Cum mă hrănesc eu din amintiri

Anul trecut pe vremea asta eram in Corfu, la prima întâlnire cu Grecia. Acum sunt la Cluj și afară tocmai s-a pornit o ploaie așa cam din senin, dar paradoxal mi se pare că plouă frumos; așa de frumos cum numai la Ineu mai obișnuiește să plouă, așa de intens că parcă simți cum toți stropii lovesc pământul. E genul de ploaie care îmi place, care parcă îmi răcorește și sufletul în general mult prea aprins, e ploaia de vară cu tunete și fulgere (la Cluj nu prea se servește așa ploaie), e ploaia în care aș sta pe o plajă la mare. Chiar, nu am văzut niciodată cum plouă la mare… dar cine naiba și-ar dori ca într-o vacantă la mare să plouă? Se pare că eu… măcar odată, măcar o oră, măcar cândva și eu să fiu acolo, să alerg de nebună… prin ploaie.

Anul trecut în Corfu, evident că nu a plouat și toată lumea a fost fericită, acum în mare parte toți cei de anul trecut, care am fost în Corfu suntem acasă și destul de melancolici. “Sublima” mea stare a început aseară când mi-am dat seama că pe 13 august ajungeam anul trecut în Agios Georgios și cu toate că eram efectiv bucăți după un drum așa de lung cu mașina, nu am închis ochii o clipă ci am purces spre plajă. În schimb aseară eram proaspăt întoarsă de la București, după cea mai horror călătorie cu trenul, EVER! și marea nu era prin preajmă. Atunci am ascultat N&D (da, știu) și am zis că e CLAR… amintirile mă răscoleau, vorba cântecului (al altui cântec). Așa că m-am culcat cu gândul… la vara lui 2001… când N&D erau pe val, când mergeam la deal și când mă duceam la discotecă la capătul Ineului și când fericirea mea nu depindea de câte ore dorm (căci puteam dormi câte doresc) și nici nu depindea de vreo vacanță la mare. Apoi totul s-a răsturnat…

Trecură 10 ani din 2001, trecură 7 de când am plecat de acasă și mai trecură 4 de când sunt aici și a trecut 1 de când am fost în Corfu și nu a trecut nicio oră de când a început ploaia. Și totul e în mine.

Amintirile n-au preț (update)

2500 de fotografii din care 1700 excelente (in opinia fotografilor) au reușit Dana si Marius Perea să surprindă la nunta noastră. Prin lentila sau lentilele aparatului de fotografiat în ziua de 4 iunie 2011 timpul s-a oprit în loc și mereu când văd imaginile știu că pentru totdeauna, în ziua aceea, noi vom arăta și ne vom simți așa cum se vede acolo.

Ce mi se pare foarte greu acum este să aleg pozele pe care să le încarc pe net, pe Picasa ori Facebook, căci din acest număr impresionat de poze reușite e tortură și nedreptate să elimini. Mai apoi trebuie să le aleg pe cele pentru album, dar pentru asta am nevoie clar, de o noapte nedormită :)

Până mă hotărăsc eu ce să vă arat puteți vedea ce a hotărât fotograful să vă arate pe pagina personală mariusperea.foto. Dacă nu puțeți vedea pozele dați un like paginii și se rezolvă. Cred doar că și lor le-a fost greu să aleagă doar 100 de poze din atâtea. În acest context vreau să le mulțumesc și să-i recomand și altor persoane pentru care amintirile n-au preț.

Am urcat 550 de poze pe picasa :)

Ziua nunții nu durează niciodată numai o zi

Chiar dacă așa se spune, eu cred că ziua nunții începe în ziua în care ai spus DA și ai primit inelul de logodnă. Începe în ziua aceea romantică în care el și-a făcut curaj, iar tu ai tremurat toată, spunându-i că DA… vrei să fii soția lui, că vrei să te căsătorești cu el, sau când pur și simplu i-au spus că vrei, că vrei și atât, ori când nu i-ai spus nimic ci doar l-ai lăsat să vadă în ochii tăi că e momentul potrivit… Atunci începe planul a ceea ce vei putea numi peste ani “nunta voastră”, adică “the big event of your youth”… (eu așa o văd, sper să nu supăr pe nimeni cu această afirmație).

Citește mai departe

We choose

We choose to go to the moon. We choose to go to the moon and do the other things, not because they are easy, but because they are hard, because that goal will serve to organize and measure the best of our energies and skills, because that challenge is one that we are willing to accept, one we are unwilling to postpone, and one which we intend to win.

Well, space is there, and we’re going to climb it, and the moon and the planets are there, and new hopes for knowledge and peace are there. And, therefore, as we set sail we ask God’s blessing on the most hazardous and dangerous and greatest adventure on which man has ever embarked. (J.F. Kennedy – 12 septembrie 1962)

We choose… (Bia&Clau, 4 iunie 2011)

Cât trăim tot învățăm

Am deseori senzația că nu am învățat niciodată mai nimic din ce mi s-a întâmplat prin viață și asta pentru că repet din greșeli și uit că de fapt cel mai important este să tragem învățăminte din ceea ce ni se întâmplă nu doar să suferim sau să ne bucurăm și să trecem mai departe. Alteori însă simt că dacă totuși nu aș fi învățat nimic probabil că nu aș fi supraviețuit, nu aș fi ajuns aici și acum să scriu despre ce lecții mi-au fost date în viața direct sau indirect și pe care dintre ele mi le-am însușit. Barbie însă m-a provocat la un fel de leapșă despre aceste lecții și dacă nu ar fi fost ea cred că nu m-aș fi oprit o clipă din fuga inerentă să refelectez căci… hei, se pare că până la urmă am învățat câte ceva :)

Am învățat că poți pierde foarte mult într-un timp foarte scurt. Că poți pierde tot, oameni, lucruri, bani, idei, toate să-ți fi aparținut și toate să dispară ca o fir de praf purtat de vânt. Și pentru că am învățat asta, că am conștientizat perenitatea asta dureroasă mă uit altfel la un om drag și la o clipă de fericire.

Am învățat că deși 90% dintre oamenii pe care îi cunosc sunt răi și prefăcuți, merită să investesc toate eforturile mele pentru cei 10% care sunt îngeri pe pământ și care fac viața de o mie de ori mai frumosă celor cu care intră în contact. Am avut plăcerea și onoarea să întâlnesc astfel de oameni și în compania lor am petrecut și petrec cele mai frumoase momente din viața mea.

Am mai învățat că zicala cu “mersul înainte indiferent de greutăți” nu este o vorbă în vânt ci ceva foarte solid. Desigur, inițial acel ceva solid nu este mai mult decât un făraș pe care aduni resturi din tine, dar în timp va deveni fărașul tău preferat :)

Mai știu bine că iubirea este ceva ce trebuie împărtășit altfel este doar un sentiment pe care nu-l cunoști, și tot despre iubire mai știu că poate o găsești ușor, dar o poți pierde la fel de ușor, și tot despre iubire mai știu că în ciuda tuturor problemeleor pe care le-ar putea pune, doi oameni în în această lume nebună prin imperfecțiunea ei, pot să o facă să dureze, și tot despre iubire mai știu că dacă ai pierdut-o ai pierdut mult, dar dacă nu ai cunoscut-o ai pierdut totul.

Am învățat că ochii care nu se văd NU se uită, decât poate dacă nu le-ai pătruns înțelesul. În caz contar oricum nu ai pierdut nimic.

Am învățat că ajută să mă rog Dumnezeului meu interior și că prin vocea mea și acțiunile mele el îmi răspunde și mă ajută, dar trebuie să nu ma comport ca cel care la inundații stă pe acoperișul casei și nu vrea să urce în nicio barcă așteptând un “ajutor” de la Dumnezeu.

Am mai învățat că lucrurile importante în viață vin, ți se întâmplă, poate nu chiar atunci când te-ai da cu fundul de pământ pentru ele ci atunci când este timpul lor, atunci când ești pregătit să le primești nu doar cu entuziasm ci și cu înțelepciune. Și într-un fel bizar, așteptarea îți este răsplătită printr-un bonus.

Am mai învățat că dacă ne lăsăm visele nenăscute ele nu au nicio șansă, dar cum am învățat numai teoria aici nu vă pot da mai multe amănunte :D

Foto

Și cred că mai sunt lecții, oricum consider că toată viața învățăm sau că cel puțin lecțiile ni se predau și numai în noi stă puterea și dorința de a le învăța. Vulpitza, Monica, Mărgeluta, Rontziki, voi ce ați învățat până acum? :)

Cele mai importante lucruri în viață nu sunt lucruri.

Viața este tare scurtă, oare de câte ori ne oprim ca să ne întrebăm ce contează cu adevărat pentru noi?  Viața are un ritm alert, oare câți dintre noi ne oprim ca să ne întrebăm unde ne grăbim? Viața are multe uși, oare câți le deschidem pe cele ale inimilor? Viața ne dă mereu multe lecții, dar câți oare le învățăm cu adevărat? Viața îș bate uneori joc de noi, câți ne oprim ca să-i râdem în față? Viața ne-a adus aici pentru “ceva”, de ce ne încăpățânăm să ne schimbăm menirea?

Am senzația din ce în ce mai acută că este imposibil ca în viață să-ți iasă toate. Tocmai de aceea atunci când ceva mi-a mers în viața personală am simțit că va urma o “criză” în viața “profesioană” sau un declin la sănătate, la bani sau la alt domeniu. Mereu când ceva a mers bine “profesional” de exemplu, m-am aștepat și chiar așa s-a și întâmplat ca ceva să meargă extrem de aiurea pe plan personal, în relația familială sau în cea de iubire. Așa a fost mereu, nu țin minte că vreodată toate să fi mers roz pe toate planurile.

Într-un fel mă gândesc că poate e bine așa, în modul acesta nu te pierzi în prea mult bine, te echilibrează cumva și tocmai din acest motiv simt că e bine că am și o familie la care să mă gândesc, un iubit și o relație la care să “lucrez” și pe de altă parte un fel de “evoluție profesională” pe care mi-o doresc. Când ceva merge prost sau chiar foarte prost într-o parte am în ce mă refugia, și anume în cealaltă parte.

Dar în același timp știu că de fapt cel mai mult mă interesează viața mea personală, relația cu familia pe care vreau să mi-o construiesc, relația cu mama, cu prietenii, găsirea acelui loc căruia “trebuie” să-i aparțin, împlinirea viselor alături de cei dragi, să aduc un om nou pe lume, să am liniște și pace, să găsesc echilibrul și armonia în locul în care trăiesc, alături de oamenii lângă care trăiesc. Nu eu am ales ca aceste lucruri să primeze pentru mine, ci pur și simplu ele primează, ele stau la temelia personalității mele. Ele mă definesc și oricât aș vrea eu să zic că sunt altele mai importante pe lumea asta pentru mine, cum ar fi o super carieră sau o grămadă de bani care să-mi permită să trăiesc regal, oricât aș vrea să zic că astea sunt mai importante, nu reușesc, invariabil mă întorc la celelalte, ele îmi ocupă inima, sufletul și mintea. Asta sunt.

Se spune că oricine poate avea o viață personală împlinită, dar eu cred că nu e așa, cred că este chiar foarte greu să ai o viață personală împlinită, mai ales în aceste timpuri pe care le trăim, în aceste timpuri care au distrus mult din ceea ce putea înseamna o viață “de familie” cu ceva ani în urmă (de exemplu în tinerețea părinților mei). La fel de mulți spun că și o viață profesională împlinită se poate obține ușor, ai nevoie doar de un dram de noroc, însă nici aici nu este ușor, norocul reprezintă un procent foarte mic din orice reușită, mai ales din una “de carieră”, aici apar alte elemente mult mai  “grele”. Deci ambele părți ale “împlinirii” înseamnă niște lupte de dus. Este foarte posibil să le câștigi pe ambele, dar este la fel de posibil să nu câștigi niciuna, alergând cu prea multă ardoare după amândouă. De obicei cei mai fericiți oameni sunt cei care sunt fericiți maxim în una dintre aceste două ipostaze prezentate, personal sau professional, însă din exemplele din jurul meu cei cu adevărat împăcați cu ei sunt cei cu o viață personală armonioasă. Pentru că poți avea foarte mulți bani și o carieră de invidiat, poți câștiga “cât vor mușchii tăi” sau poți fi “căpetenia căpeteniilor”, dacă inima ta e până la urmă singură și tristă, ești nefericit.

Mi-e frică și mie că nu o să-mi găsesc în veci un job pentru care să mă trezesc cu zâmbetul pe buze dimineața, mi-e frică și mie că nu-s capabilă să fac anumite lucruri pentru dezvoltarea mea profesională, mi-e frică ca nu-s suficient de “deșteaptă” pentru a face unele lucruri, mi-e frică că am să pierd bani, mi-e frică că nu am să mai câștig alții, mi-e frică de răutatea oamenilor care vor să te “jumulească” sau care vor să te “ardă” și să te “sape”. Mi-e frică că nu o să am o “funcție” care să-mi permită să fac ce-mi place, mi-e frică că nu am să pot fi capabilă să câștig atât cât pentru a supraviețui decent. Mi-e frică de toate de lucrurile astea.

Dar mult mai frică îmi este pentru siguranța familiei mele și pentru acel “ceva” ce ar putea să ia de lângă mine persoanele și lucrurile dragi, emoțiile pe care numai alături de ele și cu ele le pot trăi. Adică cel mai tare mă tem că ceva ar putea strica echilibrul vieții mele personale, sau că “ceva” ar putea duce la o neîmplinire pe plan personal. Mie mi se pare vital să fiu împlinită din acest punct de vedere, nu aș putea funcționa altfel. Atât.