Și acum, când mă uit la poze, aproape că nu îmi vine să cred că o cetate atât de “lustruită” și îngrijită există în România. Pe drumul de întoarcere spre Cluj, de la Brașov, știam că există posibilitatea de a urca la Rupea, dar nu știam dacă timpul ne va ajunge să ajungem la ea. Oricum eram puțin frustrată că nu oprisem deja la Făgăraș, numai că în plus, eram și moartă de oboseală… Când am zărit-o, însă, din șosea…
… am știut că trebuie să urcăm. Dar cum? Că nu aveam habar de existența acelui drum extrem de civilizat care poate fi făcut cu mașina chiar până la poarta cetății, iar per pedes, hm, pe cine doream să mint? Ne-am tot frământat până am văzut indicatorul și am cotit dreapta din drumul nostru. Așa am aflat că la Rupea se poate ajunge foarte ușor, în fugă fiind și mai ales cu timpul extrem de limitat (noi ne aflam după ora 17, duminică seara).
Până în iunie anul trecut, Cetatea Rupea se afla în stadiul de formidabilă ruină, dar lucrările masive de restaurare au transformat-o într-o cetate uimitoare, cum nu știu să mai fie alta în zonă. Ridicatǎ pe Dealul Cohalmului, dominând de sus orașul, a fost construitǎ ca cetate și refugiu pentru satele din împrejurimi. Poziționarea, (dacă ai mai văzut cetăți de acest gen, observi cum toate sunt poziționate în vârful unui deal), o face în prezent un obiectiv turistic de neratat.
Biletul de intrare costă 8 lei/adult și luată la pas pe ritmuri de slow travel (ceea ce eu n-am făcut, că de unde atâta slow la vremea aia) nu ar trebui să vă ia mai mult de 2 ceasuri. Pe repede înainte tot stai 40 de minute/o oră, depinde cum te țin picioarele, însă e ceva de urcat, iar suprafața nu e deloc redusă, deci nu poți sta numai 5 minute, nici măcar dacă doar atâta timp ai avea. În cazul acesta îți recomand totuși să oprești cu altă ocazie.
Momentul meu wow a fost atunci când de la oboseală și căldură, probabil, mi-am spus: “de aici zona seamănă cu Toscana, dar fără chiparoși” (știți, comparațiile mele sunt uneori neechitabile). Exact așa mi s-a părut că arată zonă, văzută dintr-o încăpere amenajată în vârful cetății, unde o fereastră părea că dă spre dealurile din regiunea Chianti sau măcar spre unul de pe la Tivoli așa… oricum, italian dreamy hills ;)
Restul e poveste! Poate o să revenim cândva, ne-a plăcut tare mult. E diferită față de experiența de pe la alte cetăți pe unde am urcat (vezi Șiria, Lita sau Colțești) și am simțit că atunci când am ajuns la cetate picioarele o luau înaintea noastră. Aici n-am avut bucuria drumeției, e foarte adevărat, dar am avut parte de o cetate foarte îngrijită, așa cum ar cam trebui să fie toate…
Îmi plac cetățile, v-am mai spus și cum altă ocazie, mi se par incredibile mărturii ale unui lifestyle din trecutul foarte îndepărtat (dacă îmi permiteți să mă exprim așa), iar asta îmi dă un sentiment aparte vizitându-le. Acum mă întreb doar care va fi următoarea? În zona Clujului am în plan Bologa (mai la toamnă), iar în zona Aradului am Șoimoș (numai că pe asta o am în plan cam de 10 ani) . Acum vedem cum ne lasă timpul, vremea și vremurile…
6 comentarii
Deci ai vazut-o pana la urma :) Ma bucur ca ti-a placut, si vad ca ti-a placut mult. Sunt curioasa cum ai fi privit-o daca ai fi vazut cum arata inainte. Socul meu a fost destul de puternic. Ma bucuram, dar… hei, unde sunt ruinele mele dragi? :)
Am fost si eu la Rasnov, din categoria cetati de revazut “dupa renovare”. Dezamagirea a fost la fel demare ca incantarea de la Rupea; o sa scriu despre asta.
Superbe fotografii! Sper să-mi fac şi eu timp de-un drum până la cetate în vara asta.
frumooos! noi am vazut-o in 2006, cand era ruina. era faina si atunci, salbatica asa, dar mi-ar placea sa o vad si acum, in “straie noi”. must see, o pun pe lista :)