La Loggia – și supereroii sunt boemi câteodată

Mă trezesc azi dimineață așa de târziu, de parcă pierdusem noaptea de dinainte. Clau era la masa de lucru, adică la cea din bucătărie :) Nu ne pregătea micul dejun de data asta, făcea ceva chiar mai frumos: “tocmai ți-am pus în draft un articol despre Florența, vezi dacă îți place”. Așa că mi-am început ziua, cu un cappuccino slovac citind cel mai frumos text de anul acesta despre un loc care ne-a cucerit așa de tare pe amândoi, că va fi ceva ce vom împărți pentru totdeauna… no matter what!

Florența reprezintă diverse lucruri pentru diverși oameni, dar majoritatea semnificațiilor se învârt în zona artei, a istoriei în general, sau a istoriei științei (nu pot spune Florența fără să nu mă gândesc imediat, pe lângă numele de Medici, la da Vinci sau Galilei). Însă ultima dată când am vizitat-o, am decis să deviez de la linia roșie a artei în sensul său general și să alunec spre arta pop. Spre benzile desenate care m-au însoțit de când am învățat să citesc, până astăzi și de care nu mă pot desprinde complet. Nici măcar într-un oraș ca Florența.

The Dark Knight a fost filmul care a redefinit supereroii de pe marele ecran. Batman, un personaj aproape caricaturizat de la prima sa apriție și de-a lungul ailor ’60, devine brusc, la mijlocul anilor ’80 un personaj sobru, întunecat și asta prinde la public. Totul a început cu Frank Miller, care l-a redefinit în al său The Dark Knight Returns, care-i surprinde doar elementele esențiale din folclorul creat în spatele personajului și îi dă o cu totul altă aură. Urmează filmul din 1989 cu Michael Keaton în rolul cavalerului întunecat și cu Jack Nicholson în rolul Jokerului și filmul rămâne cel mai bun din categoria sa până la fenomenul The Dark Knight din 2008, care împrumută și el masiv din nuvela ilustrată a lui Frank Miller. Trilogia lui Nolan începe, după cum bine știm, cu Batman Begins și se termină cu Dark Knight Rises, ultima piesă a puzzle-ului care definește noul Batman pentru câteva generații de acum înainte. Dar dacă nu ai tânjit la o revistă Batman americană, autentică, în timp ce răsfoiai un număr special din Universul Copiilor în care apărea Cavalerul Negru în câteva panouri, undeva la începutul anilor ’90, dacă nu ai văzut Batman retransmis pe o televiziune locală în aceiași ani ’90, alb-negru, și dacă nu te-ai certat cu colegii din clasa a IV-a dacă Batman poate sau nu zbura, nu poți înțelege ce înseamnă Batman pentru mine :)

Dar revenind la Florența, mi-a atras atenția o replică din Dark Knight Rises, pe care nu am putut să mi-o scot din minte: Remember when you left Gotham? Before all this, before Batman? You were gone seven years. Seven years I waited, hoping that you wouldn’t come back. Every year, I took a holiday. I went to Florence, there’s this cafe, on the banks of the Arno. Every fine evening, I’d sit there and order a Fernet Branca. I had this fantasy, that I would look across the tables and I’d see you there, with a wife and maybe a couple of kids. You wouldn’t say anything to me, nor me to you. But we’d both know that you’d made it, that you were happy. I never wanted you to come back to Gotham. I always knew there was nothing here for you, except pain and tragedy. And I wanted something more for you than that. I still do. Alfred, personaj loial, măcinat de vină, de eșecul pe care-l consideră că este felul în care l-a crescut pe Bruce, devenit în mod tragic singurul moștenitor al familiei Wayne, își găsește alinarea și spranța în Florența, savurând un pahar de Fernet Branca într-o zi de vară.

Nu a fost nevoie să mi-l imaginez pe Alfred pe malul Arnoului, pentru că echipa de filmare chiar s-a deplasat la Florența, unde a filmat ceea ce avea să devină una din ultimele secvențe ale filmului. A fost o vacanță și pentru ei și a dat producției un plus de autenticitate (și cred că sunteți de acord că Batman are nevoie de infuzii serioase de autenticitate pentru a lua în serios pe cineva care își spune omul liliac și se îmbracă ca atare).

Spre surprinderea mea, cafeneaua de care pomenea Alfred și care a apărut la finalul trilogiei, chiar există. Se numește La Loggia și este cocoțată sus de tot, în Piazzale Michelangelo, de unde priveliștea este superbă, mai ales văzută la apus. Așadar, nu e chiar pe Arno, dar este probabil o locație mult mai bună. Din Piazzale Michelangelo, La Loggia pare o casă aproape părăsită, cu coloane mângâiate de timp și înconjurată de verdeață, dar dincolo de intrare este unul din locurile unde realitatea fuzionează cu benzile desenate. Te așezi la masă și te aștepți să-l vezi pe Bruce Wayne și pe a sa Catwoman fericiți. Noi ne-am așezat și am văzut o alt fel de fericire, o cerere în căsătorie, la o masă apropiată de a noastră. Cine știe câte au loc aici, mai ales în sezon, pentru că de la o masă se poate curpinde, în același cadru, replica lui David, Arno, Ponte Vecchio, Domul Santa Maria del Fiore, străduțele înghesuite în timpul boem, acoperișurile cărămizii potențate de soarele Toscanei și forfota de jos, de la picioarele noastre.

Ar fi fost un sacrilegiu să mă așez la o masă aici și să nu comand un Fernet Branca. Este un amestec de ierburi cu un gust puternic, dar plăcut, în special la câteva secunde după înghițitură, când aromele năvălesc și inundă toate papilele care sunt în stare să simtă ceva. Localul nu este deloc exorbitant de scump, așa cum mă așteptam, iar servirea este ireproșabilă: am primit crutoane și câteva măsline verzi, mari, cărnoase, proaspete, din partea casei, să nu simt prea tare urmele lăsate de licoare. Coloanele, gardul viu, intrarea în local, toate erau acolo, desprinse de pe peliculă și din memorie, dar nici urmă de Bruce Wayne sau Alrfed.

Am lăsat în urmă La Loggia, o dată cu splendidul apus de toamnă al Florenței, dar atât Fernet Branca, cât și locația și deja istoria sa trasată de benzile desenate, au lăsat un gust plăcut în urma lor. La Loggia este un loc plasat undeva la granița dintre realitate și basm, dintre istorie și actual, dintre arta clasică și cea pop sau poate fi un simplu loc unde să-ți tragi sufletul și să-ți odihnești picioarele și inima, obosite după câteva ore petrecute la pas, prin cel mai frumos oraș din lume…

P.S. Păcat că nu poți scrie și pentru Știință și tehnică articole atât de sentimentale, nu că cele despre misiunile Apollo nu ar fi ;)