Mă paște o răceală ce pare a debuta cu un roșu în gât de toată frumusețea (story of my life) :) Apoi era să-mi rup piciorul drept, zilele trecute făcând poze (și nu glumesc, chiar m-am speriat rău de tot) și peste 3 zile, că atâtea au mai rămas, schimb prefixul și cică ar fi o schimbare importantă… Sunt cam ocupată, nu credeți? :)
Au fost frumoși, nu voi nega, au fost cei mai frumoși de până acum… Prima tinerețe, mai ceva ca prima iubire, vă spun eu, nu se uită niciodată… Dacă primii zece ani au fost copilăria aia inocentă, pe care absolut nimic nu o va putea reedita, nici măcar copilăria propriilor copii, următorii zece au fost plini cu prea multe schimbări pentru care nu am fost pregătită: o adolescență încheiată rapid, de care din păcate nu-mi va vi niciodată dor… Dar regretele nu-și au locul…
Ei bine, de pe la 20 de ani începând, lucrurile au început să se contureze. Nu mi-am sărbătorit majoratul așa cum se cuvine, așa că mi-am luat revanșa la 20 de ani. Păcat că nu am nicio fotografie scanată de la acea petrecere, căci mi-ar fi plăcut să vedeți cum arată un om care habar nu are ce va urma, dar speră așa de tare să fie bine, că ar fi fost de-a dreptul păcat să nu fie :) Și a fost, că altfel cel mai sigur că nu scriam despre asta azi cu atâta însuflețire…
“Ca la 20 de ani” va rămâne pentru mine acea perioadă în care mi-am permis să visez cu ochii deschiși spre zări mai luminoase și momente fantastice. Mi-am permis să sper mereu că ceva deosebit urmează să mi se întâmple, iar când se întâmpla îmi spuneam de fiecare dată că a meritat așteptarea. Am învățat să fiu recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă bun și să nu cred că mi se cuvenea de fapt.
“Ca la 20 de ani” vor fi mereu anii în care am învățat cum sunt eu-omul, anii în care am aflat ce pot să fac și ce nu, anii în care am acceptat că sunt lucruri pe care le pot schimba dacă vreau și lucruri pe care din păcate nu le voi putea schimba niciodată, indiferent ce voi face. Am învățat că omul e dinamic, că se schimbă mereu, dar ce îl definește cu adevărat nu se va schimba niciodată. Și mi-am propus să nu uit asta vis a vis de mine și nici vis a vis de alții. Și n-am uitat…
Pe la 23 de ani am plecat de acasă. Sigur, fizic am plecat mai devreme, dar emoțional cam atunci am început să mă detașez. Aș spune că procesul nu s-a încheiat nici azi, dar mi-a fost atât de necesar încât beneficiile lui doar în timp se văd și practic doar la cei care pleacă. Sunt și cărți pe tema asta, dar mai învățam și după 30, nu-i problemă…
Abia după 25 de ani și câteva experiențe all by myself am ajuns să mă cunosc și să am mai multă încredere în mine și în forțele proprii. Ar mai încăpea dar, da, se învață. Nu ne naștem cu ea, tot ce nu izvorăște din învățare vine din naivitate, iar naivitatea n-am mai vrut să fie ceva care să mă caracterizeze. Deși am mai spus, o doză e bine să păstrăm chiar și din ea, atâta timp cât nu ne face rău.
Abia după asta am luat hotărâri decisive, după ce am știut cât de cât cine sunt EU, separat de ce și de cine mă înconjoară și uneori mă cuprindea tristețea când îmi dădeam seama că mulți, prea mulți, iau hotărârile astea în contexte sociale care nu le spun nimic, nereușind să se detașeze de șablon și ajungând să nu se cunoască de fapt nici în tinerețe nici…. niciodată…
Am avut multe ocazii pe care am fost sigură, ocazii în care inima și rațiunea îmi spuneau același lucru. Pe acest fond m-am stabilizat emoțional și nu doar emoțional și mulțumesc tuturor în jurul cărora mi-am construit un edificiu afectiv de invidiat. Nu puteam asta fără ei, probabil un singur om dacă ar fi fost altfel, datele problemei se schimbau complet.
În anii aceștia au fost și perioade mai puțin bune. De exemplu vârsta de 27 de ani nu va putea intra decât la referințe negative, cred că niciodată nu mi-am dorit să trec de o vârstă mai repede decât de vârsta asta. Ani mai grei care îmi vin în minte după 2012 ar fi poate 2008 (deși el avut și părți bune) și nici chiar 2013 nu a fost cel mai grozav cu putință deși venind după 2012 mi-a părut strălucitor :)
De departe cei mai buni ani mi-au fost 2007 (poate unul din cei mai buni dintre toți, nu doar din ultima decadă), ar mai fi de amintit 2009 și desigur 2011 (stă în capul listei). Mi-e drag, drag, tare drag să-mi amintesc de ei. Sunt anii în care am crescut cel mai mult, cel mai vizibil, cel mai categoric, cel mai spre ce mi-am dorit.
Dar să nu o mai lungim. E final de etapă chiar dacă îmi zic eu că nu se va schimba nimic. Da, e doar un număr, dar mă bucur că e un număr nou și rotund, pe care l-am așteptat și pe care îl conștientizez chiar acum când se întâmplă. Sau cel puțin așa cred. V-aș mai fi povestit multe pe tema asta, în ultimele 3 sau 4 seri, înainte să adorm, la asta mă gândeam și mai am câteva seri în care să rememorez anii aceștia.
Așadar respir adânc aer de toamnă, numărând încă una, cu gândul la cele trecute și privind cu multă speranță la cele viitoare. Îmi salut decada uitându-mă puțin peste umăr și deși îmi place ce văd, din toate punctele de vedere, nu m-aș mai întoarce la 20 de ani. Ei și-au trăit traiul, iar eu mă bucur că sunt aici, privind înainte…
4 comentarii
Desi mai sunt 3 zile, iti urez de pe acum La Multi Ani, sa te bucuri intru totul de noul prefix :P si sa ai parte de momente si mai frumoase decat in “anii ’20” :)
Ce fain că ţii minte senzaţiile fiecărei vârste :) Eu nu mai ştiu nici ce am făcut anul trecut, cred :)) Adică trebuie să răsfoiesc blogul ca să-mi amintesc. Îţi zic şi eu de pe-acum La mulţi ani! Să te bucuri de fiecare zi ca şi cum ar fi ziua ta! PS: Am auzit că 30’s sunt cei mai faini ;)
La multi ani Bianca! setul care incepe cu 3 sa fie unul sanatos, fericit si cu multe momente frumoase, pe care sa le amintesti atunci cand vei face recenzia la 40!
la multi ani frumosi!