Ieri după orele prânzului deja era mai respirabil aerul Clujului. Am trecut prin Parcul Central şi am stat mai mult timp pe o bancă… acum în sfârşit au înflorit şi la Cluj teii şi emană un miros divin. Se prea poate să nu-l fi simţit aşa intens până acum din cauza căldurii sufocante… căci prin parc în ultimul timp am trecut destul de des. Îmi place parcul Clujului, v-am mai spus?
Nu prea am amintiri din satul bunicilor mei, caci niciodată nu am stat acolo în vacanţe, dar fiind foarte aproape de Ineu, mergeam des cu ai mei, săptămânal sau chiar de mai multe ori pe săptămână. Poate nu stăteam mult, dar de fiecare dată apucam să stau şi la stradă şi de foarte multe ori apucam să mergem şi până la cimitir (până a trăit Maica, străbunica mea, mergeam de fiecare dată la cimitir cu ea). Îmi amintesc că la colţul străzii pe care locuiau bunicii mei dinspre mamă era un tei bătrân şi oarecum singuratic… Dintr-un motiv necunoscut, teiul acela mi-a rămas în minte, el cu florile lui aurii şi dulci. Scăldat în lumina soarelui şi mereu prăfuit de la drumul de ţară pe marginea căruia îşi ducea veacul, teiul acela mereu îmi inducea o nostalgie irecuperabilă.
Azi dimineaţă când am deschis geamul şi am observat că s-a răcorit bine de tot de la ploaia năprasnică de noaptea trecută, un miros pal, venit de niciunde mi-a inundat nările şi amintirile… un miros de tei venit de undeva de foarte departe. Curios este că nu avem niciun tei pe lângă bloc şi nici vecinul, cu casa de lângă noi, nu am văzut să aibă tei prin grădină. Dar era miros de tei, jur că era miros de tei, poate puţin învăluit cu iz de sunătoare, dar teiul era mai puternic. Nu ştiu dacă era mai puternic doar în atmosferă ori mai mult în mintea mea.
