Despre întoarcerile acasă (+ Câştigător Concurs)

V-am povestit în două articole trecute despre o carte mică, dar interesantă, pe care am hotărât săptămâna trecută să o ofer cadou. Este vorba despre cartea lui Virgil Marinescu, Escale europene, despre care v-am vorbit prima dată prin prisma vizitării oraşelor italiene, iar a două oară, când am lansat şi concursul, am vorbit despre oraşele franţuzeşti, totul cuprins de autor într-un fel de jurnal de călătorie făcută în 1986.

Dar înainte de a anunţa câştigătorul mai am ceva de spus desprea cartea asta, despre care, se pare că aş putea să vorbesc la nesfâşit… şi anume: orice călătorie se încheie cu o întoarcere acasă şi nu ştiu de ce, dar e foarte curios lucru, indiferent de natura călătoriei, de durata ei, de intensitatea ei, eu nu am citit niciodată cuvinte triste şi grele despre întoarcerile acasă, asta poate pentru că acasă nu e un loc, e un sentiment. Mereu cei ce se întorc au un entuziasm greu de descris, au o bucurie care parcă e mai mare decât călătoria însăşi… totul m-a condus la concluzia că nicio călătorie nu poate atinge fericirea completă dacă e lipsită de o întoarcere acasă, de aceea vreau să ofer azi, pe lângă carte (care va merge la un singur om) şi cuvintele autorului, la finalul călătoriei prin Italia şi Franţa… cuvinte care, sper să ajungă la voi toţi…

Foto

Cu toate frumuseţile şi noutăţile văzute, nerăbdarea şi dorinţa de a ne întoarce acasă atinseseră cote maxime, ceea ce ne-a determinat să nu mai amânăm nici măcar cu o zi plecarea noastră spre ţară. E ceva fantastic, este indescripitibil dorul de ţară, de casă, de ai tăi, sentiment parcă specific românesc, ca şi numele care-l înveşmântează. Simţi că te macină ceva, simţi un gol, o obsesie, care nu au leac decât după ce te întorci acasă. Tot drumul parcurs, din Veneţia până în Trieste, şi mai departe prin Iugoslavia, a fost făcut parcă cu “viteza luminii” , trecând fără oprire prin Liubliana şi Zagreb, până în apropiere de Belgrad unde ne-am permis o escală la un hotel de pe autostradă. Următorul parcurs a fost fără oprire până la graniţa noastră, trecând prin Belgrad ghidaţi de un taxi, ca să-l parcurgem mai repede, abia aşteptând, cu emoţii teribile să vorbim cu cineva în limba noastră, să spunem o glumă pe româneşte şi să fim înţeleşi de cei din jur.

E greu, foarte greu să descrii bucuria ce o simte un om intrat în ţară după o perioadă mai îndelungată de călătorie şi aşteptarea revederii. Se făcuse noapte, era ora 22, dar cu toată oboseala parcă zburam şi, după cei peste 8000 de km parcurşi pe meleaguri străine, în zori am ajuns “ACASĂ”. ACASĂ la noi!… 

Cu aceste cuvinte închei şi eu relatarea despre vacanţa a doi români, cu maşina prin “Europa mea preferată” (Italia şi Franţa), iar cartea vreau să meargă de această dată la Miti (Mariana) care s-ar întoarce la Stockholm deşi numai ce s-a întors de acolo. Mi-a plăcut mesajul ei, mi-a plăcut bucuria din vocea ei când mi-a enumerat motivele pentru care chiar acum s-ar urca într-un avion şi al zbura spre capitala Suediei, dacă vreţi mi-a plăcut Euphoria din vocea ei, vedeţi şi voi: N-am vazut inca muuulte orase europene: Viena, Praga, Barcelona, Munchen, Lisabona, Amsterdam, etc… Si in multe in care am fost e musai sa ma intorc: Roma, Budapesta, Cracovia, Paris, Istanbul….dar daca trebuie sa aleg o …. Escala maine? Foarte simplu: Stockholm! E uimitor, e diferit, e primitor, trateaza turistii incredibil, are f multe de oferit si mi-a creat o stare de bine de o inalta calitate…. Trebuie sa mai ajung o data(eu sper ca totusi de mai multe ori) sa ma bucur de wiew-ul de la aterizare(o combinative magnifica de apa si vegetatie), sa ma prefac ca stiu canta la diverse instrumente asa cum am facut-o in muzeul muzicii, sa ma zbengui urmand modelul maimutelor din videoclip, cum am facut-o in Muzelul spirtului, sa rad intr-una cand adrenalina era la maxim cum am facut-o in parcul de disctactii, sa-mi odihnesc picioarele distruse pe pontonul din spatelel muzeului Vasa, sa adorm acolo sau pe bancutele din spatele Primariei cu prietenosul soare scandinav batandu-mi in fata sa vad cladirea Primariei reflectata in apa, sa vizitez cel mai mare esec suedez transformat in success cu picioarele odihnite, sa beau o votca cu lamie la Barul de gheata, sa-mi imbratisez sotul in toate parcurile ale verzi- incredibil de verzi.

Miti dragă, o să te rog, să-mi trimiţi adresa ta pe una din adresele de mail de la Contact sau în mesaj pe pagina de Facebook. Îţi mulţumesc pentru participare şi ţie şi tuturor celor care au răspuns la acest concurs. Vă mai aştept aici şi cu alte concursuri în viitorul apropiat.

Lectura de convalescenţă

Când nasul vrea să concureze robinetul, iar fiecare încercare de a-ţi ţine capul drept este sortită eşecului, a sta în pat este soluţia imperios necesară. Printre mormane de serveţele, pături groase, căni cu ceai medicinal, supe la plic cu mai multă apă decât e necesar şi ce să ne mai ascundem, o stare generală pe care literalmente o poţi auzi după cum îţi vâjâie capul, trebuie să-şi facă până la urmă loc, relaxarea. Şi sunt multe şi diferite moduri de a o obţine, e televizorul care orice ar debita nu prea mai contează că oricum eşti ocupat să îţi pui mucii în batistă la fiecare jumate de secundă, ar mai fi un prieten care să-ţi ţină de urât, dar care s-ar plictisi rapid pentru că tu gâfâi ca după maraton şi cauţi din priviri şerveţelul (unde e şerveţelul?), deci nu ţine şi ar mai fi, desigur, singurul lucru care să-ţi ia gândul de la respiraţia deficitară şi de la udat batista (de unde frate, atâta apă? eu mă tot întreb)… o CARTE! Deşi cu singuranţă răcelile mai trec şi altfel şi poate gândul v-a fugit acolo.

Dar cărţile, atunci când viroza e prezentă pot fi nişte duşmani cu care să te lupţi şi vă rog să mă credeţi că nu mai ai nevoie de alţi duşmani când ai cactusul în gât, inundaţia în nas şi tornada în creieri, aşa că trebuie să cauţi bine acea carte care să te ţină departe de problemele tale şi care, dacă se poate şi nu ceri prea mult, să te destindă, să te facă să râzi. În caz contrar mai bine alegi varianta la care v-a fugit gândul, serios!

Titlu: Sex în (per)versiunea clasică

Autor: Simona Catrina

Nr. pagini: 253

Cărţile Tango

Aşa că am abandonat toate cărţile pe care le aveam începute şi am început acea carte, care întruneşte toate atributele cerute de mucosul din vârful patului. Ocazie cu care am decretat că Simona Catrina e o tipă care ştie cu adevărat să scrie cât să alunge în doi timpi şi trei mişcări orice viroză nepoftită… Atât de nostim scrie, încât atunci când am râs cu gura până la urechi între paginiile cărţii Sex în (per)versiune clasica m-am simţit cel mult un bolnav închipuit, deşi nu eram… Nu se putea astfel, să las să treacă acest moment fără să vă recomand cartea cu căldura celor aproape 38 de grade ale mele. Eu vă spun sincer că, dacă azi mă simt mai bine e şi pentru că ieri am început această carte. Cu ea în braţe, cu o pătură mai moale ca o mâtă plictisită, cu o cană de ceai fierbinte ca toate visele de amor şi cu un borcan de miere mai duce ca păcatele, o răceală e doar un amănunt ce trebuie ignorat.

Dar să vă mai zic despre carte, n-am terminat-o evident… poate la următoarea viroză (glumesc!) dar merge repede şi e ceea ce eu numesc o carte mai amuzantă ca orice banc. De ce? Pentru că tratează cu extrem de mult umor lucruri de altfel foarte serioase, lucruri pentru care oamenii se iubesc, se urăsc, se împacă, se despart, se ironizează, se critică, se laudă, se sinucid, se maturizează sau nu, lucruri care în marea lor majoritate se petrec de când lumea şi pământul … în pat sau, mă rog…

Şi ce m-a făcut să mă rup din lectură şi să vă scriu este următorul fragmenţel: “Barbatului îi face rău sexul, cred. Altfel nu se explică de ce, după fiecare extaz artezian, are o faţă de bolnav de Salmonella. Cu o pereche de ochi sleiţi, cu gândul navetă între ce o fi grăuntele ăla din tavan şi ce se face Steaua fără Dică, bărbatul post-orgasmic zace jignitor. Te-ai străduit să scoţi scântei din el, impactul a fost senzaţional, patul făcea ca iapa lui Vodă, dânsului i-a plăcut şi dădea semne că o să-i pocnească splina de plăcere, gâfăia ca la urgenţe. Apoi, în momentul culminant, un urlet prelung, de lup nemâncat, a certificat calitatea actului. Dar la zece secunde de la măgulitorul răcnet satisfăcut, se trânteşte pe banda lui de pat şi auzi, pe întuneric, cum i se dezumflă faţa”.

Da, e o carte destul de feministă aşa, dar să nu credeţi că de femei nu se ia, ooo, se ia şi încă cum, aşa că dragii mei cititori bărbaţi, nu disperaţi, autoarea e doar comică nu şi ironică, sau cel puţin nu doar la adresa voastră. Că am reprodus eu acest fragment, este pentru că aici am râs mult şi bine de una singură şi am hotărât să merg să-mi mai fac un ceai… de mentă ;)

Escale europene (partea a-II-a) + Concurs

Fix acu’s două săptămâni începusem să vă povestecs despre o cărticică frumoasă, pe numele ei Escale europene, primită cu drag de la prietenii anticari Colţul Colecţionarului. Am ales atunci să vă povestesc despre ea în două episoade împărţind-o în Italia şi Franţa, iar dacă data trecută am vorbit despre Italia, azi vine rândul Franţei.

Noutatea o constituie însă faptul că vă ofer această carte cadou. Facem un concurs fulger: Ce oraş european aţi vizita fix maine şi DE CE, dacă s-ar ivi o oportunitate? Aştept răspunsurile voastre ca şi comentarii la acest articol, până duminică 14 octombrie ora 20. Lunea viitoare, pe 15 deci, vă anunţ cui voi trimite cartea. Va câştiga cel mai elaborat răspuns, asta pentru că eu urăsc tragerile la sorţi.

Să continuăm aşadar călătoria lui Virgil Marinescu şi a soţiei sale de la graniţa dintre Italia şi Franţa. Autorul notează: “10 septembrie 1986, ora 16.05. Suntem în Franţa!”, unde putem observa cu câtă victorie în glas îşi anunţă intrarea pe tărâm francez. Râzbate aici o dorinţă numai de un călător împătimit înţeleasă şi mai apoi cultivată pe ceea ce noi obişnuim să numim ori un “paradis al luxului” ori o “enclavă a snobismului”: Coasta de Azur (Nisa, Monaco, Monte Carlo, Cannes). Autorul le numeşte perle ale litoralului Franţei, iar dacă între timp chiar asta au rămas, eu n-aş putea să vă spun, căci din păcate n-am ajuns în zonă decât prin intremediul imaginilor altora. Şi da, a fost cam suficient ca să mă îndrăgostesc iremediabil. Oarecum dezamăgitor pentru mine a fost faptul că nu a inclus în această vacanţă măcar o oprire în Provence, căci a fost atât de aproape… dar probabil la acea vreme, adică cu nu mai puţin de 26 de ani în urmă, se prea poate ca zona să nu fie atât de atractivă pentru românul obişnuit cu satele sale, pun pariu (şi poate l-aş pierde) că ceva de genul acesta se gândea pe atunci: “avem noi sate destule ca să ne mai atraga Provence-ul lor”. Cu siguranţă unii aşa gândesc şi acum…

Foto

“… Seara, o ultimă revedere a falezei din Cannes, după care – a doua zi dimineaţa – <călătorului îi stă bine cu drumul>… spre Valea Loirei, următorul obiectiv al periplului nostru…” Aşadar pentru următorul capitol poposim pe arhicunoscuta vale franceză cu castele ei de basm. Superbă şi intimă întâlnirea descrisă cu fiecare castel în parte, asemănarea cu o Bucovină numai de el ştiută m-a făcut să-l îndrăgesc şi mai mult pe autor. Descrierile cu iz de basm apar şi atunci când, ajunşi în apropierea Parisului, merg să viziteze Versailles-ul.

Toate drumurile prin Franţa acestei vacanţe au dus la Paris “oraşul lumină”. Admiraţia, aproape excentrică pentru această metropolă, cucereşte fiecare propoziţie în care se încearcă descrierea ei. Însă, orice ar pune autorul, parcă tot sărăcăcioase rămân frazele, iar el ştie asta, ar cuprinde tot Parisul în căuşul palmei şi l-ar lua cu el în maşină înapoi spre România.

Veneţia “oraşul decor” este ultima oprire a călătorilor noştri în această vacanţă aproape neverosimila în acei ani. Ce ar mai fi de spus, despre acestă cărtică mică, vă voi spune lunea viitoare, când o să anunţ şi câştigătorul concursului. Până atunci, o să vă rog să nu uitaţi de un răspuns frumos referitor la oraşul european pe care vă doriţi cu ardoare să-l vedeţi… Baftă tuturor, abia aştept să vă citesc răspunsurile :)

P.S. La fel ca data trecută, am încercat să ilustrez cu poze de la mine, aşa că, în afară de prima fotografie, restul sunt din arhiva personală.

Cea mai frumoasă librărie din lume

La Paris, în Cartierul Latin, pe Rue de la Parcheminerie, am descoperit cea mai frumoasă librărie în care mi-a fost dat să intru. Nu, nu este mai mult decât o librărie mică şi înghesuită cu cărţi de la podea şi până la tavan, dar este Raiul pe pământ. Aproape că am început să tremur la intrare, de încântare.

O zărisem după ce am luat masa de prânz şi am decis să mai hoinărim în neştire, să ne pierdem pe străduţe fără să bifăm obiective, fără să ne grăbim undeva anume, fără orar şi fără să ne pese de ceasul, ce măsura acum oricum, timpul, numai după bătăile inimii. Pentru a mia oară mi-am dat seama că aşa descoperi cel mai bine un loc, mergând fără ţintă, purtat de paşi şi de o intuiţie nedesluşită. Am văzut apoi câteva standuri din lemn, vechi, cu reduceri colorate… erau CĂRŢI…

Înăuntru nu era altceva decât nemurirea. La Librairie Canadiene, căci se pare că ăsta îi era numele, te întâmpina la intrare cu un raion maaare dedicat cărţilor de călătorie. Rafturi care aveai impresia că se vor rupe imediat, cărţi unele peste altele, claie peste grămadă, creiau acea atmosferă de pasiune pură pentru cei care deţineau librăria, se simţea miros de afacere din pură plăcere, parcă nu aveai parte de mult marketing pe acolo, cărţile acelea se vindeau din pasiune, pasiune pentru ele însele, iar mie asta mi s-a părut fabulos şi înălţător.

Aici mi-am petrecut următoarele patruzeci de minute şi aş mai fi stat dacă puteam să-mi cumpăr tot ce îmi doresc… dar, pentru că n-am putut, am decis să ies aşa cum am intrat, adică încântată peste măsură şi îmbogăţită spritual doar de răsfoirea delicată a unor cărticele despre Paris sau Provence, răsfoire făcută cu atenţie aproape religioasă, de parcă nu-mi doream să cadă ceva dintre paginile lor. Mi-am promis, că atunci când o să cresc şi o să am de spart o sumă frumoasă pe cărţi, aici vin să o sparg… până atunci, rămân cu o oarecare tristeţe că la pe la noi NU am văzut aşa o librărie care să mă bucure, dar în schimb noi avem concept-store-uri care de cele mai multe ori nu-mi spun nimic la cât sunt de impersonale… şi de fără viaţă… iar la o librărie VIAŢA e totul!

Octombrie

de George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile…

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, –

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…

Probably the best quote in the world şi altele de weekend

Eu cred că, tocmai, măreţia vieţii nu e să-i joci în picioare pe cei din jur, frumuseţea este să-i faci să crească, să fie tot mai buni şi mai puternici cu ajutorul tău, datorită ţie. Şi câtă recunoştinţă se poate întoarce asupra celor care ştiu să dăruiască şi să-i facă pe cei de lângă ei să devină ceea ce-şi doresc!” (Alice Năstase)

Duminică noaptea pe tren, pe un tren în care am stat 9 ore de zici că am traversat Antlanticul nu România, am început o carte, o altă carte. Îmi exprimasem eu dorinţa de a face o călătorie lungă cu trenul în care să citesc şi uite că s-a potrivit de nu m-am văzut. În primă fază terminasem Eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton şi apoi primind cu împrumut (că mai nou se pare că numai cărţile împrumutate mă prind) cartea Noi suntem zeiţe a lui Alice Năstase, am început să o citesc frenetic. Lângă mine s-a aşezat un tip cu muuulte piercing-uri şi cu o carte din care mi se părea mie că citeşte îngrozitor de încet, era o carte din BPT ediţia veche din care sigur avem fiecare în bibliotecă măcar câteva volume. Nu am reuşit decât să văd că în titlu avea şi cuvântul femeie… dar sunt convinsă că altfel este o carte profundă :)

Dar să încep cu începutul. Plecarăm vineri de la Cluj/ Cu busul cel de 10/ Şi nu-i era zău nimănui/În piept inima rece… Eeee, profa mea de română din generală ar fi mândră. Nu vă spun (încă) în ce oraş din ţară am aterizat căci iar o să vă supăr că nu am dat de ştire, dar vă rog să mă scuzaţi, am fost la un botez şi numai pentru asta am dedicat tot timpul, a! şi pentru o cafea cu vară’mea care “întâmplător” s-a aflat şi ea (de un an deja) în oraşul în care poposisem.

A fost un weekend lung, plin, intens, obositor dar foarte mulţumitor. Am cunoscut oameni fizic noi, dar de fapt nici nu ştiam cu cine nu am apucat să mă văd face to face căci în esenţa lor toţi în păreau cunoscuţi de o eternitate şi jumătate. În centrul tuturor manifestărilor de weekend s-au aflat copiii, mai mici, mai mari, mai de botez, mai de făcut primii paşi prin lume, mai de scos primele cuvinte, mai de inaugurat primele căzături şi “buba” prin diverse locuri :) Am fost înconjurată de copii cu moţul tăiat sau nu, dar cu suflete curate şi plini de viitor. Nu am mai privit de multă vreme copiii aşa de aproape şi niciodată mai mult ca weekendul trecut nu am realizat mai bine cât de plini de viitor sunt copiii, înţeleg din ce în ce mai bine de ce un copil schimbă totul, înţeleg de ce e important să nu-l faci pentru tine ci pentru a crea fiinţa aceea nouă, acel viitor nou. Înţeleg şi de ce faci un copil cu un om pe care îl iubeşti, şi nu cu unul la întâmplare (deşi se cunosc cazuri) pentru că în felul acesta îţi trimiţi povestea de dragoste mai departe, plantând-o inevitabil în viitorul altcuiva. Ştiu că părinţii mei nu m-au făcut pentru ei, pentru a-şi pune ecografia 3D sau 4D, inexistentă pe vremea aceea, la avatarul de la Facebook, inexistent pe vremea aceea, dar ştiu că într-un fel poate mărturist sau nu, m-au făcut ca povestea lor de dragoste să nu se termine odată cu ei ci să o prelungească cu mine, cel puţin cu mine. Şi azi, când unul din ei nu mai e, poate eu sunt cu atât mai valoroasă.

Dar nu ştiu de ce divaghez, azi am tendinţa asta, după ce ieri n-am fost capabilă nici să aleg câteva poze, iar pe mine asta cu pozele ma ţine trează, sortez poze şi după zile întregi de hălăduială prin oraşe sau pe câmpii ori dealuri, vizite lungi şi solicitante şi uite că nu am putut să o fac după un botez intim şi minunat. Probabil trebuie să mă mai liniştesc psihic puţin.

Revenind la citatul din Noi suntem zeiţe; am văzut o fină legătură între el şi tot ce am trăit în weekend, am văzut o legătură în mai multe faze, în mai multe momente, am văzut o legătură între mine şi cei pe care a trebuit să-i cunosc, dar şi între mine şi cei care au trebuit să mă cunoască. Legătura aceea fină, firul acela ce abia poate fi zărit şi niciodată de toată lumea, a părut că se desprinde în mai multe fire şi fiecare duceau cu ele zâmbete. Pe acele fire îi vedeam zâmbind şi încurajându-mă pe cei care m-au ajutat să cresc, pe cei care mă ajută în continuare, dar şi pe cei care, ŞTIU şi nu mă întrebaţi de ce ŞTIU, că mă vor ajuta pentru totdeauna. Şi vreau cu ocazia asta să le mulţumesc şi să vă îndemn şi pe voi să le mulţumiţi celor care au făcut-o pentru voi. Nu există om care să nu aibă nevoie de ajutor şi nu mă refer desigur la lucrurile materiale. Cine spune că nu are nevoie de ajutor cred că este un om trist, mai trist decât lumea întreaga, a te lăsa ajutat înseamnă a lăsa pe cineva să-ţi privească în suflet şi să ţi-l măngâie aşa cum poate şi a te ajuta să-ţi pui sufletul pe acelaşi drum cu tine sau pe tine pe acealşi drum cu sufletul. Odată ce ai făcut asta, o să poţi face şi tu la rândul tău asta cu alţii şi nicio altă mulţumire sufletească nu va mai mare. NICIODATĂ! Cât despre cei care îi joacă în picioare pe alţii… am senimente prea paşnice azi că să mă las lezată fie şi de simpla, banala şi trista lor existenţă.

E Octombrie deja, luna tristeţilor şi iubirilor mele, poate asta e explicaţia suficientă a weekend-ului ce a tocmai a trecut.

 

Escale europene (prima parte)

Titlu: Escale europene

Autor: Virgil Marinescu

Editura: Versa, 1991

Nr. pagini: 164

Preţ de anticariat: 5 lei

Cartea lui Virgil Marinescu am primit-o prin bunăvoinţa celor de la Colţul Colecţionarului, un anticariat despre care eu v-am mai povestit şi v-am spus că de la ei puteţi să vă procuraţi cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.

Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.

Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.

Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.

Apoi ajungem la Roma, cetatea eternă fascinând orice călător. Observ că programul este astfel făcut încât şederea la Roma să fie destul de lungă, să nu se piardă nimic din ceea ce poate fi văzut acolo. Roma este imensă şi poate părea din ce în ce mai imensă în frumuseţea ei fără vârstă. Îmi plac descrierile de ghid turistic inexistent la acea vreme în România (că oricum cui i-ar fi folosit). Îmi place de asemenea naivitatea cu care autorul descrie anumite obiective din splendida Romă, se simte acel gust al descoperirii primordiale, e prea mult entuziasm în vorble sale, parca ar fi povestit totul ca un copil scos pentru prima dată în lume. E foarte uman tot ce se povesteşte, nimic nu are iz senzorial, totul este la vedere şi la primă impresie.

Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.

P.S. Am încercat să ilustrez cu poze de la mine, căci în afară de Mantua le văzui şi eu pe toate celelalte.