Fiecare vacanță cu surpriza ei plăcută: Pavia!

De curând a fost Pavia, dar înainte de asta am înțeles perfect, că cel puțin în ce privește Italia, mereu voi avea parte de o surpriză venită de niciunde. La prima vizită a fost Padova, la a doua a fost Tivoli și pot continua tot așa… Dar să nu o lungesc, deci Pavia…

La aproximativ 35 de km sud de Milano, pe râul Ticino, fostă capitală a regatului lombard, se întinde Pavia, un orășel superb, italian în toate cele, cu străduțe înguste, pietruite și pline de gelaterii, cu piazete cochete pline de terase micuțe și fermectoare, cu Dom, cu soare mult, cer limpede și atmosferă intimă. Unde mai pui că noi am ajuns la Pavia într-o dumincă la prânz și am petrecut  acolo o după-amiază, chiar de ziua națională a Italiei, când peste tot domneau o liniște și o pace desăvârșite.

Pavia nu pare un oraș căruia turiștii să-i dea prea multă atenție și abia acolo la fața locului realizezi cât de mult greșesc, sau poate tocmai lipsa lor te face să VEZI orășelul și “greșeala” turistică… De la gară, dacă o ții drept pe artera principală, ajungi fix în buricul târgului. Dacă vii de la Milano, din aglomerația lui, ai impresia că în acest oraș nu locuiește nimeni, dar din când în când vin oameni să facă curățenie. Străzile mi s-au părut spălate, dacă ridicai ochii spre clădirile de locuințe, vedeai doar flori și obloane verzi sau gri pe balcoanele frumușele și organizate.

Să te pierzi pe străzi e cea mai bună soluție aici. Mi-a dat seama că nu am inventat-o eu și nici nu o practic doar eu. Am mai văzut până la urmă turiști care făceau cam ce făceau noi, se plimbau alene, priveau vitrinele magazinelor boeme cu decorațiuni sau produse bio, aranjate într-o dezordine studiată, mâncau înghețață, se așezau pe o băncuță și priveau clădirile imense din fața lor, se agățau cu disperare de o focaccia aburindă și pur simplu se relaxau încet, făceau un fel de mult mediatizatul slow travel. Da, în orașele de acest gen poți face slow travel, nu la Milano sau la Florența sau la Roma unde așa ceva pare cumva împotriva firii. Slow e cuvântul ce poate caracteriza astfel de zile și mi-e ciudă pe mine că nu pot mai slow de atât, dar am promis și trebuie să mă țin de promisiune.

Pavia nu se vizitează pentru obiective turistice, nici nu-ți vine să le cauți, e un obiectiv turistic EA cu străzile ei și podul acela imens ce crapă orașul în două ca să-i facă loc râului Ticino să treacă să-l întâlnească pe celebrul PO (cel în delta căruia s-a format și Veneția). Pavia e Ea, așa cum e Ea, o nestemată printre ale nestemate ale Lombardiei. Nu vrea să iasă în evidență, până și celebra mănăstire ce ar fi putut să o facă “mai” celebră e la Certosa di Pavia care are altă gară și parcă altă identitate. Unele orașe preferă să rămână anonime, dar parcă asta le sporește farmecul, cel puțin pentru mine, le face mai intime, le transformă în locuri asemănătoare acelui “acasă” unde magnetismul funcționează exagerat de bine.

Cu ce va rămâne Pavia în memoria mea, până la o eventuală reîntâlnire?

• cu înghetața de fistic și nocciola pe care am mâncat-o cu o poftă de zici că urma sfârșitul lumii
• cu focaccia cu roșii și mozzarela care m-a pus pe treabă la întoarcerea acasă, de am făcut și eu aluat (care nici nu se putea compara cu “acel” aluat din care era ea facută)
• cu un moment de respiro pe o bancă cu vedere la râu și la pod, în timp ce două americance de lângă noi (probabil studente la Pavia) plănuiau să meargă la plajă
• cu un soare orbitor și dădător de energie pozitivă care ne încărca ca pe niște baterii uzate (de la atâta non-slow travel)
• cu străzile acelea colorate și înclinate, înguste și înalte ce parcă nicio poză nu le-a cuprins cum trebuie, deși am ales câteva pentru voi
• cu sentimentul acela de apartenență, sentiment ce l-am îmbrățișat la Padova și l-am târât după mine în Toscana și pe când credeam că l-am lăsat acolo, el a venit după mine la Pavia, probabil magnetismul funcționează și aici