Dacă titlul ar fi o întrebare aș putea să spun că destul de des, dar titlul nu este o întrebare ci un răspuns în sine ce implică ce voi detalia mai jos.

Când mă remontez mă simt cea mai puternică persoană din lume și din fericire pentru mine și starea mea de spirit, mă remontez destul de des, căci situația o cere. Așa că după dimineți cu soare afară, dar furtună la mine în suflet, sau seri calde dar care mi-au înghețat sângele, vine parte frumoasă: reclădirea construcției interioare.

Îmi sunt mie însămi, Manole și deși e greu, e poate singurul lucru bun pe care îl fac pentru mine în momente de “cumpănă”. De când mă știu nimeni exterior nu a reușit să mă ducă la liman mai bine de cum a făcut-o eu, nimeni pe lume nu a reușit să-mi deschidă ochii mai bine de cum am făcut-o eu (deși trebuie timp) și tot nimeni nu a reușit să mă facă să depășesc situații grele cu o vorbă sau un sprijun  mai bine ca acea voce interioară care-mi spunea: “go on”… era vocea mea.

Deci când mă remontez, repet, sunt pentru mine cea mai puternică persoană din lume și sunt tare mândră de asta. Dacă stau să mă gândesc cred că asta este calitatea mea nr.1… și printre singurele, dar sunt de părere că nu trebuie să ai multe, ci doar câteva vitale. Le am. Nu-mi dau seama de asta decât atunci când mă remontez, sau mai clar, decât atunci când, dintr-o groapă, în care am căzut cu sau fără voia mea (de cele mai multe ori cu voia mea), mă ridic pe o treaptă mai sus. Evident, în groapă îmi ia mult până să mă dezmeticesc, dar cine a fost acolo, în groapă, știe că nu e un loc prea grozav, deci am circumstanțe atenuante pentru timpul pierdut până la dezmeticire.

Pentru că atunci când mă remontez, nu doar mă simt cea mai tare din parcare ci și cea care a reușit parcarea cea mai bună, ori se știe, e greu până și faptul de a găsi un loc în care să parchezi, căci pe lângă faptul că sunt puține, de multe ori ți-l fură altul chiar de sub nas… dacă n-ai virat la timp?

În orice caz, când mă remontez mă simt ca și cum aș mai fi câștigat o bătălie pentru viața mea, iar în condițiile în care teoretic câmpul de luptă nu e nicăieri, iar dușmanii sunt peste tot, e din ce în ce mai greu.

Când mă remontez zbor ca pescărușul Jonathan Livingston, cu cât sunt mai sus cu atât văd mai departe. Când mă remontez gândesc ca Micul Prinț, sper ca Florentino Ariza și tot când mă remontez mă transform în Enzo, dansez în ploaie și accelerez în curbe.

Voi cum procedați?

Cred ca oamenii nu se schimbă. Adică dacă cineva a fost de mic, “intr-un fel”, nu am speranțe că odată cu trecerea anilor acea persoană se va transforma în una cu totul nouă. Consider că fizic te poți schimba mult într-un timp relativ scurt, dar psihic (deep inside) NU. Am spus și o mai spun, ceea ce ne definește nu se va schimba niciodată, indiferent de faptul că poate chiar noi ne dorim asta.

Cu alte cuvinte, după mine, lupul nu-și schimbă părul și nici oaia nu-l schimbă pe al său chiar de este, după cum bine știm, tunsă. Asta cred și nimic nu mă poate face să mă răzgândesc. În fond rămânem la fel, indiferent câte trec peste noi.

Desigur, am văzut persoane pe care o tragedie le-a schimbat cu 180 de grade, pentru o vreme, apoi au devenit aceleași. Am văzut oameni schimbați de o fericire bruscă, tot așa, pentru un timp, apoi au devenit cei dinainte. Am văzut oameni pe care i-au schimbat banii, ei se numesc parveniți, dar s-au schimbat din prostie, la suprafață, ei tot niște neșlefuiți au rămas în fond. Îi știm și pe cei pe care i-a schimbat iubirea, dar tot așa, pentru o perioadă… Da, o fi posibil să te mai schimbi temporar, dar niciodată pentru totdeauna.

Tocmai de aceea este și mai inutil să crezi că cineva se va schimba pentru altcineva. Am întâlnit cupluri care au crezut că partenerul se va schimba (de dragul celuilalt), ori nu va mai bea, ori va deveni om serios (deși aici, vai de mine un neserios, așa va rămâne pentru toată viața), ori nu va mai fi violent, ori nu va mai fi cheltuitor (am folosit masculinul deși are aceeși aplicabilitate și la feminin). Și timpul îți demonstrează că degeaba ai așteptat, ea sau el sunt la fel. Dezamăgire? Păi cine e vinovat că unul sau amândoi nu a/au știut că oamenii nu se schimbă?

Sunt părinți care au niște copii foarte “răi” (inutil să spun că așa cum îl crești așa îl ai și chiar cred asta). Majoritatea acestor părinți cred că odată cu trecerea anilor, copilul lor se va schimba și va deveni mai înțelept, se va maturiza. Eu zic că nu trebuie să fii SuperNanny ca să realizezi ca dacă îl clasa a III a îl cerți zilnic că nu-și face temele, iar învățătoarea te cheamă regulat la școală, când va fi în clasa a VII va fi premiantul clasei și exemplul de dat celorlalți. Nu, dragi părinți, asta nu se întâmpla niciodată, îmi pare rău că vă dezamăgesc.

Sau exemplul clasic: un prieten sau amic din copilărie… un destrăbălat cu care ai tăi aproape că nu te lăsau să te joci de teamă că te va strica anturajul. Unde este acest amic acum? Desigur, dacă nu a intrat cumva în politică… unde este? Spuneți-mi că este bine mersi și sunt gata să șterg acestă postare.

Sau colegul de liceu șmecher și complet needucat care se lua de toti profesorii și de toți ceilalți colegi? El unde este, ce face acum? Sau iubitul/a pentru care tu ai fost a ‘nșpea cucerire? Spune-mi că are acum familia lui sau cel puțin este într-o relație serioasă și retrag tot ce am debitat aici…  Ori cineva care a fost mereu invidios… ? Și dacă va avea mai mult ca celălalt fianciar sau spiritual tot invidios va fi, pentru că invariabil va vrea mai mult și din ce are celălalt.

Dar să o luăm și altfel, cineva cu suflet de aur, cineva care nu a fost în viața lui egoist, credeți că poate deveni peste noapte, doar pentru că și-a dat el seama că egoiștilor le merge mai bine? Nu cred așa ceva… nu cred că este posibil.  Există un mechanism, psihic (cred) care nu ne lasă să ne transformăm în altceva, în altcineva diferit de cei care am fost creați. Și atunci, de ce să ne amăgim și să ne mințim singuri? Nu ne putem schimba și nici ceilalți nu se vor schimba, nici pentru ei și nici pentru noi. Ori ne luăm și îi luăm așa cum suntem/sunt ori suntem condamnați să căutăm ceva ce nu există. Și putem rătăci mult și bine în această căutare.

Dar in esentă nu asta am vrut să dezbat… și uite unde am ajuns! Ci pornind de la asta să vă întreb, totuși, dacă considerați că, oamenii se schimbă în timp? sau Dacă, credeți că o persoană care ne-a fost total antipatică ne poate deveni simpatică peste ani? În acest caz, cine s-a schimbat, eu/tu sau el/ea?

Romantismul nu este o boală, chiar dacă mulți se comportă ca și cum ar fi. Romantismul este o parte esențială a unei iubiri, o poveste de dragoste nu poate exista fără o latură romantică prin excelență și tocmai de aceea mi se pare că a respinge din start romantismul înseamnă a rupe din paginile unei povești de iubire. Ce pierdere!

Per ansamblu iubirea nu înseamnă numai asta, evident, dar ce nu înțeleg este de ce nu ar însemna și asta, de ce unii refuză iubirea romantică?

Dacă e să mă întrebați pe mine, pană acum, după o grămadă de ani de relație, cred că cele mai frumoase amintiri le am din episoadele romantice pe care le-am trait (și pe care încă sper să le mai trăiesc). Acelea sunt părțile de povestit jurnalelor, de zâmbit pe sub mustață chiar și când te cotropește o tristețe nemărginită.

A fi romantic nu înseamnă numai ciocolată și inimioare roșii de pluș, băut cu același pai din același pahar sau ținut de mână pe sub masă, plimbat sub clar de lună, făcut dragoste pe un pat de trandafiri și trimis SMS-ul siropos in fiecare dimineață. Nici vorbă (cel puțin după mine), nu doar asta înseamnă să fii romantic.

OK și atunci voi o să vă întrebați… ce o fi însemnând, frate să fii romantic, dacă nu exact ce ne învață toate filmele americane și mai ales sud americane (aka telenovele, căci cred că de aici li s-a acrit bărbaților de romantism)?!?

Păi o iubire romatică ar putea fi aceea în care cei doi folosesc busola numai pentru a-şi măsura rătăcirea (ador acest citat din Stepa memoriei). Și mie îmi ajunge această definiție.

Foto

Astăzi, teoretic se ştiu foarte multe despre natura fericirii, însă aceste cunoştinţe rămân inaccesibile marelui public. Poate tocmai de aceea tot ceea ce se învârte în jurul noţiunii de fericire suferă în continuare mari modificări. Deşi pare o noţiune măruntă, fericirea rămâne plină de sens, iar noi oamenii dorim mereu să mergem în căutarea ei, chiar dacă viaţa ne va demonstra în repetate rânduri că uneori o putem întâlni fără să o căutăm prea mult. Revenim mereu la clişee sau alte forme de definire plastică, însă oricum i-am spune ea rămâne mereu o singură clipă. Liviu Rebreanu spune că deşi poate părea foarte puţin o clipă, „mai multă nu ar nu ar îndura firea omului care deseori într-o viaţă de mai mulţi ani nu are poate norocul să întâlnească nici clipa nici să se apropie de ea.”

Voltaire scria cum că mulţi oameni caută fericirea aşa cum beţivul îşi caută casa—ştiu că există dar nu o pot găsi. Se pare că în goana după fericire ne suntem nouă înşine obstacol, ce destin teribil poate avea ființa umană !

În cei patru ani de facultate și mai apoi pe parcursul masteratului, domeniul etic în general şi al fericirii în special m-au preocupat în cea mai mare parte. Departe de a fi o obsesie s-a transformat într-o continuă căutare a răspunsurilor care nu mă lasau să dorm. Poate că nu le-am găsit şi se prea poate să nu le găsească nimeni  niciodată, însă tratând cu seriozitate un subiect care ne poate face mai buni nu mi s-a părut că a fost în zadar acea încercare. Dupa cei cinci ani, am abandonat subiectul pentru că așa cum nu mi-l puteam imagina pe Cioran murind (el vorbind de moarte tot timpul), tot așa nu mă vedeam pe mine fericită (căutând mereu să vorbesc despre fericire). Devenise obositor, iar abordarea atât de generală nu îmi crea niciun confort în studiu.

Pe de-o parte îmi pare rău că am lăsat domeniul să devină doar un folder pe calculatorul meu pentru că „în căutatrea fericirii” mi-au căzut în mănă cărţi despre care chiar pot să spun că m-au încântat şi ajutat, mă refer la „Formula Fericirii” a lui Klein, „Etica lui Epicur” de Vlăduţescu şi deşi nu la prima întâlnire a fost o plăcere să revăd destul de des „Din vieţile şi doctrinele Filosofilor” a „cârcotaşului cinic” Diogenes Laertios.

Acestea fiind spuse, mi s-a părut mereu esenţial să vorbesc despre fericire în relaţie cu cei care si-au dedicat viaţa pentru a o studia, care au construit adevărate sisteme filosofice avînd-o ca temei. Oricum ecourile a ceea ce credeau anticii despre fericire se aud până în zilele noastre, fără interesul lor de atunci astăzi descopririle neuropsihologiei nu au fi avut pe ce să se bazeze. Deşi la vremea respectivă puteau părea pure speculaţii, cercetările contemporane demonstrează cât adevăr cuprindeau ideile lui Aristotel sau Epicur.

Să-ți pui problema fericirii nu este deloc o treabă ușoară, să-ți pui mereu întrebări despre ce este acestă stare, cum se poate obține, dacă există cu adevărat sau dacă este doar o altă creație unamă, căutarea fericirii ca și concept este la fel de anevoioasă ca și căutarea ei ca stare, ca trăire interioară și exerioară, dar încă mai cred că este singura în căutarea căreia poți să mergi toată viață.

Uneori cred că e bine să zic tot ce-mi vine la gură din simplul motiv că nu ajută la nimic atâta autocenzură doar că să nu judeci, ca să nu rănești, ca să nu semeni sămânță de scandal etc. Pur și simplu zici, le zici și treci mai departe. Și cred că în felul acesta chiar treci mai departe, adică vorba aia… nu întorci fila, chiar o rupi. Ce atâta diplomație !?!

Apoi îmi dau seama că poate, poate diplomația nu strică, NU strică, dar este deranjant că omul diplomat (care îl include pe cel inteligent, manierat, cult, deloc coleric) este de multe ori luat peste picior. Este luat așa pentru că “menajează”, pentru că a învățat el cândva că cel inteligent cedează primul și nu vrea să pună gaz pe focul unui scandal ce poate începe oricând. Dar, mă întreb, oare nu se va sătura cândva să tot aplaneze? Oare nu va inzbucni într-o zi ca o furtună venită din senin măturând tot în calea ei? Pentru că dacă se va întâmpla, se va duce naibii tot ce a “construit” până atunci.

Deci, cum se poate proceda corect? Sau mai bine zis există o rețetă pentru calea de mijloc? Hmmm, mă întreb adeasea.

Tot ce am putut gândi în această direcție până în acest moment este că (la fel ca oriunde) calea de mijloc este cea mai bună, ea menține echilibrul și așa destul de fragil al stărilor noastre, al trăirilor noastre și tot ce trebuie să facem e să apelăm la rațiune când suntem pe punctul de a avea astfel de porniri.

Consider că diplomația este bună în condițiile în care ai în față un anumit de gen de persoană cum ar fi de exemplu un om pe care nu îl cunoști de cand te știi, sau un superior ierarhic care nu va tolera decât bunul simț, sau chiar un prieten reținut pe care știi că poate anumite aspecte spuse numai de dragul de a fi spuse l-ar răni (nu mă refer aici la remarci de genul: te-ai machiat prea strident sau ai papucii nefăcuti, deși chiar și aici cred că ai putea uneori dacă este cazul să te abții).

Dar în același timp consider că diplomația nu este foarte bună de exemplu în relațiile cu cei foarte apropiați. Mi se pare că în acest caz este o formă de “momire” a relațiilor (dar e strict părerea mea). Nu văd de ce ai vrea să fii diplomat cu soțul/soția, el/ea trebuie să știe exact ce gândești în momentul în care gândești, în felul acela primitiv de moment (normal, nu când mai sunt alte 20 de persoane de față, doar între cei doi implicați), la fel în relația cu părinții și cu copiii.

Am întâlnit persoane care mi-au spus că diplomația este o formă plastică a minciunii, dar mie nu mi se pare chiar așa. Mi se pare că diplomația spune mari adevăruri dar nu într-un mod brutal, care mai ales din poziția persoanelor necunoscute poate apărea ca o răutate sau mai rău, ca o nesimțire: “cum ai întrăznit sa-mi spui asta?”, “ne tragem de șireturi? etc”. În familie de exemplu putem renunța la ea, că pe bune, chiar ne tragem de șireturi, le legăm, le dezlegăm, deci avem libertatea de mișcare și de a da cu vorbele în stânga și-n dreapa (normal că nici aici nu ne apucăm să ne jignim în cel mai mare hal, soțul, copilul , tata sau mama).

Un mare defect al celor care nu știu ce e aia diplomație (în orice situație) este că automat, (nu știu ce sistem le declanșează încredearea) tot ce spun ei e corect (din punctul lor de vedere). Că au dreptate în tot și toate și se miră, vai de mine, că au jignit și au dușmani peste noapte. Ideea este că te poți înșela, e omenesc, iar în acest caz diplomația te-ar ajuta mult, pentru că abordând un subiect mai pe ocolite, poti spune “cu pace” niște lucruri care dor, unor persoane pe care le-ai putea repezi și jigni dacă nu te controlezi. Paradoxal, dar nu găsec un foarte mare defect persoanelor care sunt tot timpul diplomate. Așa au ales ele, dar măcar nu jignesc și demostrează au fost bine educate, că au dramul acela de conștiință (mai) elevată în ele și nu spiritual de “tzatză” de la târg (și câte astfel de “doamne” cunosc…). Poate au ales diplomația chiar și în sânul familiei, zic că ar fi putut să nu, dar nu e ceva fundamental greșit.

În altă ordine de idei, eu una nu pot să zic tot ce-mi vine la gură, deși evident că îmi vine, dar mă gândesc că poate aș greși dacă aș face-o, aș greși față de mine și de cel din fața mea care poate ar merita-o cu vârf și îndesat. Dar, ar merita-o din punctul meu de vedere, poate din punctul lui de vedere eu nu aș fi decât o nesimțită. Deci?…