În primul rând doauă precizări:
1. Această carte i-a fost recomandată lui Clau și colegilor săi de către proful lor de psiho din facultate.
2. Acest post nu va fi despre valoarea cărților lui Coelho, sau despre popularitatea lui ci despre această carte și ce transmite ea.
Bun…deci mi-a plăcut cum a început această carte, abrupt și simplu. Pentru că nu era mulțumită de nimic ce se întâmpla în viața ei, Veronika, o tânără de 24 de ani din Slovenia hotărâște să înghită niște pastile crezând că așa se poate sinucide cel mai ușor. Planul nu îi iese deoarece în stare de inconștiență fiind este găsită de cineva, iar când se trezește surpriză…nu murise ci era legată de un pat în deja celebru în țara sa spital de nebuni Villete. Aici află foarte repede că datorită medicamentelor pe care le-a luat inima ei a fost foarte afectată și probabil în câteva zile va înceta să mai bată.
Cu acestă sentință deasupra capului primul ei gând este să încerce din nou să se sinucidă, dar văzând că nu are cum să-și procure alte medicante pe care să le înghită se resemnează și gândește că oricum dacă e pe moarte așteaptă lin să-i vină sfârșitul. Între timp însă cunoaște și alte persoane aflate în acel spital, află despre nebuniile și viețile altora, cunoaște oameni noi care își acceptaseră nebunia ca pe ceva diferit și nimic mai mult. Crizele de inimă o fac să simtă moartea tot mai aproape, dar culmea pe zi ce trecea realiza că trebuie să se bucure și să profite tot ma tare de clipele care îi mai rămăseseră. În aceleași momente persoanele cu care legase o anumită legătură în spital, motivate de cazul ei iau decizii importante în ceea ce privește propria lor viață, astfel că unii decid să se întoarcă la famiile lor, iar alții decid să facă în viața care le-a mai rămas de trăit ceea ce nu avuseseră curajul să facă niciodată.
În tot acest peisaj Veronika se reapucă să cânte la pian și să simță viața sub alt chip prin schizofrenicul Eduard, fiul unor diplomați, singura persoană care o asculta cântând la pian în fiecare noapte. Ce se va întâmpla într-un final nu divulg, dar cartea e permisivă și interpretaivă, așadar poate va surprinde poate nu. Pe mine nu m-a suprins, dar m-a făcut să mă gândesc la felul în care reacționează oamenii la stimulii vieții, dar și la apropierea morții. Concluzia am tras-o pe la pagina 82 deși cartea are 207 pagini, și anume “Oamenii cu cât pot fi mai fericiți, cu atât rămân mai nefericiți.”
Totuși Veronika nu s-a încadrat în tipologia sinicigașilor desăvârșiți care fără pic de altruism decid să spună stop. Ea s-a gândit care metodă de aș lua viața ar fi mai puțin terifiantă pentru părinții ei (știu că sună ca naiba, dar înclin să-i dau dreptate că tăiatul venelor, ștreangul sau aruncarea de pe clădire oferă imagini mult mai șocante decât un trup inert cu puține spume pe la gură create de medicamentele îngurgitate). Pe lângă asta faptul că ea nu avea nicio supărare clară ci doar o dezamăgire permanentă față de viața ei o face mai vulnerabilă , dar în același timp mai indecisă.
În altă ordine de idei aș spune la fel ca Schopenhauer că oamenii sunt mult prea lași ca să se sinucidă, dar cu toate astea sunt foarte mulți care o fac fără justificare, sau cel puțin noi cărora ne e frică, nu avem curajul să găsim nici măcar justificarea lor. Dar “Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii încearcă să supraviețuiască cu orice preț pe cei care hotărărsc să moară?”
NU aștept un răspuns :(
P.S. A apărut ecranizarea cărții, pe care aș vrea să o văd cu Sarah Michelle Gellar în rolul principal. Vezi aici.

Am dat gata și “cărțulia” lui Sabato la recomandarea Tomatei. O autobiogarafie care sincer m-a dat pe spate. Normal că au fost suficiente motive ca să vreau să o termin pentru că e o carte valoroasă care tratează diferite subiecte, de la o copilărie aflată sub autoriatea unui părinte cu principii solide dar rigide, la o adolescență marcată de incertitudini, la o maturitate în care s-au refuzat șanse pentru a se accepta anumite compromisuri și până o bătrânețe pe alocuri tristă dar plină de gratitudine pentru recunoștința oferită de cei care l-au apreciat ca scriitor de geniu și nu de formație.
Structurată pe 3 capitole inițial am gândit că se vrea o parte mai intimă a relatării, una mai obiectivă și eventul o concluzie asemănătoare cărților de gen. Dar am avut totuși surpriza să constat că partea “personală” a cam fost sărită (se fac referiri foarte vagi la femeia care i-a stat alături o viață, Matilde, dar care a suportat cu stoicism anumite scăpări ale bărbatului din el, iar mai pe final este descrisă pofunda trisțe pe care un tată o resimte la moartea fiului), apoi partea pe care am așteptat-o prea pe felie cu profesia (a se citi cariera) a fost un amalgam de eveninte înșiruite destul de cursiv și fără menajamente la propia persoană. Finalul a fost bulversant deoarece a venit ca un testament pentru generațiile următoare. După ce autorul a blamat violența și stilul de viață al tinerilor contemporani le-a spus că are încredere în ei și în capacitatea lor de a nu comite anumite greșeli care ar dăuna întregii umanități nu doar individului.
Scrisă la o vârstă la care alții chiar ar fi așteptat moartea la ușă, Ernesto Sabato a creat o lune paralelă la care s-a raportat în permanență. A reușit ca printre tabieturile unui om bătrân și amintirile chinuitoare ale unui soț și tată să strecoare povestea simplă a vieții unui om care a crezut în geniul său creator și care a îndurat multe refuzuri până la o oarecare recunoștere (a se vedea episodul în care aproape toate editurile îi refuză primul său roman). De profesie matematician/fizician (doctor în fizică) Ernesto Sabato practică destul de puțin în acestă direcție chiar dacă era foarte bine pregătit și îi plăcea această “parte” a sa. Însă decide să se dedice artei, scrie, pictează, ascultă și învață muzica atât cât să-i ridice în slăvi pe compozitori și chiar să-și îndepărteze fiul de o carieră în muzică când constată că acesta nu va deveni niciodătă compozitor ci doar interpret al unor compoziții geniale.
Trecând prin diferite regimuri politice care l-au marcat (în unele a fost implicat activ) a văzut societate sub atâtea forme încât retragerea în munți pentru a scrie a fost o decizie ce l-a rupt de realitatea cotidiană dar l-a lipit unei realități care l-a făcut celebru: realitatea literaturii pe care a scris-o cu nesaț.
Finalul vieții l-a purtat prin mai multe state pentru ai fi decernate numeroae premii pe care de fiecare dată le primea cu foarte multă emoție (odată chiar a leșinat din cauza unei asemenea stări chiar pe holurile elegante ale unui astfel de eveniment).
Această carte a fost publicată în 1998 când Sabato avea deja 87 de ani. M-a impresionat bătrânelul acesta deloc senil (mai ales că am și văzut niște poze cu el și chiar mi-e simpatic)

Nico spunea despre New York că este un oraș care ori îți place la nebunie ori nu-l poți suferi.
Ei bine la fel zic eu despre scriitoarea belgiană Amelie Nothomb autoarea acestei cărți. Mulți i-au gustat sarcasmul, alții i-au considerat scrierile de o calitate discutabilă. Eu fac parte din prima categorie, am plăcut-o de la bun început, ce am citit parcă mi s-a adresat, m-a atins.
Pornită de la o nuvelă biografică în care descrie “foamea de orice” ca sigurul lucru care a acaparat-o în viață, care a ghidat-o și care a consumat-o, cartea de față se transformă treptat într-un roman autobiografic atrăgător. De la povestea unei fetițe la cea a unei femei care nu și-a uitat originea, autoarea face o călătorie inițiatică. Dar de la una la alta drumul a fost lung, deloc ușor și extem de “picant”.
Amelie se naște în 1967 la Kobe în Japonia ca fiica unui ambasador belgian (și mare aventurier). Aici petrece primii cinci ani de viață alături de fratele și sora sa. Deși fluentă de mică în franceză ea vorbeaște și japoneza și chiar urmează o grădiniță alături de copiii japonezi. Acesta este locul unde începe să simtă faptul că este diferită de ceilalți copii, dar nu putea să-și explice de ce. Amintește perioada japoneză ca pe una foarte fericită în care doica sa i-a arătat multă iubire și pe care nu o va uita niciodată, tot aici se apropie de mică de soara sa Juliette care deși doar cu doi ani mai mare ca ea pare o ființă mult mai matură. Foamea de iubire (părintească mai mult) din acești primi ani o face să sufere enorm la părăsirea Japoniei.
Urmează trei ani în China, o țară care nu i-a fost pe plac de la început, dar pe care a încercat din greu să o tolereze, totuși la plecare nu a regretat nicio secundă. Asta poate și din cauză că a urmai perioada de vreo 4 ani în S.U.A, unde la New York a început școala, a legat primele prietenii, a descoperit foamea de libertate, de lux, de imensitate. Chiar spune că dacă cineva consideră că a văzut lucruri mari înseamnă că nu a trecut cu avionul pe deasupra Statelor Unite. Din păcate la 12 ani părăsește S.U.A cu destinația Bangladesh care după cum spunea era cea mai săracă țară din țară din lume. Astfel trecerea bruscă de la “Țara tuturor posibilitățior la cea fără nici o posibilitate o bulversează din nou. Urmează Birmania , iar apoi Laos. Aceasta este perioada în care se apropie de lecură, apare foamea de cunoaștere, o foame parcă mai aprigă decât celelalte. Devorează povești nemaipomenite apropae cât e ziua de lungă, spunea că își schimba poziția doar seraa când mergea la culcare în altă cameră. Acest periplu inedit se închie oarecum în 1984 când intră la Universite Libre din Bruxelles, dar odată ce se vede cu dilploma în buzunar își cumpără un bilet numai dus pentru Japonia. Ce găsește acolo însă o dezamăgește, parcă nu se schimase nimic în cei 17 ani de absență. Totuși își caută fosta doică, o găsește, se întâlnesc, apoi mai ia legătura cu ea la devastatorul cutremur din 1993.
Această carte practic demonstrează că în fiecare din noi există o foame care ne macicnă, ne schimbă, dar care nu va dispărea nicodată. E o carte frumoasă, scrisă simplu, dar foarte personal (excat cum îmi place mie), e o carte despre aventura foamei existente în om și drumul omului spre o sațietate pe care nu o va dobândi.

“Orice portret care este pictat cu sentimente este portretul artistului, nu al modelului. Modelul reprezintă doar un accident, ocazia. Pictorul nu-l înfățișază pe el; defapt pictorul se înfățișează pe sine pe pânza colorată.”
Tânărul Dorian Gray, pictorul Basil Hallward și lordul Henry Wotton sunt cele trei personaje centrale ale acestei capodopere liteare. Cănd Basil Hallward îi spune prietenului său, Henry de admirația pentru tânărul Dorian Gray, tânăr de o frumusețe ireală care tocmai îi servea drept model pentru un tablou, Henry Wotton dorește să-l cunoască pe acest tânăr nemaipomenit de frumos. Dorința i se împlinește în ziua în care Basil termină de pictat tabloul, care pare să fie cel mai valoros al artistului.
Stăpân pe arta conversației, foarte perspicace și experimentat lordul Henry intuiește imediat structura psihică a tânărului și încearcă să-l facă conștient de efemeritatea frumuseții astfel că la vederea tabloului Dorian Gray realizează că în timp ce el va îmbătrâni tabloul acela va păstra mereu superba sa tinerețe. Într-un moment de răzvrătire Dorian Gray spune că ar da orice ca lucrurile să se petreacă invers, el să rămână veșnic tânăr iar tabloul să îmbătrânescă în locul lui. Gelozia puerilă pe care Dorian Gray o simte pentru propriul chip imortalizat pe pânză face ce toate gândurile sale să se îndrepte spre tabolul pictat cu “prea multă dragoste” de Basil Hallward.
Dar să nu uităm că Dorian Gray este foarte tânăr și foarte puțin trecut prin viață. Odată cu prima dragoste, apar și primele complicații. În urma despărțirii de Sybil Vane care era foarte îndrăgostită de el acesta se sinucide, iar Dorian Gray dă pentru oară cu capul de vicisitudinile vieții, însă remușcarea și groaza nu apar pe chipul său ci pe cel al tabloului. Acesta este un moment decisiv în carte deoarece tot ce Dorian va face din acel moment se va răsfrânge asupra feței din tablou și nu asupra fizicului său. Astfel că acel “pact cu diavolul” fusese făcut în momentul în care Dorian exprimă nefasta dorință de a îmbătrâni tabloul în locul său. Tortura interioară a personajului, tragicul existențial al lui Dorian Gray au o singură sursă-TABLOUL-PORTRETUL-POZA care până la final îl va costa foarte scupm.
Nu voi dezvălui finalul cărții pentru că poate unii care citesc aici încă nu au parcurs cartea, dar pregătiți-vă pentru pagini care vă vor face “piele de găină”. Oricum merită din plin pentru că pe lângă vraja specifică lui Oscar Wilde mai descoperim Anglia conservatoare și tacticoasă în care orice rebel este ajuns de mânia publică, în care orice neînțeles ajunge la sinicidere, în care orice poveste de dragoste se sfârșește tragic.
După cum obișnuiesc îmi iau citate din cărți, dar de aici puteam mai gata să copiez toată cartea. M-am oprit pentru că nu mai doream să întrerup firul poveștii cu iz faustian, care oricum mă prinsese destul de tare în mreje.
Concluzie: “Ce câștigă cineva dacă obține lumea întreagă și pierde-cum se spune?- proipriul suflet?” (p. 195)

Da, știu că unii mă vor întreba iar: “Unde găsești titlurile astea?” :)) Și oarecum pe bună dreptate, dar… acum chiar nu am căutat mult :)
Tot ce am găsit pe net despre cartea Federicăi Bosco s-a rezumat la: “carte pentru femeiuști plictisite” (cum spune însăși autoarea), “lectură privită cu scepticism”, “carte ușurică”. Păi bine, bine … dar oare lectura trebuie privită doar din perspectiva cărților grele care nu te lasă să dormi noaptea? Eu zic un NU hotărât acestui lucru și asta pentru că “Îmi placi la nebunie” m-a relaxat peste măsură.
Povestea Monicăi, italianca plecată în State ca să-și trăiască visul în “cetatea” New York, împletită cu cea a lui Ed, englezul care încearcă să renunțe la vise din cauza unei nenorociri și condimentată cu umor și citate din Salinger te prinde. Ok, da e în genul filmelor americane de duzină la care adolescentele plâng cu mucii în batistă, dar hai treci de clișelee și vezi partea bună, pentru că nicio carte despre “mergi mai departe spre visele tale” nu e de lepădat. În plus ultimul paragraf răstoarnă tot ce ți-ai închipuit despre finalul ei, iar ăsta e mare lucru la genul acesta de carte.
La finanul cărții tânăra scriitoare Federica Bosco acordă un scurt interviu celui care i-a tradus cartea în română și anunță că aventura Monicăi nu se termină aici. Va urma povestea ei plasată în Scoția, iar cea de-a treia partea o va readuce la New York, pentru că “acolo toate visele sunt posibile”. Interesant mi s-a părut faptul că autoarea nu vizitase New York-ul până să scrie cartea, dar surprinde viața colorată de acolo exact așa cum mi-o imaginez și eu.
E medicament pentru zile în care cărți ca “Tess D’Urberville” (asta că să aleg o altă eroină) nu te-ar face să te simți mai bine. Nu vreau să pară că o ridic în slăvi că mare operă nu-i, dar merită încercat :)