Vă spun drept că eu aştept zilele cu ploi. Nu le aştept cu nerăbdare, evident, dar mă aştept să vină de la un weekend la altul. Tocmai de aceea, zărind soarele pe fereastră şi weekend-ul trecut, am zis că trebuie să ies din casă să profit de vremea asta bună până o mai avem. Şi cum săptămâna trecută am făcut un drum lung, săptămâna asta ne-am rezumat la unul mult mai scurt, dar paradoxal, parcă mai obositor…

Am plecat la 30 de km de Cluj, spre Cetatea Lita (Liteni). Avatajaţi că am plecat din Floreşti şi nu din Cluj, am scurtat puţin drumul şi astfel pe traseul Floreşti-Luna de Sus-Săvădisla-Lita-Liteni, am ajuns la marginea pădurilor clujene mai repede decât estimasem. Traseul este foarte apreciat de biciclişti, numai noi am văzut o grămadă îndreptându-se înspre această zonă. Noi am mers cu maşina până aprope de pădure, dar dacă ar fi să mai merg odată nu aş mai merge cu maşina aşa de mult. Există poteci frumos terasate încă de la crâşma din satul Liteni şi nu prea văd rostul de a urca jumate de deal cu maşina, mai ales dacă e una mai joasă care s-ar putea resimţi în urma urcuşului.

Ei, oricum, plimbarea în câmp deschis nu ar fi fost plăcere sâmbătă căci bătea vântul destul de tare deşi era un soare care îţi ardea faţa. Prin pădure drumul urcă destul de puţin, mai mult mergi pe creste de deal şi pe porţiuni golaşe la înălţimi frumos cambrate. Imediat după ce am parcat maşina şi am urcat per pedes peste 15 minute am zărit Cetatea. Partea frumoasă din punct de vedere al peisajului a fost aceea că Cetatea zărită de noi de pe un deal, s-a dovedit a fi fix pe dealul din faţă, deci ce trebuia noi să facem era să coborâm dealul pe care jumate îl urcasem cu maşina şi jumate pe jos şi să-l urcăm pe cel pe care se afla Cetatea.

Frumoasele dealuri împădurite cu brazi mereu verzi au fost un delicu în timpul urcărilor şi coborârilor, însă cum era destul de cald şi cum am avut de urcat şi de coborât două dealuri nu doar unul, să zicem că a trebuit să mă opresc să mănânc un măr :) ceea ce eu nu prea fac, adică nu mă epuizez aşa de repede. Nu ştiu de la ce a fost, dar pot să spun că am obosit zdravăn.

Mai apoi, urcarea propriu-zisă în Cetate s-a făcut la modul, aproape căţărat pe ziduri, îţi trebuia clar echipament sport ca să poţi urca, însă odată sus uiţi de toate şi exclami “wow, tare frumos pe aici!”. Ne-am pozat, am stat puţin să ne tragem sufletul şi am coborât ca să facem drumul înapoi. Ştiam că nu va fi uşor, dar şi de data aceasta ne-au salvat peisajele deosebite ce se aşterneau în faţa noastră: turme de capre şi oi multe, drumuri subţiri ce şerpuiau în zare, grup de copii ce se ucau cu mingea pe platoul din faţa dealului cu Cetatea, brânduşe şi alte feluri de plăntuţe ce doresc să învingă vremea de toamnă şi nu în ultimul rând frumoasele dealuri transilvane scăldate în soarele demenţial de septembrie.

Una peste alta, ieşirea a fost foarte reuşită, cheltuieli minime (adică doar benzina), mişcare cât cuprinde, aer proaspăt, peisaj verde, baterii încărcate, bucurat de vreme bună şi caldă, râs, oboseală, baie de soare din nou, poze, living on the edge, Transilvania mereu surprinzătoare, sentimentul că vara marilor drumeţii se cam apropie de sfârşit, dar şi sentimentul că “toamna se aşterne uşor” şi până acum destul frumos şi pe placul meu …

Nu ştiu din ce motive n-am un chef fantastic de scris nici acum, dar nu vreau să păţesc ca şi cu ieşirea la Cavnic din februarie, despre care nici în zi de azi n-am povestit absolut nimic. Aşadar, sâmbătă 28 aprilie am plecat prin Ardeal ca într-o ieşire de 1 mai sărbătorită cu câteva zile în avans din cauza programului dat puţin peste cap (în sensul că altul era planul).

Profitând totuşi de cele 30 de grade de aprilie am vrut să mergem la un picnic unde să ne relaxăm mai mult decât să vizităm ceva. Dar noah, ţine-mă pe mine într-un loc! Iniţial am luat-o spre Leghia, dar foarte repede ne-am dat seama că nu e nimic pitoresc în zonă în afară de o cabană frumoasă de munte, însă nu asta era ceea ce căutam. Aşa că am luat-o puţin mai la vest spre Huedin de unde ştiam eu că nu în foarte mult timp ajungem la Răchiţele (satul natal al lui Boc) pe teritoriul căruia se află una dintre cele mai frumoase cascade din România: Vălul Miresei.

Zis şi făcut: Cluj-Răchiţele 65 de km, totul în jur era verde crud şi deja aveam 90% din ceea ce îmi doream pentru primăvara asta atât de mult aşteptată. Încă de la intrarea în Răchiţele peisajul s-a modificat aşa de frumos şi de pitoresc încât am fost tentată să opresc într-o poieniță şi să nu mai plec de acolo până la final de weekend…

Dar totuşi am mers până la cascadă şi am făcut foarte bine. Cascada Vălul Miresei este un loc fantastic. Trecând de povestea cu mireasa căzută de pe stânci şi al cărei văl a rămas agăţat exact acolo unde e acum superba curgere de apă, locul este deosebit de atractiv. Turişti au fost destui, aproape că am stat la coadă să ne pozăm cu apa furioasă ce tăia cu curaj muntele. Îmi pare foarte rău că abia acum am dat pe aici, mă irit la culme când descopăr la distanţe scurte locuri atât de frumoase şi eu aproape că era să nu ajung niciodată la ele, nu de alta dar timpul nu curge în favoarea omului, nu?

De la cascadă am mai rătăcit puţin prin munţi, oricum nu am putut urca până sus cu maşina ceea ce a fost perfect pentru a ne dezmorţi după sezonul în care am hibernat la greu. Obosiţi dar totuşi nu epuizaţi, am purces la picnic şi cu mâna pe inimă zic că a fost cel mai cu poftă prânz mâncat anul acesta. Apoi două ore am lenevit la soare, iar Clau mi-a îmbogăţit cunoştinţele cu informaţii noi pentru mine despre Tezaurul de Pietroasa (dacă sunteţi curioşi există un material în ultimul număr Ştiinţă şi Tehnică).

Drumul înapoi spre Cluj nu l-am mai făcut prin acelaşi loc, ne plac circuitele (şi de Formula 1) aşa că ne-am întors acasă pe ruta Beliş/Fântânele – Mărişel – Tarniţa (şi că tot veni vorba de Formula 1, Mărişel – Tarniţa este locul de desfăşurare al Raliului Clujului unde anul trecut am avut ocazia să-i cunosc pe Mihai Leu, Titi Aur şi proaspătul premier Victor Ponta, ghici care din ei nu mai participă anul acesta la raliul de la final de mai?) :)

Beliş/Fântânele este după mine cea mai frumoasă zonă din judeţul Cluj, am des treabă pe aici şi vin cu drag de fiecare dată, e mirific în orice anotimp. O pădure semeaţă înecată de un lac verzuliu şi foarte adânc mă va încânta întotdeauna. Mai apoi Mărişel, o comună la mare altitudine care pentru mine dă definiţia satelor din Ardeal. Nimic pe lume nu cred că poate oferi mai multă linişte ca a savura un măr verde în mijlocul unui pajişti din vârf de munte…

Şi aşa, pe lângă Tarniţa, ne-am întors acasă fix la timp pentru nu decreta că ne-am obosit în ultimul hal, dar cu suficient aer de munte în plămâni încât să dormim mai bine ca niciodată…