Data viitoare când mai dă deprimarea în mine (și o să dea cât de curând, că vine toamna, ca să vezi ce motiv zdravăn) o să mă gândesc la după amiaza zilei de ieri. În sfârșit, după aproape o săptămână, nu a mai plouat după amiaza, așa că am ieșit la o scurtă plimbare. Și la distanță de nici cinci pași, m-au izbit două povești.
Aproape că au dat cu mine de pământ și ce bine că au făcut-o, că altfel îmi trăgeam eu două palme serioase peste capul care mă lasă să judec viața (mea) așa de strâmb, câteodată.
Prima. Un copil de vreo 7 ani, sărac ca vai de el, căra în spate o plasă cu haine, probabil tocmai primite de la cineva. Plasa era aproape mai mare ca el, dar nicio grijă… el urca dealul și CÂNTA. Da, cânta… fredona ceva, iar în ochi avea o sclipire de, jur, m-a făcut să întorc capul și să-l petrec cu privirea… Mi-a fost rușine de cât de săracă material mă simt uneori, așa de rușine de mi-a venit să dau cu aparatul foto ce-l aveam pe umăr de pământ, bucăți să se facă, iar eu să încep mai apoi să cânt cât m-or ține plămânii.
A doua. Nu cred că am făcut cinci pași de la copilul vesel că avea ce îmbrăca la iarnă și din depărtare am văzut o familie care înainta încet. Ceva foarte obișnuit aici, unde sunt FOARTE multe familii tinere cu copii, iar pe la ora 7 seara mulți își fac plimbarea. Vedeam un tată ce împinge un cărucior și o mamă ce ține copilul de mână. Când m-am apropiat însă suficient, mi-a stat inima. Mama era oarbă, avea un bâț din acela lung pe care îl folosesc persoanele fără vedere pentru a circula pe stradă, dar părea că acel copil, de maxim doi ani, o ghidează mai bine ca bățul. Din trecerea mea mi-am dat seama că nu vedea deloc sau aproape deloc. Tatăl avea și el probleme de vedere, ochii îi erau cumva deformați, dar cred că zărea, putea merge fără ajutor. Erau atât de tineri și de frumoși că mi s-au umezit ochii. Am avut și am un respect deosebit pentru ei și familia pe care au reușit să și-o facă. Oare ei știu cât de frumoși sunt? Sau cât de frumos le este copilul?
Mda, mi-au venit în minte cuvintele Ilenei Vulpescu în Arta conversației: “Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei… Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului”.
19 comentarii
O, da. Daca ni s-ar intampla cat mai des sa ne ridicam ochii de la propia nefericire spre alte nefericiri, uneori mai mari si mai adanci, viata nu ni s-ar mai parea asa des urata. Am patit acelasi lucru in trenul care ma ducea din capitala minunata spre Neamt. Stiti cata saracie am vazut prin Marasesti, Bacau, chiar si Piatra Neamt? Nu oameni ai strazii ci oameni muncitori, oameni de la tara care muncesc cu palmele fiecare bucata de pamant, pentru care 2 lei, cat costa o cursa cu microbuzul, insemna asa mult… Am simtit atunci atata tristete si neputinta. Pentru ca am realizat ca eu dau 10-12 lei pe o cafea in Bucuresti.
Azi am văzut printre gene și emisiunea Profesionistii cu Dem Rădulescu (știu ce mult îți place și ție emisiunea) și a zis Dem o chestie pe care nu o voi uita: “ca să fie fericit, omul nu trebuie să se uite în sus… ci în jos” …
Si tot de atunci nu-mi ies cuvintele Ilenei din cap: “fericirea e doar un cuvant din dictionar”…
Vai, deci am scris pagini întregi cu citate din ea, e senzațională…
Poti sa razi de mine , dar trebuie sa iti spun ca eu cred in ceea ce , indeobste oamenii , numesc ingeri pazitori.Suna foarte romantic si bisericesc termenul “inger pazitor” , il iau ca atare , insa prefer sa ii spun altfel , pentru mintea mea.
In spiritul asta as zice ca ingerul tau pazitor ti-a dat “o lectie” de viata si ti-ai subliniat faptul ca ai uitat sa te bucuri de ceea ce ai si ca iti doresti mai mult decat poti.Eu asa cred.Si intamplarea ta imi intareste , inca o data si , oare pentru a cata oara? , convingerea ca nimic nu e intamplator si ca totul se petrece cu un scop bine stabilit si anume predestinat.
Sa ai un sfarsit de saptamana cat mai frumos!
Să-ți mai spun că cele două scene le-am văzut undeva la 10 m de o Biserică? :D
Eu de cand am inceput sa citesc articolul (nici nu ajunsesem la a 2-a poveste) am simtit ca ingerul tau pazitor, Bia, te-a “atentionat”. Si tu stii bine la cine ma refer si cred ca si tu te-ai gandit la asta :) Si ce frumos!… :) Te imbratisez cu drag si iti multumesc….
O îmbrățișare caldă și de aici >D< Fie ca îngerii noștri păzitori să fie mereu aproape de noi :*
Haide, maaaa, dupa ce ca a venit toamna (DEJA!!!), mai dati si voi cu tristeti din astea??? :((
Si tristetea e tocmai pe partea noastra, care avem si haine pentru iarna, si toate simturile intregi. Macar de, dupa ce vezi asa ceva, n-ai mai baga in seama toate rahatisurile. Dar nu cred ca se poate. Asa suntem facuti, nu ne mai vindecam.
Așa suntem făcuți, s-a greșit ceva fundamental la plămădirea noastră și toată viață încercăm să ne reparăm… :( Bine, care încearcă, că unii…
Pentru fiecare exista o piatra de moara. Multi dintre cei saraci isi au fericirea lor asa cum noi avem fericirea noastra cu toate ca un milionar ar putea crede ca suntem “amarati”. Tine de interiorul nostru cat de bogati sau de saraci suntem, cat de fericiti sau multumiti cu viata noastra, cu deciziile si realizarile noastre.
Ne zguduie uneori intalnirile cu cei care au mai putin, dar par sa aiba un echilibru al lor sau ceva ce noua ne lipseste pentru ca in adancul sufletului stim ca pacea interioara nu are de-a face cu haina de pe noi, cu tarele trupului, cu nevoile de zi cu zi.
Pe mine întâlnirile de acest fel mă zguduie de fiecare dată, dar asta nu înseamnă că mă și schimbă… din păcate :(
avem nevoie de intalniri ca acestea sa ne dam seama cit de norocosi suntem. mie mi raman in cap peste ani. nu pot sa uit nici acum ochii unui baiat ce tocmai iesise de la analize si se tinea de mana, un baiat sarac, de la tara, ochii aia mari, umezi, m au rascolit cu totul. sau un copil ce tragea de un parinte, semi-beat, sa-i cumpere o jucarie- stiu ca n-avem bani de aia mare dar macar aia mica, mica – si cat de ametit era ala tot i-au dat ochii in lacrimi.
:((
S-a adus si in alt comentariu vorba despre ingeri si cred ca..Ingerii ti-au transmis un semn. Nu trebuie sa fii trista, pentru ca Dumnezeu nu este niciodata suparat pe noi. Fata de El sau fata de Darul lui pentru noi, nu gresim niciodata, ci doar facem ce credem ca este mai bine. Nu gresim, ci doar uitam. Uitam, dar vezi tu? Avem ingerii cu noi care ne reamintesc. Stii ce cred eu? Ca tu ai intalnit in drumul tau Ingeri Umani, de la care trebuie sa inveti Lectia Bucuriei fara margini!
Incearca sa nu te mai judeci atat de aspru, sa simti si sa traiesti mai mult, fara sa te folosesti de etichete pe care sa ti le atribui sau sa le atribui vietii, experientelor sau oamenilor.
Dumnezeu ma roaga sa-ti spun “Nu exista rau sau bine, exista potrivit. Esti o fiinta minunata pe care o iubesc mult si o veghez in fiecare moment.”
Te iubesc!
Nu mai am ce să spun, mereu îmi merg la inimă cuvintele tale, fix la inimă :*
Te iubesc! :*
You made me cry! Deci da, cred ca vremea asta incepe sa-si lase amprenta asupra-mi… Deja mi-e dor de vara… Oricum, stii cum se zice, ca totul se intampla cu un scop, asa ca ti s-a aratat ce trebuia sa vezi!
Știu, însă uneori acest “trebuia să vezi” te lovește brusc :(