Călătorie până la capătul podului…

Se face că pentru câteva zile din șederea mea la Ineu, nu m-am simțit prea grozav. Se mai întâmplă. Dar, deși uneori mă irită maxim limitele astea fizice, mai ales în vacanțe, de data asta a fost un clar și calm motiv de introspecție. Așa că, îndată ce m-am simțit mai bine, am avut în minte foarte limpede, motivul pentru care am ajuns la Ineu în vara asta.

P1320270

Față de anul trecut, când, foarte straniu, a fost o vacanță de redescoperire la Ineu (nu mai avusesem una la Ineu de peste 6 ani) și totul a fost învăluit de „hai să mergem prin zonă și hai să vedem Ineul așa cum nu l-am privit niciodată“, zilele astea, Ineul a vrut să scoată la lumină altă poveste, una fără poze (căci anul trecut cred că am făcut câteva sute), una fără prea multă vorbă, practic una fără o poveste din prezent. Văzând împrejurările, i-am spus mamei:

 „Uite, eu vreau să urc în podul casei, vreau să-l debarasez și nu pot singură… Teoretic caut ceva, niște scrisori, o agendă din vremea când eram la liceu, ca un fel de jurnal, plus oracolul din școala generală. Știu că sunt pod, le-am pus acolo acu‘ aproximativ 10 ani. Vreau să le găsesc. Și mai vreau să aruncăm de acolo tot ce nu mai folosim, TOT. Hainele vreau să le donăm, iar ceea ce nu ne mai este de niciun folos, să aruncăm fără remușcări.“

Cu toate că era o treabă titanică, cu toate că mi-a spus la final că nu spera să terminăm într-o singură zi, mami a zis că vrea să o facem, atunci, fix atunci, fără amânare, de parcă aștepta și ea momentul acesta de secole.

Podul casei de la Ineu are o poveste ca orice pod în care sunt lucruri din copilăria cuiva, o parte dintr-o familie, de data asta, o parte din mine. Poate suna a clișeu penibil, poate suna pueril și poate suna fals, dar am simțit un impuls violent de a mă debarasa de toate acele lucruri ce apăsau la propriu casa și parcă mă apăsau cumva și pe mine.

Să faci asta la 30 de grade sub un acoperiș fierbinte, nu era totuși o treabă ușoară. Am muncit amândouă o zi întreagă, zi lumină, curgeau apele pe noi așa cum numai la saună mai curg și parcă cu fiecare sac de haine ce cobora din pod, cu fiecare cutie cu nimicuri ce a ajuns la tomberon, cu fiecare jucărie veche descoperită, cu fiecare oră care trecea, eu mă simțeam mai ușoară cu un kilogram, două, nouă… Hainele au mers la sortat, am ales foarte puține pe care le-am păstrat, unele cu valoare sentimentală, altele pentru că sunt pur și simplu bune de dat mai departe copiilor (când or veni), însă majoritatea au umplut câțiva saci (peste 10) care și-au luat zborul spre locuri unde știu sigur că vor fi folosite din necesitate.

Târziu către seară, când treaba a fost aproape gata, am urcat singură în pod să aranjez cutiile care au mai rămas. Câteva cutii cu jucării de care nu am vrut să mă despart au populat un colț de pod, alte câteva cutii cu colecțiile mele de reviste și-au găsit loc în alt colț de pod. Cutiile cu haine bune, care sunt acolo doar pentru că nu e sezonul lor, au fost așezate astfel încât să fie cât mai accesibile, iar podoabele de pom stau la loc de cinste acoperite ca să nu intre niciun fir de praf la ele. Eram foarte mulțumită de ce a ieșit, dar tot nu găsisem ceea ce am căutat. Podul arăta acum de parcă era gata să spună altă poveste. De fapt este gata pentru asta, arată așa cum cred că nu a mai arătat de 20 de ani.

Și am fost gata să cobor, când m-am dat seama că prin mâinile mele în acea zi trecuseră toate cutiile în afară de una. Am privit-o din ușa podului înainte de a o închide și am privit-o și am privit-o și am știut că acolo trebuie să fie ceea ce caut. Păcat că nu am avut coloană sonoră pentru acest moment. Cum de nu am căutat până acum? Poate Cineva a crezut că dacă voi găsi prea repede ceea ce caut o să abandonez timpuriu debarasarea sau poate recompensa trebuia să vină abia la urmă, poate… Cert este că, nu doar că mi-am găsit toată corespondența adolescenței și agenda verde din liceu și oracolul de la 13 ani și carnetele mele din viața de elev, dar TOATE erau așezate fix ca acum 10 ani, așa cum le-am vizualizat în tot acest timp, fără să le mai fi văzut. Mi-a venit să plâng în timp ce pe față aveam acel zâmbet inocent de copil la 10 ani.

Mi-am luat „jucăriile“, am coborât din pod cu partea din mine recuperată, mi-am privit picioarele obosite și mi-am dat seama că trebuie să mă așez căci nu m-am așezat de dimineață. M-am simțit ca și cum mă întorceam dintr-un oraș complet nou, mare și solemn, pe care atunci l-am luat la picior și vizitat până la măruntaie. Venele îmi pulsau în timp ce inima creștea în mine de parcă tocmai atunci am descoperit un leac pentru o boală incurabilă.  Și poate că leacul pentru acea boală incurabilă e descoperit puțin câte puțin de fiecare căutător și călător, fie că el caută ceva departe peste mări și oceane, în orașul în care trăiește, în podul casei sale sau în inima sa.

Am avut sentimentul pe care l-am avut și după ce am văzut Parisul sau Florența și după ce am coborât din vaporul Molly Brown de la Disneyland și după ce am făcut parakiting deasupra Mediteranei, sentimentul că sunt alta… iar leacul căutarea însăși…

You may also like

15 comentarii

  1. Uneori doar cautarea este ceea ce ne dorim. Suntem activi, dornici sa rasturnam lumea, deschisi catre orice propunere doar, doar vom obtine ceea ce ne lipseste. Uneori cauarea se incheie cu succes, adica chiar gasim ceva ce ne doream, alteori ne bucura ceea ce am descoperit uitand ceea ce ne-a pornit la drum. Oricum, merita sa pornesti in expeditii, chiar numai pana in podul casei.

    1. Așa este… cel puțin pentru mine, acestă călătorie în podul casei a însemnat mai mult decât am putut transmite prin acest articol, pe care l-am scris chiar în noaptea de după “călătorie”, atât de mult m-a măcinat big grin

  2. Este extraordinar sa poti simti ca ai gasit acel ceva care te-a facut sa te schimbi, sa vezi lumea altfel si, mai ales, sa te vezi pe tine insati altfel. Uneori schimbarile pe care le doresti nu se intampla deloc, alteori sunt imperceptibile si iti dai seama numai peste ani, alteori, insa, simti clipa care te-a schimbat. E ca un miracol.

    1. Uneori schimbare vine când nu te aștepți, alteori nu mai vine niciodată, schimbarea în bine trebuie, însă, căutată toată viață…

    1. Mereu am nevoie de trecut, trecutul e ceea ce sunt eu azi, mereu mă întorc în trecut, nu exist fără el, nu trăiesc în el, dar recunosc că, mie cel puțin, îmi influențează foarte tare prezentul happy

  3. Stiu prea bine ce inseamna podul casei. Am vazut ce-a insemnat pentru trei generatii de oameni si stiu ce inseamna pentru mine. Eu nu mai am nimic acolo “sus”, doar amintirile cautarilor despre care tu vorbesti azi. Uneori inca mai caut prin vise, prin visele noptii, cate ceva ascuns si poate inca negasit, dar stiu ca nu mai e nimic in plus.

    Ma bucur pentru tine, te-ai eliberat.

    1. M-am eliberat de o chestie care mă apăsa mai mult decât mi-am permis să cred, ar mai fi lucruri de care trebuie să mă eliberez, dar probabil, toate la timpul lor, nu? happy

Lasă un răspuns la roxana Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.