În periplul meu “cronologic” prin opera lui Blaga, volumul “Zări și Etape” mi s-a părut esențial și important de citit înainte de a intra în Sistemul său filosofic. Pe deasupra am mai găsit și o grămadă de elemente bune pentru subiectul meu de Filosofia Istoriei, de exemplu în teza lui Blaga “Cultură și Cunoștință” (1920) (care recunosc că la început nu m-a atras deloc, după 10 pagini am fost istovită, dar finalul a meritat efortul de a citi până la capăt).
Apoi “Pietre pentru templul meu” (1919), aforismele, printre primele scrieri ale lui Blaga sunt deosebite, le-aș putea reproduce pe toate aici. Foarte mult mi-a plăcut și eseul “Fenomenul originar” (1925) unde aspectele istorice din operele lui Goethe, Nietzsche, Keyserling, Schelling, Spengler sau ale romanticilor sunt puse într-o lumină inedită urmată de o schemă, un fel de arbore genealogic al înrudirii ideilor. Pentru o mai bună înțelegere a romantismului, naturalismului sau impresionismului ne stă la dispoziție “Fețele unui veac” (1926), iar în “Daimonion” (1930), Blaga descrie acel “de dincolo de conștiință”, partea a doua fiind numită sugestiv “Oameni Demonici” este savuroasă. Tot în carte am mai găsit o super definiție a aforismului, dar și două lucrări mai mult sau mai putin stilistice “Probleme estetice” (1924) și “Ferestre colorate” (1926). Cartea oricum va mai trebui reluată, dar așa la prima citire mi-a lămurit multe lucruri. Pentru o carte filosofică a “mers” foarte repede și consider că poate fi citită și de un ochi neavizat.

Nouă achiziție, azi: Arșavir Acterian – Jurnal (1929/1945 și 1958/1990), din seria de Memorii de la Humanitas.

Am senzația că lectura acestei cărți ar fi trebuit să o fac în urmă cu vreo 7 ani. Cu siguranță mi-ar fi marcat în mod iremediabil adolescența. Și totuși ea a ajuns la mine abia acum. Să fie oare adevărat că acum a fost momentul cel mai potrivit? Poate că în urmă cu acei ani de care zic n-aș fi putut să o apreciez așa.
Povestea Dianei Slavu m-a captat în așa măsură că am urmărit-o ca pe un film bun de acțiune, o poveste de iubire împletită cu povestea mării, cu romantismul unei vărste inocente dar pline de pasiune nu te poate lăsa indiferent. În plus până la această carte nu mi-am dorit să ajung în Bulgaria. Acum aș vrea să ajung cât mai curând la Balcic, pentru că mare parte din poveste amintește de acest loc care pe cum înaintam în roman mi se înfățișa tot mai fermecător.
Cella Serghi, destul de puțin apreciată la noi printre cei din generația sa (din pacate), a dat literaturii române un roman foarte bun, recomandat de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Eugen Lovinescu, care au fost si cei care au impulsionat-o pe tânăra avocată să mai scrie. Cella Serghi, convinsă că va muri tânără (ceea ce din fericire nu s-a întâmplat, ea murind prin 1992) a vrut să lase ceva în urma sa, un roman, o singură carte dar care să cuprindă toate ideile ei, o carte atât de bună încât să nu mai fie alta la fel , o carte în care să pună însăși viața ei. Într-un anume fel acest lucru chiar s-a întâmplat, nu pentru că n-a mai fi existat o altă carte în cariera scriitoarei, ci pentru că romanul s-a trezit a fi puternic autobiografic, o metaforă excelentă a vieii autoarei.
Mulți au asemănat-o cu Margaret Mitchell, autoarea capodoperei “Pe aripile vântului”, însă mie personal nu mi se pare chiar atât de siropoasă Cella Serghi, ba din contră este destul de lucidă și de ancorată în realitate. Poate singura asemănare cu romanul mai sus amintit este finalul la fel de optimist și verosimil, un final pe care l-am crezut altfel până la ultima literă, dar m-am bucurat că m-am înșelat.
Cartea nu abundă în “citate” cum îmi plac mie, dar ea însăși pare un mare citat de 400 de pagini care te învață un lucru esențial. Nu contează cât de rea și fără sens ți se pare viața, atâta timp cât găsești resursele necesare să mergi mai departe fără regret și groază, fără remușcări și cu inima deschisă, brusc viața capătă un sens neașteptat, brusc ziua de mâine este altfel, brusc prăpastia dispare miraculos. Nu trebuie să devii alt om ca să te găsești pe tine chiar dacă o bună bucată de vreme așa ai crezut. Viața e făcută să meargă înainte orice ar fi, cu toate că uneori omul pare prins în ea ca o muscă într-o pânză de paianjen :)

Am scris în urmă cu ceva timp la achiziționarea cărții că va dura până să o termin. Așa a și fost, dar nu din cauză că este o carte grea ci pentru că m-am pierdut în alte lecturi, dar așa de întâmplă în general cu jurnalele. Ieri am terminat-o deși parcă aș mai fi citit dacă mai aveam ce…
Julien Green s-a născut la Paris din părinți americani în anul 1900. Vastul său jurnal început pe la vârsta de 26 de ani (relativ târziu aș spune) cuprinde o perioadă de aproape 70 de ani din viața scriitorului și face parte din seria celor mai celebre scrieri diaristice alături de jurnalele lui Standhal, Gide sau Renard.
Acuma să nu se creadă că am citit integral cei 70 de ani cuprinși în numeroase caiete scrise sau rescrise. Eu am ediția de la Humanitas, care reia frumoasa antologie publicată de Modest Morariu la Univers în 1982. Selecția textelor s-a făcut din patru jurnale publicate de J.G în timpul vieții. Deci nu sunt nici pe departe de o lectură integrală a jurnalelor sale (în română însă este singurul volum apărut).
Preocupat în mare parte de problematica omului interior și a finitudinii sale, J.G dă prin acest jurnal un document inedit pentru cititorul din zilele noastre. Chiar el spunea; “Dacă s-ar întâmpla ca acestă carte să cadă vreodată în mâinile unui cititor din anul 2000 sau 2020, ce ar putea vedea el într-însa…? – Un om, un om dintotdeauna, de ieri și de mâine, care își judecă existeța în ideea desăvârșirii sale.”
Pare paradoxal dar prezența apăsătoare a morții a fost un subiect asiduu dezbătut pentru cineva care a trăit 98 de ani, a prins ambele războaie mondiale, a călătorit în toată lumea, și-a redescoperit originile americane, și-a permis să-și dea demisia din Academia Franceză care l-a primit cu brațele deschise și a recunoscut mereu că a avut o tinerețe extraordinar de fericită. Nu mi-am putut explica de unde toleranța asta a morții.
Probabil din faptul că oamenii de geniu nu sunt niciodată satisfăcuți; “Oare un om întotdeauna satisfăcut ar scrie?”. Foarte probail că NU. “Sunt zile în care nu văd decât eșecurile. Ele îmi jalonează viața.” E o lecție pe care o înveți din cărțile astea, doar că eu îmi permit să o uit foarte des, de fiecare dată.
Un alt lucru obsedant în carte e frecvența cu care autorul își recitește cailetele mai vechi. Asta după părea mea banalizează un jurnal și pentru autorul său: ” A-ți reciti jurnalul înseamă a răsturna clepsidra; nisipul se scurge iar, nisipul este același, clepsidra este aceeași, și totul este altfel. Nu e minunat?
Cu toate acestea jurnalul nu este unul intim, J.G s-a ferit de acest lucru, i se părea de-a dreptul imoral să-și publice cele mai adânci intimități. Iubirea este tratată la altă scară, defapt nu prea știi ce anume a iubit autorul pentru că numai generalițățile ne sunt spuse. Oricum am găsit ceva frumos; ” Să ne scundem unul, celuilalt prăpastia, asta înseamnă iubirea.”
Și în fine, pot spune că această carte mi-a mai adeverit ceva în legătură cu persoanle care se cred “culte și citite”. J.G se întreabă: ” Câți oameni citesc și studiază, nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a mări micul lor Eu?” Superb :)

Spre rușinea mea, dacă această carte n-ar fi fost la reducere, probabil aș fi trecut pe lângă ea lejer. Așa fiind la un preț derizoriu de 5 lei, am decis să o iau, mai ales că n-am prea citit autorii maghiari. Bine am făcut, pentru că am descoperit un Imre Kertesz extraordinar. Un autor de geniu, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 2002 și al altor zeci de premii și distincții, un OM, nici evreu, nici ungur cu o viață pe care și-a închinat-o găsirii propriei identități. Ar putea fi un jurnal, ai zice că-s memoriile cuiva, pare o convorbire între eu și eu, dar defapt cartea e despre “Mine ca ALTCINEVA”.

Este trist, foarte trist, omul este marcat de viața pe care a petrecut-o în lagărul de la Auschwitz, peste tot e vorba de asta, nu se poate desprinde de ororile trăite acolo, pur și simlplu nu poate. Spune că “Dumnezeu a creat lumea, iar omul a creat Auschwitz-ul.” Autorul trăiește cu imaginea clară a realității, libertatea pe care a redobândit-o nu-i este suficientă, pentru că deși ajuns la vârsă venerabilă este suficient de lucid să vadă ce anume nu s-a schimbat în jurul lui.

Cartea are un registru filosofic desăvârit, citatele din Jung, Freud, Wittgenstein și chiar Cioran stau mărturie. În plus aforistica personală pare extrem de bine pusă la punct, chiar dacă pare că citează din “altcineva”. Cartea este o alegere foare bună, mă bucur nespus că am citit-o.

“Povestea mea s-a desprins, a căzut de pe mine: îmi pierd deodată echilibrul, asemenea cuiva care s-a rătăcit, care alunecă între trecut și viitor, iese din timp. Mai târziu mă voi redresa cu greu din această cădere și voi urma chemarea perseverentă, vocea care dindărătul negurii cenușii ce mă înconjoară, mă invită acum să trăiesc din nou. Dar în acest moment fără să știu nimic, stau pe ragul dintre viață și moarte, trupul mi-e înclinat în față, spre moarte, capul mi se întoarce în direcția vieții, picioarele mi se mișcă ezitant. Încotro pornesc? N-are importanță, pentru că persoana care va face acest pas n-am să mai fiu eu, va fi altcineva…

“Toate diminețile lumii se duc pe un drum fără întoarcere. Timpul trecuse.” Așa debutează unul din cele 27 de “capitolașe” ale cărții lui Pascal Quignard. Din primele capitole nu îți dai seama unde vrea să bată autorul, parcă tot ce povestește nu are noimă, dar spre final toate se leaga, tragic dar se leagă.

Un văduv își crește cele două fete departe de societate, peste asta el mai e și un real talent, un geniu al violei. După moartea soției , retras el exersează atât de mult încât ajunge să compună adevărate capodopere muzicale. Le învață și pe fete să cânte la același instrument și astfel trăiesc o vreme liniștiți dând concerte în trei la ei acasă. Toate însă par a se schimba în momentul în care un tânăr le bate la ușă pentru a lua lecții de violă. Refuzat inițial el se întoarce datorită însistenței fetelor pe lăngă tatăl lor, acest lucru le va schimba viața în mod iremediabil.

Prozator, eseist , traducător și autorul a peste 40 de romane de succes în Franța natală, Pascal Quignard a avut o copilărie umbrită de autismul și anorexia de care suferea. Apoi miraculos își revine și devine brusc interesat de studiul limbilor clasice. Așa ajunge să prindă gustul cititului și scrisului. Îi place să spună că: “Un om pe de-a-ntregul serios nu mai e om.”

Observația criticului la această carte era: ” Povestea spune că îndrăgostiții și disperații trăiesc în colțuri retrase. Și cititorii de cărți la fel.”

Vorbesc despre o carte pe care am terminat-o în ziua în care am luat-o și anume vineri, dar n-am apucat să scriu despre ea. Cornelia Blaga-Brediceanu este soția lui Lucian Blaga. Singura. Marea lui iubire. Medic de profesie, fără veleități de scriitor, dar o persoana dedicată total soțului ei și operei acestuia. “Jurnalul” îngrijit de Dorli, fiica lor și apărut anul trecut la Casa Cărții de Știință este o mostră din caietele ei pe care le-a ținut de-a lungul vieții dar care nu s-au păstrat decât într-o mică măsură.

Oricum sunt episoade din viața lui Blaga foarte frumos evocate, altele sunt cenzurate chiar de autoare, care în frica contextului istoric a rupt unele pagini, sau și-a făcut scrisul indescifrabil, mai ales acolo unde dădea numele unor persoane, sau evoca întâmplări care le-ar fi pus viața în pericol. Să nu uitam că familia lor a prins contur în momente istorice potrivnice oricăror manifestari.

Mi-a plăcut mult, mai ales că eram în temă cu viețile lor din “Luntrea lui Caron” sau “Tatăl meu, Lucian Blaga”. Pot spune că am fost surprinsă că am aflat și lucruri la care nu mă așteptam, de exemplul momentul în care Blaga nu mai putea lucra la Viena și au plecat iar la Berna (locul unde Dorli s-a născut), perioadă în care familia Blaga și-a cimentat relația cu familia lui Hugo Marti și tot ce a decurs de aici inclusiv prietenia pe viață a lui Dorli cu Rolf Marti.

Doamna Cornelia Brediceanu, i-a fost lui Blaga mai mult decât o soție, ea a fost “Blaga”. Bolnavă de alzheimer, pe patul de spital ea s-a indentificat cu soțul său în tot ce spunea când delira. Ajutorul pe care ea i l-a arătat în timpul vieții a fost dincolo e orice limită. Se spune că o femeie atât de inteligentă prea s-a pierdut stând atâta timp în umbra marelui geniu, dar ea așa a simțit că trebuie. A putut să treacă și peste episoadele foarte cunoscute ale “muzelor” lui Blaga, care practic o înșela cu acordul ei, dar hai să nu judecăm. În orice caz, Dorli a susținut că în ultimii ani de viață a lui Blaga, aceste muze au dispărut, iar ei au fost foarte apropiați, parcă nimic din trecerea anilor nu le-a afectat relația atât de solidă.

Ea nu a considerat niciodată că s-ar fi sacrificat pentru el, chiar dacă este destul de evident că asta s-a întâmplat…dar dragostea ei a fost foare mare și puternică. Dorli spune că de multe ori s-a simțit pe un loc secund în inima mamei sale, dar știind că tatăl său este cel important nu i-a păsat. E o lecție și asta, de câte ori nu ne punem problema că oferim mai mult decât merită celălalt? Uite că unii nu se întreabă, oferă totul necondiționat. Frumos…