Puțin despre rolul tatălui, înainte de ziua mamei

Circula până ieri pe Facebook, un text despre un tată care “a plâns în brațele fiului său” din cauza sistemului educațional din România. În urma articolului super popular, evident, multe reacții pro și contra. A reușit articolul cu pricina ceva ce de multă vreme nu s-a mai întâmplat în preajma zilei de 8 martie: să mute atenția populației de pe “elogiul mamelor” pe orice articol în care “și băieții mai plâng câteodată”.

N-am rezonat cu articolul tăticului plângăcios (el a și fost șters în cursul zilei de ieri, probabil din cauza reacțiilor pe care le-a provocat), dar nici cu cele vehemente împotriva lui, poate pentru că vehemența mă deranjează și are mereu un iz de “cine nu e cu mine e împotriva mea”, iar asta ma scoate din minți, pentru că nimic pe lumea asta nu e doar alb și negru. Tatăl cu pricina o fi avut motivele sale să publice pe blogul PROPRIU un text pe care l-a simțit, rău a făcut că nu și l-a asumat și l-a șters mișelește, lăsându-i pe cei care “l-au certat virtual”, cu textele în aer. Totuși, și îl mulțumesc Ruxandrei pentru asta, unii au salvat textul ca să nu vorbim toti degeaba.

***

Pur și simplu eu am avut parte de doi părinți normali, în brațele cărora am plâns eu, eventual, când am avut nevoie. Mama a fost ceva mai severă, nu foarte, dar Tata era prietenul meu. Ce înseamna prietenia asta? Îl respectam enorm și îl ascultam, nu-i călcam autoritatea în picioare, dar mă confesam lui mai ceva ca mamei, pentru că aveam senzația că știa să mă asculte mai bine, că empatiza cu mine. Tata îmi spunea mereu: “Ai câștigat mergi mai departe, ai pierdut, mergi mai departe. Speranța să nu ți-o pierzi niciodată!”. De fapt am scris odată un articol despre lucrurile pe care le-am învățat eu de la Tata și Doamne ce bine că îmi amintesc de ele și NU de momente în care el să se fi pus pe plâns în fața mea… pentru că “societatea nu mă lasă să FIU EU”. În primul rând nu aș fi înțeles nimic din asta la o vârstă fragedă, ba aș fi suferit cumplit pentru plânsul lui amar, poate chiar aș fi crezut că i-am cauzat, fără să vreau, o suferință fără margini.

Deci Tata nu a plâns pentru mine și “durerile” mele de școală, dar de la Tata am auzit de micuță cuvinte de genul “să nu strivim EU-ul copilului” sau “să nu știrbim personalitatea fetei” sau chiar îndemnurile “să te lupți mereu pentru drepturile și crezurile tale” și “să fii corectă și echilibrată e tot ce poți face mai bun”. M-a ajutat până în ziua de azi felul în care vedea el lucrurile prin anii ’90, când noi eram proaspăt ieșiți din comunism, eu am început școala în ’91, iar sistemul educațional era cu 100 de ani în urma sistemului de acum, deci avea de ce se plânge și de ce plânge vis a vis de el, de sistem, și nu a făcut-o. Nu pentru că nu-i păsa, ci pentru că el credea că nu doar sistemul acela mă va face să fiu EU ci și ce se întâmplă în afara acelui sistem. Ba cred cu tărie că el considera că eu devin mai mult EU prin ce se întâmplă în restul timpului petrecut după școală și mă încuraja în permanență să fac să ce îmi place mie în afara școlii.

Și am ajuns de fapt la rolul tatălui amintit în titlu. Eu cred, poate învechit, că rolul tatălui e să își încurajeze copilul în orice circumstanță. Dacă asta înseamnă să plângă în fața lui e OK, sunt 100% de acord cu bărbații care plâng pentru o cauză nobilă, dar total împotriva celor plâng din neputință, pentru că astfel ei nu plâng, ci se plâng. Ultimul lucru pe care îl apreciez la un părinte e acela de a se plânge copilului pentru că “îi vrea binele”.

Eu am o părere foarte bună despre Tați și despre bărbați în general :) Da, îi consider mai echilibrați decât pe mame, pe femei. Am de le ei așteptări foarte mari vis a vis de relația cu copilul lor și un respect deosebit pentru cei care știu face din relația cu copilul o coordonată verticală a vieții copilului. Urăsc tații de care copiii se tem, la fel cum urăsc tații care par niște mămăligi în fața copiilor. Sunt mult mai indulgentă cu mamele care sunt ba mai severe, ba mai sentimentale în fața copilului (desigur, nu cu mine), decât cu tații care nu se știu comporta cu propria odraslă. Copiii taxează, credeți-mă, un Tată care nu-și asumă rolul, mai tare decât o taxează pe mamă.

Cu alte cuvinte, poate că nu v-am spus nimic în plus cu acest articol, dar mi-am spus mie și mi-am întărit ideea, că fiecare copil este o floare de specie nouă ce nu trebuie udată cu lacrimi ci sprijinită printr-un sistem de susținere, care să-i țină capul sus, mintea deschisă și rădăcinile bine înfipte. Așa va crește mare și puternică ținând cont că afară nu e și nu va fi mereu soare și primăvară.