Miros de tei

Ieri după orele prânzului deja era mai respirabil aerul Clujului. Am trecut prin Parcul Central şi am stat mai mult timp pe o bancă… acum în sfârşit au înflorit şi la Cluj teii şi emană un miros divin. Se prea poate să nu-l fi simţit aşa intens până acum din cauza căldurii sufocante… căci prin parc în ultimul timp am trecut destul de des. Îmi place parcul Clujului, v-am mai spus?

Nu prea am amintiri din satul bunicilor mei, caci niciodată nu am stat acolo în vacanţe, dar fiind foarte aproape de Ineu, mergeam des cu ai mei, săptămânal sau chiar de mai multe ori pe săptămână. Poate nu stăteam mult, dar de fiecare dată apucam să stau şi la stradă şi de foarte multe ori apucam să mergem şi până la cimitir (până a trăit Maica, străbunica mea, mergeam de fiecare dată la cimitir cu ea). Îmi amintesc că la colţul străzii pe care locuiau bunicii mei dinspre mamă era un tei bătrân şi oarecum singuratic… Dintr-un motiv necunoscut, teiul acela mi-a rămas în minte, el cu florile lui aurii şi dulci. Scăldat în lumina soarelui şi mereu prăfuit de la drumul de ţară pe marginea căruia îşi ducea veacul, teiul acela mereu îmi inducea o nostalgie irecuperabilă.

Azi dimineaţă când am deschis geamul şi am observat că s-a răcorit bine de tot de la ploaia năprasnică de noaptea trecută, un miros pal, venit de niciunde mi-a inundat nările şi amintirile… un miros de tei venit de undeva de foarte departe. Curios este că nu avem niciun tei pe lângă bloc şi nici vecinul, cu casa de lângă noi, nu am văzut să aibă tei prin grădină. Dar era miros de tei, jur că era miros de tei, poate puţin învăluit cu iz de sunătoare, dar teiul era mai puternic. Nu ştiu dacă era mai puternic doar în atmosferă ori mai mult în mintea mea.

Ce-ţi rămâne în suflet…

… după Paris!

Îmi vine să mă tot întind ca o mâţă care nu se mai satură de somn… şi totuşi aseară am adormit greu şi mintea mea refuza să se relaxeze complet. Asta pentru că nu poţi, nu ştii şi nu vrei să te relaxezi complet, întors acasă, unde Clujul e fain, soarele a ieşit de sub pătura grosă de nori, patul e al tău, e cald, ceaiul e fierbinte şi totuşi, nu poţi, nu ştii şi nu vreai să uiţi Parisul. Parisul recent, Parisul posibil, palpabil şi fără sfârşit (vorba lui E. Simion)… Parisul care nu este un oraş pe cât este de fapt o stare, de care mi-am dat seama acum cu ocazia revederii, Parisul care nu este un loc exterior al tuturor ci un loc interior al fiecăruia, treabă pe care am realizat-o acum cu ocazia reîntoarcerii…  Nu spun lucruri mari, iar cei care au fost la Paris odată, de două ori, de nouă ori ştiu asta cu mult mai bine ca mine şi le mulţumesc tuturor celor care virtual sau nu mi-au înmânat o bucăţică din Parisul lor, cu care îmi pot compara bucăţica mea de Paris, prin asta ajungând să-l cunosc mai bine.

Şi pentru că încă nu pot să spun povestea aşa cum ar trebui, m-am rezumat doar la cuvinte pentru care mintea nu trebuie mult solicitată… ci doar sufletul, el îmi coordonează acum degetele, el îmi dictează ce să scriu. Reacţii chimice ce gândirea nu le poate duce, sufletul şi inima încărcată de sentimente le pot descifra şi le pot ambala astfel încât să îmi pot transmite înainte de toate, mie, că fericirea completă nu există, însă există poate clipe, poate zile, poate ani, cărora noi le dăm valenţe de fericire completă. Sunt nişte scurtcircuite pe întreaga fiinţă, care vin şi pleacă, te izbesc cu o violenţă copleşitoare, fie că e vorba de o rugăciune în faţa unei catedrale, noaptea, fie că e vorba de o cafea adusă în cameră şi 3 prăjiturele colorate, fie că e vorba de vântul care îţi suflă furios în ceafă, sau de tremuratul din cauza frigului ori a intensităţii momentului, fie de fina şi aproape imperceptibila diferenţă dintre ele, sau poate e vorba de o terasă, de un bulevard, de un om, de o librărie, de un telefon, de două, de mine, de tine, de noi, de anii ce au trecut, de cei care vor veni, de ce îţi rezervă viaţă, de ce îi rezervi tu ei, de ceva de mai puţin de o clipă, de întâmplare, de destin, de faptul că poate poate el nu există, de faptul că poate visezi sau de teama că poate mâine e prea târziu, de regret, de speranţă, de nod în gât, de iubire, de un an, de zece ani, de ieri, de azi, de acum. Da, cu asta… cu asta rămâi în suflet, dincolo de orice.

Viaţa printre citate şi clişee, dar până la urmă…

  • Nu contează unde te afli, numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti! – Dostoievski
  • Secretul unei vieţi pline e să trăieşti periculos. – Friedrich Nietzsche
  • Esenţială este întrebuințarea vieţii, nu durata sa. – Seneca
  • Experiența e numele pe care toți îl dam greșelilor din trecut. – Oscar Wilde
  • Cele mai importante lucruri în viață nu sunt lucruri. – Anthony D”Angelo
  • Viața este ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri. – John Lennon
  • Viața este un dar pe care îl merităm numai atunci cand îl dăruim. – Rabindranath Tagore
  • Viața este o tragedie atunci când e privită în prim-plan și o comedie când o privești în plan larg. – Charlie Chaplin
  • Viața e placută. Moartea e liștită. Tranziția este problematică. – Isaac Asimov
  • Traiește ca și cum ai muri mâine. Învață ca și cum ai trăi veșnic. – Mahatma Ghandi
  • Despre viața nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi. – Emil Cioran
  • Ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată. – Octavian Paler
  • Niciodată nu întrerupe un dușman atunci când face o greșeală. – Napoleon Bonaparte
  • Nu am dat greș. Pur și simplu am descoperit 10,000 de idei care nu funcționeaza. – Thomas Eddison
  • Sfatul meu pentru tine este sa te căsătorești: dacă găsești o nevasta bună, vei fi fericit. Daca nu, vei deveni filosof. – Socrate
  • Uneori, chiar și să traiești e un act de curaj. – Seneca

… tot ce contează sunt momentele de a căror valoare suntem pe drept răspunzători. Obiectele se strică, se demodează, nu ne mai sunt utile. Banii îi câştigăm, îi pierdem, îi strângem, îi cheltuim, cumpărăm cu ei clipe fericite, apoi ne vindem sufletul ca să-i avem dacă nu-i avem, ne scot din impas, dar în cele mai cruciale momente ne sunt total nefolositori. Prietenii ne iubesc, ne trădează, apar în viaţa noastra exact la timp şi de multe ori pleacă la timpul nepotrivit, sunt fraţii pe care i-am ales, râdem cu mulţi, plângem cu puţini, iar cu o infimă parte rămânem până la moarte. Familia, o parte ni se dă, o alta ne-o construim, o putem pierde din vina noastră, o putem câştiga prin ceea ce dăruim, dacă familia se distruge şi individul va fi distrus (total sau parţial şi niciodată deloc) pentru totdeauna. Amintirile (frumoase sau mai puţin frumoase) sunt tot ce suntem sau am fost la un moment dat, pierderea lor duce la moartea noastră psihică. Fiecare individ în parte este un univers fragil care are puterea să dea valoarea cuvenită fiecărui moment, altfel tot ce trăieşte poate fi în zadar…

Un loc pentru sufletul meu*

Stau în faţa unei imagini albe şi mă gândesc unde anume este sufletul meu? Are el un loc după care tânjeşte, are unul în care chiar trăieşte sau e sufletul meu încă în căutarea acelui loc special al lui şi numai al lui?

De-a lungul timpului sufletul meu s-a învăţat să o ia de multe ori la goană şi tare, tare mă mai supăra, de câteva ori s-a şi rupt şi mi-a trebuit multă aţă ca să-l cos la loc, însă ca orice “lucru” cusut, el nu mai arăta apoi chiar la fel. Da, sufletul meu nu seamănă uneori cu mine, eu nu vreau vise multe, el vrea, eu nu vreau atâtea planuri dar el vrea şi iese un război ce nu s-a pomenit, eu nu vreau să-mi fie milă, nu vreau să îmi fie frică, nu vreau să fiu vulnerabilă şi nici să fiu melancolică, dar el vrea. Căci poate de destule ori, unor persoane cu raţiunea acasă li se dă un suflet fix pe dos. Dar ce ar fie ele fără acel suflet? Cum ar vedea ele viaţa fără acel suflet entuziast şi călător, fricos dar luptător, epuizat dar neobosit? Cum dacă nu fadă şi fără culoare, fără substanţă?

Se spune că la naştere îngerul ne pune degetul pe buze ca să uităm tot ce am trăit prin strămoşii noştri (sau cel puţin să nu putem niciodată să spunem ce am trăit). De acolo ne-am ales cu adâncitura de deasupra buzei superioare. OK, uităm toate cele cu mintea (sau să nu le vom putea exprima niciodată), dar sufletul cine ni-l atinge (sau de ce nu ne este atins) de el nu poate uita? El păstrează tot şi asta descoperim doar cu timpul pe care ni-l dăruim să putem fi complet fericiţi. Eminescu al nostru ne mai spune (în Sărmanul Dionis) că sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea îl face să uite că a mai trăit, aşa că cine ştie prin câte locuri a stat sufletul meu până acum, cine ştie câţi l-au mai cusut sau câţi l-au alungat, câţi l-au iubit şi câţi l-au înţeles? Asta mă face să fiu recunoscătoare pentru faptul că acum el se află la mine, că şi eu îi pot transmite ceva, ceva ce poate peste veacuri atunci când el se va afla în alt loc, va căuta să găsească şi să înţeleagă la fel cum caută să găsească şi să înţeleagă şi acum… Acesta este semnul că sufletul nu va avea niciodată un loc al său şi numai al său. Asta este soarta lui şi mă feresc (încă) să spun că poate fi şi a omului ce-l poartă.

Tu eşti aerul, eu harpa/ Care tremură în vânt/Tu te mişti, eu mă cutremur/Cu tot sufletul în cânt…” (un catren tot al lui Eminescu mai sus menţionat).

*Acest articol participă la concursul aniversar al Kadiei (Concurs aniversar – 2 ani de blog) – mi-am permis să-l fac alftel (metaforizat) de cum am crezut la început că-l voi face, sper totuşi să se încadreze în temă (dacă nu, asta este, aşa am simţit să-l fac, mulţumesc mult Kadia).

Foto

Trăim într-un curcubeu de haos*

*Cuvintele din titlu aparţin lui Paul Cezanne, iar fotografiile îmi aparţin mie şi unei naturi, care doreşte să demonstreze doar că timpul şi viaţa pot fi mistuire şi lacrimi, dar şi curcubeu… (Floreşti, mai 2012)

Iarba verde de acasă

Eu stau lângă Cluj. Acuma ştiu că cel mai mare mall din Cluj e la 5 minute cu masina de mine, dar la mine în buletin tot la sat scrie ca stau. Însă nu despre asta vreau să scriu acum, ci despre cum am posibilitatea uneori să văd din pat, din dormitor, iarba verde şi câteodată chiar… “transhumanţa”.

De exemplu ieri, spre seară, aproape de ora 8, stăteam şi scriam… Apartamentul nostru are balconul spre nord, seara de la 7 pentru câteva minute bate soarele pe el şi e tare frumos, aproape că uitasem cât de frumos şi cald e balconul în acest moment al zilei. La un moment dat îmi ridic ochii din monitor şi văd lumina ca de miere scăldând vibrant şi timid până la uşa de la dormitor. Ah… cât de dor mi-a fost să văd soarele la aşa o oră. Dincolo de lumina caldă şi calmă de pe balcon, am privit peste balustradă (eu tot în dormitor fiind). Stau la parter şi nicioadtă nu m-am omorât după asta, dar aseară ceva mi-a plăcut mult, mult de tot. Din dormitor am văzut iarba, o iarbă verde, crudă şi umedă. Aproape am şi simţit cum miroase. M-am gândit că mulţi oameni pe lume trăiesc în locuri în care dacă vor să vadă cum mai arată iarba trebuie obligatoriu să meargă într-un parc (în multe oraşe există un singur parc mare, chiar şi în Cluj), iar eu o puteam vedea din dormitor. Evident nu mă refer aici la oamenii care trăiesc la marginea deşertului, însă mi-am dat seama că nici măcar la Ineu nu pot să fac chestia asta, dormitorul dă spre curtea betonată ordonat. Aşa că am îmbrăţişat aiurea iarba, cu privirea.

Foto

Am tras aer în piept, am închis ochii, iar în următoarele momente am auzit nişte copii cum băteau mingea probabil în spatele blocului vecin. Erau atât de veseli, ca şi noi (eu şi prietenii mei) când jucam “raţele şi vânătorii”, desigur ei nu mai ştiu acest joc acum, dar totuşi băteau mingea în lumea reală nu construiau ferme online. M-am bucurat şi totuşi mi s-a pus inexplicabil un nod în gât. Apoi am auzit cucul. Nu este o raritate, l-am mai auzit şi cu alte ocazii, dar nu l-am băgat în seamă. La două minute după, o mare turmă de oi traversa o pajiste dintre două rânduri mari de blocuri, erau la ceva distanţă de balconul meu dar totuşi le-am văzut şi mai ales le-am auzit. Nici asta nu a fost o premieră, am mai asistat la transhumanţe minore aici şi m-am amuzat de toţi copiii care s-au oprit din orice au făcut ca să vadă oile. Mi-am spus: “uite ăştia sunt nişte copii care vor şti cum arată o oaie nu numai din cărţile de colorat sau şi mai rău din fermele online”.

Şi uite aşa, contemplând şi urmărind câţiva norişori vanilaţi pe cerul înserării, soarele a plecat de la balconul meu, copiii încetaseră să mai bată mingea, oile trecuseră cu toatele spre un deal din apropiere, iar cucul amuţise. Totul în maxim 2 minute. Ca să scriu asta mie mi-au trebuit 42 de minute, asta ca să-mi dau probabil seama cam în ce ritm trece viaţa pe lângă mine… Apoi am ascultat o melodie,  aparent fără motiv.