (numai din motive de ei știute) major danger.

Trecând peste faptul ca acești oameni sunt până la urmă bolnavi și nu o știu, sau o știu dar nu se tratează (pentru că în fond noi ar trebui să ne tratăm că respirăm în jurul lor) ei mai sunt și o specie de studiat. Mi se pare până la urmă interesant de ce și mai ales cum pot aceștia să supraviețuiască în universal lor atât de strâmt. Trebuie să fie teribil să ai impresia că tu ești buricul pâmântului și numai tu dorești atenție și succes și să-i privești cu râcă pe toți ceilalți care-și duc viața liniștit (sau așa cum sunt ei înstare). Trebuie să doară maxim să vezi că și ceilalți au o viață bună (de cele mai multe ori mai bună, căci ei se ocupă și cu altceva decât cu studierea propriei valori și construirea cultului personalității), că și ceilalți supraviețuiesc, că și ei sunt dotați cu suflet și inteligență că și ei excelează, dar peste toate trebuie să fie horror să vezi că pe ei tu nu-i deranjezi așa cum te deranjează ei pe tine. A te simți ignorat, doare ca dracu.

Rezultă că invidia este un full life job. Dacă nu faceți parte din această categorie, atunci sunt sigură că ați privit în jurul vostru și ați recunoscut instant această anomalie. Și desigur ați putut vedea că în general invidioșii se pot caracteriza altfel:

• nu au o viața particulară (spun mereu că ei au o carieră, dar de fapt nu au nici din aia)
• sunt de cele mai multe ori solitari (ca cine sa stea în preajma lor? cine?)
• nu au prieteni nici macar așa din aia cu care să vorbească din Paște in Crăciun (normal, doar nu au ei nevoie de prieteni, ce vrei să fie cumva mai buni ca ei? fugi de aici!), iar dacă au “prieteni” sunt din aia ca ei care se bârfesc când nu sunt de față, se înjunghie pe la spate… deci practic, oricum ai lua-o nu au prieteni.
• iși fac greu sau deloc o familie (sunt imposibil de suportat pentru ceilalți, ce să mai zic să facă aștia un copil, pfff, vai de el săracu’ și vai de educația ce o va primi)
• eșuează și în carieră pentru că își doresc totul pentru ei (niciodată de unul singur nu o să reușești în carieră, e nevoie să împarți ca să câștigi)
• se bazează în orice eșec pe zicala “să moară și capra vecinului” (sau dacă se poate numai a vecinului și ei să danseze pe mormântul ei)
• se justifică la infinit, dar numai pentru a fi aprobați  (încercați să dezaprobați unul din ăsta, bag mâna în foc că va ieși cu scandal, mare, deși uneori merită și numai pentru a râde puțin de ei, sarcastic? așșș)
• nu au pasiuni (inafară de “eu sunt THE BEST” și tu ești “THE BEAST”)
• sunt zgârciți, dar mereu vor atrage atenția asupra faptului că pe ei nu-i interesează banii (asta e chiar amuzant)
• sunt lăudăroși, dar încearcă să-i facă pe ceilalți să îi laude, ei bagă doar fitiluri “subtile”
• dacă te ajută, ține-te bine o să-ți amintească toată viață (chiar dacă poate nu le-ai cerut ajutorul sau dacă l-ai cerut ți s-a acordat când nu mai mai avut nevoie de el, dar ei te-au ajutat, ai înțeles?)
• și evident sunt frustați (să-o zicem pe a’ dreaptă, nu le-a ieșit nimic, sau le-a ieșit de toată jena, călcând pe cadavre sau vânzându-și sufletele, dar se comportă foarte superiori, iar eu încă mai cred că o atitudine de superioritate nejustificată vine dintr-un mare complex de inferioritate)

Probabil dacă ați privit atent în jurul vostru,  și se întâmplă să mai fiți și într-un loc public, cu siguranță ați văzut câțiva din ăștia de care am vorbit eu acum. Nu vă vine să le rupeți o mână și să-i bateți cu ea undeva? :)

Da, revenind, eu sunt naiva, despre mine era vorba (nu strică puțin egocentrism acum, nu? ) și deși mai nimeni nu vede naivitatea ca pe o calitate, mie îmi vine să o adaug în CV, la capitolul “calități și aptitudini”, chiar dacă știu că absolut nimeni nu m-ar chema la un interviu. Și tocmai din cauza asta…

Nimic nu e întâmplător în viața sau cel puțin mie așa îmi vine să cred, așa îmi și place să cred, chiar dacă din anumite întâmplări ale vieții mele nu am putut găsi urmări bune. Dar, cine știe, poate nu le-am căutat eficient.

Am trecut prin anumite faze, altele mai dure, altele mai comice și din fiecare am învățat până la vârsta asta atât de multe încât acum, mereu privind retrospectiv îmi vine să zic că nici măcar nu știu de ce mă necăjesc uneori, de ce mă frământ și de ce simt că am ghinion, când mereu după furtuna din sufletul meu, eu mă trezesc într-o oază de liniște mai completă și mai mulțumitoare decât cea din care părea că mă prăbușisem. Mereu este la fel și mereu atunci când sunt în mijlocul evenimentelor nu mă gândesc deloc că va veni soarele, că va veni liniștea. Din acest punct de vedere sunt un caz irecuperabil și oricât aș vrea să mă  pot comporta altfel, mă doboară anumite sentimente, anumite stări.

Sunt norocoasă din multe puncte de vedere și ce păcat că nu deschid ochii decât atunci când sunt plini de lacrimi fie ele și de bucurie. Dar cel mai norocoasă mă simt atunci când îmi este confirmat faptul ca există pe lumea aceasta oameni de mare caracter, oameni pe care nu-i reține nimic atunci când vor să ajute dezinteresat și din toata inima. Pentru că este extrem de adevărat ce se spune: de cele mai multe ori nu contează ce ai în viața, dar contează enorm pe cine ai alături când treci prin viață. Iar eu am alături persoane pentru care nu s-au inventat cuvinte suficient de elogiatoare ca să fie descriese.

Vedeți voi, norocul da, trebuie să ți-l faci cu mâna ta, dar consider că este noroc doar acel făcut cu mâna ta, care pe moment nu pare mai mult decât un fapt de viața. El se transformă în noroc doar atunci când tu ești dispus să-l vezi așa și doar atunci când ceea ce ai lucrat tu cu mâna ta începe în mod miraculous să lucreze pentru tine. Acela e noroc, cel pe care îl vezi și simți atunci când ai nevoie, nu atunci când îl “faci” practic.

Nu știu dacă avem un destin prestabilit, dar câteodată am senzația că mai este ceva pe lângă norocul adus de liberul arbitru și anume, un plan (științific el nu ar putea să existe), dar la nivel metafizic el există și sălășluiește în fiecare dintre noi. Nu știu dacă este planul Divinității sau Universului care ne-a creat, dar eu una mai simt și un plan pe undeva, un plan de la care omul se mai abate, pe care poate nu-l recunoaște dar pe care îl simte din când în când, mai ales atunci când  planul întâlnește norocul și creează acele situații excepționale.

În lupta cu viața, da, acea viața pe care cei mai mulți așteptăm să o trăim în loc să trăim pur și simplu, este nevoie ca planul să caute totuși norocul pentru a exista o șansă în plus de întâlnire, altfel este posibil ca cele două entități să rătăcească în întuneric, iar cel care le poartă, deci omul, să nu beneficieze în mod normal de întâlnirea lor. Dar tot în această luptă cu viața, cele două se întâlnesc și nu doar că se întâlnesc ci trăiesc prin om un fel de “dragoste la prima vedere”. Atunci atât planul cât și norocul, dau celui pregătit să trăiască monentul cel mai mare dar: fericirea.

• Fericirea depinde de noi. (Aristotel)
• Trebuie sa razi inainte de a fi fericit, de teama ca vei muri fara sa fi ras vreodata. (Jean de la Bruyere)
• Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur nu: fericirea. (Lucian Blaga)
• Noi cautam cu totii fericirea, insa fara sa stim unde este, ca si acei betivi care isi cauta casa, stiind confuz ca au una pe undeva. (Voltaire)
• Fiecare are in mainile sale propria fericire, precum artistul are materia bruta, careia vrea sa-i dea o forma. (Goethe)
• Cand o usa a fericirii se inchide, o alta se deshide; dar, deseori, ne uitam atat de mult la usa inchisa incat nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi. (Helen Adams Keller)
• Fericirea suprema in viata este convingerea ca suntem iubiti, iubiti pentru noi sau, mai curand, in ciuda noastra. (Victor Hugo)
• Fericirea trebuie sa fie o rasplata, nu un scop. (Antoine de Saint-Exupery)

Fericirea e un lucru mărunt, e o aripă care vibrează…