Fără plan prealabil, mi s-a arărat ca prima “ieșire” pe 2013 să o fac pe 13 ianuarie. Unde? Pe Valea Ierii, la 44 de km de Cluj într-o zonă de deal și păduri dese, pe raza comunei cu același nume. Mărturisesc că aș fi vrut mai multă zăpadă pentru o ieșire la început de ianuarie, dar oricum am găsit mai multă decât în Cluj și de-a dreptul foarte multă față de Ineu, unde după niște ninsori zdravene la mijloc de decembrie, Sărbătorile au venit pe o vreme de primăvară și atmosferă de Postul Paștelor. OK, poate îmi lipsea zăpadă, știu că am trecut printr-o fază din asta și la începutul lui 2012, dar atunci până în vremea asta nu beneficiasem de zăpada aproape deloc, așa că atunci am mers până la Băișoara, dar am fost, desigur, dezamăgită, căci nici acolo nu ninsese prea grozav, deși e cel mai înalt loc din zona noastră.
Așa că, iată-ne la drum :) Am crezut că e mai aproape, dar deși anul trecut am ajuns pe acolo cu treabă, nu am băgat de seamă câți Km sunt. Acum am zis că nu mai ajungem. Din drumul spre Băișoara se ajunge pe un drum (aproximativ) forestier și deszăpezit cu grenade ca mai toate drumurile de pe la noi, drum care te face să regreți amarnic că de mulți ani la școala de șoferi nu se mai face poligonul, pentru că îți lipsesc oareșce atribute de a te descurca printre jaloane, dar… Să nu ne dezolăm de la început. Drumul șerpuiește la marginea pădurii vag înzăpezite, dar e frumos și peste toate e un soare care din interiorul mașinii te duce cu gândul la luna aprilie.
Chiar la intrarea în satul Valea Ierii, pe partea stângă cum vii dinspre Cluj, se află renumita pensiune Lara, locul care a pus Valea Ierii pe harta turistică a patriei, dar noi vom opri aici la întoarcere. Deocamdată ne continuăm drumul până după satul Cerc, unde lăsăm mașina și ieșim la aer curat. Și e curat, cu miros de cherestea și brad, dar cumva înmiresmat și… clar. Și deși e soare, e un frig sec de tot, îți intră în oase instant. Ei, suntem la munte în ianuarie, cum am vrea să fie?
Pornim agale pe cursul unui fir de apă înghețată în diverse forme și facem poze cu nuanțe albăstrii de la zăpada ce pare tot mai multă pe cum urcăm. De cealaltă parte a drumului stau răsfirate case mai mult sau mai puțin locuite. Casele astea sunt subiectul întregii plimbări, ne întrebăm între noi dacă am putea locui aici, să ne cumpăram case și să stam aici, la buza apei, pe “lângă codri de aramă și pădurea de argint”. Ne întrebam pe bune și deși niciunul om complet de la oraș, am decretat că e frumos, e sănătos, am putea veni în recreație, o săptămână, hai o lună dacă ne lovesc rău nostalgiile, dar la un moment dat cineva zice: “și dacă n-ai o aspirină, un Fervex?…” :)
Probabil mulți au gândit în felul acesta, căci majoritatea caselor pitorești sunt de vacanță, locuite ocazional, cabane de Revelion sau de vreun chef năpraznic ca la 20 de ani! Unele sunt de-a dreptul mari (pentru cei care petrec în gașcă), altele sunt micuțe, micuțe pentru un concediu în doi sau maxim 3 și normal astea mi-au plăcut cel mai mult. Dar, peste casele astea este peisajul. Liniște și pace și din când în când câte un lătrat de câine… Am pierdut noțiunea timpul și asta doar… mergând. Am mers și am tot mers și am făcut poze și apoi ne-am întors nevenindu-ne să credem cât timp a trecut. Și a trecut altfel, acolo timpul se măsoară altfel, la sat, la pădure, pe o vale, acolo unde oamenii fac timpul, nu timpul îi face pe ei…
Ne-am întors pe la Lara, cum vă spuneam mai sus. Pensiunea acesta e foarte cunoscută, s-a investit enorm aici, arată într-un mare fel, restaurantul cu râu prin el e popular în zonă, se țin chefuri de chefuri aici, unele organizate de Companii, altele doar de oameni cu bani. Locația e superbă, chiar e de neratat, aș fi făcut 100 de poze numai aici, dacă nu mă roadea foamea, căci noi pentru restaurant am intrat, daaaaarrr, mi-e atât de ciudă că trebuie să pun un DAR! Serviciile chiar și aici lasă de dorit și lasă rău, probabil s-a mai stricat treaba de acu’s câțiva ani când locul era arhilăudat… Cineva de la noi din grup a plecat chiar nervos de la masă după ce n-au avut pe rând să-i dea: ciolan afumat, bere Silva, cârnăciori picanți, supă de brânză topită și toate acestea se regăseau în meniu. Nu am înțeles de ce s-a întâmplat asta la acest nivel, dar a fost supărator… până la urmă ne-am comandat ce aveau (nu mai bine făceau un meniu numai cu ce au?) și am plecat lăsând puțin bacșiș, deși nu meritau deloc. Locul e superb, de ce să-l strice serviciile proaste? DE CE? Aș mai putea continua: tacâmurile ne-au fost aduse după ce am avut farfuriile cu mâncare în față, am așteptat mâncarea simplă, cartofi și caș pane, mămăligă cu brânză de exemplu, peste o oră, chelnerița nici măcar nu a stat să explice de ce din oferta variată de meniu se puteau oferi atât de puține doar etc. Mâncarea a fost bună, dar unii au zis că era rece :( Eu, care nu-s așa pretențioasă și tolerantă până dincolo de limite, am trecut mai ușor peste, dar alții nu. Totuși nu am putut să nu mă gândesc la turiștii străini care vin atrași de peisajele savuroase, de aerul curat și locurile extraordinare și se lovesc de … atâta neputință.
Una peste alta, m-am lungit știu, dar am vrut să sublinez și acest episod și să zic: România, din turism se poate trăi!! De ce te sinucizi?
Acestea fiind spuse, vă invit pe Valea Ierii, merg cu voi, mai opresc odată la Lara și sper ca intre timp să citească cineva de acolo acest articol (sau altele, că sunt 100% sigură că se mai vociferează) si să nu ne lovim de momente care îți pot strica o ieșire superbă cu prietenii la munte, zăpadă și aer curat.
