Întâlnire cu Marea Nordului sau cum am visat eu Southend-on-Sea

Cu exact o lună în urmă, mă aflam pe plaja din Southend-on-Sea, cam la 50 de km de Londra. Pentru prima oară eram pe o plajă în februarie și tot pentru prima oară vedeam Marea Nordului, o mare mai… altfel, față de alte mări de prin țările mai sudice sau țările mai calde. Și cu asta, fascinația mea pentru Marea, iarna, a căpătat o și mai mare amploare.

Vă povesteam de vremea schimbătoare din Anglia. Nu, nu e doar ploaie și cer închis, ba chiar primăvara mea a venit mult mai repede în acest an prin vizita de la Londra și din împrejurimi. Dar, se schimbă mai repede ca la noi, te trece prin 3 sezoane într-o zi, dacă are chef. Așa a fost și ziua în care am decis să mergem să vedem marea. Pentru mine nu conta prea tare, căci oricum iubesc marea iarna mai mult ca în orice alt anotimp. Era să plâng când am văzut-o la într-un octombrie la Sete, apoi în decembrie la Palavas și în ultima zi din 2011 la Rimini, deci abia așteptam să văd cum arată o mare nordică și rece.

Când am ajuns în Southend am avut un șoc. Sau, ca să fiu mai blândă, am să spun că am trăit o experiență ciudată și m-am gândit de două ori înainte să le zic fetelor de ea ori ba. Se face că în momentul în care am intrat cu mașina pe faleză, instant, dar instant, mi-am amintit că nu cu foarte multe vreme în urmă am visat acel loc. Nu știu cum vă sună, poate că nu vă sună bine :) dar am visat acea faleză și marea în dreapta ei și casele și hotelurile alea exact cum erau acolo. Ba mai mult, parcă și vremea era cea din visul meu, soare printre nori, culori interesante pe cer, vânt și acea șosea umedă. Well, le-am zis până la urmă, căci mă fascina gândul.

Așadar, nu știu cum, de ce și prin ce încurcătura a activităților cerebrale pe timp de noapte, am ajuns să visez Southendu-ul pe vremea când nici nu știam că acel loc există. Na, acuma una e visezi Parisul, că toată lumea știe de el și de-a fost și de n-a fost și alta e visezi un loc destul de necunoscut, iar după asta să te trezești, la propriu, acolo. Foarte interesant!

Trecând peste partea oleacă mistică a lucrurilor, am parcat (scump, dom’le, scump) și ne-am propus să ne plimbăm pe faleză să vedem și să respirăm marea, iar apoi să ajungem la celebrul parc de distracții de aici. Țin să vă spun că partea din Southend pe care am parcurs-o pe jos mi s-a părut tare frumoasă și vie pentru o zi de februarie cu vând și nori. De văzut n-am văzut tot orașul, care e imens, dar asta am aflat și eu la întoarcere. Are aeroport mare, pe timp de vară e luat cu asalt de turiști și se mândrește cu cel mai lung ponton din lume. Voila! Nici nu șții până la urmă ce ajungi să vezi. Ok, nu o fi Brighton sau ceva mai hiperfancy, dar să ajungi la mare la un ceas de Londra nu e chiar puțin lucru și nu toate capitalele lumii au parte de norocul ăsta.

Având cu noi și un copil mic, la un moment dat am început să căutăm și locuri în care să ne adăpostim de vânt și mai apoi de niște stropi mari și rari de ploaie. Așa am ajuns să oprim ba pentru câte o ciocolată caldă, ba pentru un burger, ba pentru un mall și să luăm vizita asta la mare foarte slow și foarte girlie. De fapt eram patru fete, cum putea fi altfel? Să mai spun că mi-am achiziționat de aici cea mai frumoasă rochiță cu Vulpițe din câte există, thank you, Dabenhams?! Deci, imaginați-vă cât de “girls day out a fost”, nu o voi uita prea curând.

OK, marea, ca să nu îndepărtăm de tot de la subiect, ah, Marea! E furioasă, rece și nebună, exact așa cum marea nu e în general în vacanțe și asta mă face să o iubesc nespus, să o înțeleg dincolo de “vacanța la mare”, care nici nu-mi place cine știe cât având în vedere că bălăceala și baia de soare sunt undeva în coada listei atunci când vizitez vara orașe situate la mare. Cred că îmi place marea ca idee de bază când mă gândesc cât din suprafața pământului e acoperită cu apă. Când văd marea mă gândesc la exploratori și la cei ce și-au luat corăbiile și au plecat pe apă să descopere alte pământuri. Și apoi pe pâmânturile alea ne-am născut noi. Când mă gândesc la Planeta albastră, eu o văd pe toată din apă și ici colo continentele ca niște insule, pe care stau oamenii ce din când în când trebuie să se conecteze cu apa, cu marea, cu oceanul, cu întregul. Și probabil iarna, în liniște, mă pot bucura de ideea asta mai mult.

Din ce am înțeles, marea asta e mereu rece și supărată, dar vin turiști pe aici într-o veselie. Vă spuneam că era viu orașul pentru o zi de joi din februarie, iar când am ajuns în Aventura Island, parcul de distracție, mândria orașului, am văzut că era plin și acolo. Bine, părinții britanici chiar n-au nicio treabă cu vremea mai puțin bună și scosul copilului la activități. Distracția maximă a fost să văd cât de fără căciuli erau copiii pe acolo, când inclusiv eu am simțit nevoia uneia, iar în România pe așa vânt ori nu vezi copii pe stradă ori au trei căciuli :)

Am stat la mare până s-a lăsat seara și a început o ploaie ca în Sin City (filmul). Am avut o zi “bine petrecută”, una din cele mai interesante din “expediția britanica 2015”. Mă gândesc cum, când și unde voi mai vedea marea iarna și mă încearcă deja o nostalgie de aud valuri. Valurile de la Southend și alte poze de la Marea Nordului, puteți vedea și voi aici…