Bucuria vieții [Povestea “Nebunului Roșu”]

Titlu: Bucuria Vieții

Autor: Irving Stone

Editura: Polirom, Top 10, 2012

Nr. pagini: 576

Preț: ofertă 15.36 RON

Azi e ziua mondială a cărții, iar eu am decis să o celebrez prin această recenzie. Am citit o carte minunată pe care mi-o voi aminti multă vreme de acum înainte. Mulțumesc librăriei online Libris că mi-a pus-o la dispoziție exact când aveam nevoie de ea, ca de orice carte bună ce vine în viața omului fix la timp, nu mai devreme și nu mai târziu.

“Pânza mă fixează cu privirea ei albă, tâmpă, dar de fapt știu că îi este frică de pictorul înflăcărat care o înfruntă, care sfărâmă odată pentru totdeauna vraja acelui <n-ai să poți>. Viața însăși îndreaptă spre om o față goală, nepăsătoare, descurajantă, deznădăjduită, pe care nu se citește nimic ca și pe pânza asta goală. Dar omul nu se sperie de acest gol, pășește plin de încredere și curaj, se zbate, clădește, creează și până la urmă, pânza nu mai rămâne goală, ci se acoperă cu formele bogate ale vieții“.Irving Stone, Van Gogh, o biografie romanțată ce s-a scris pe inima mea. Îmi plăceau picturile lui Van Gogh, mi-a făcut plăcere să-l studiez în eseurile lui Blaga, care i-a dedicat un întreg studiu lucrării Lan de grâu cu chiparoși, cât mi-aș fi dorit să fi citit cartea asta înainte de studiul lui Blaga, câte aș fi înțeles în plus! Dar nu fusese timpul. Călătoria mea alături de Van Gogh trebuia să aibă loc mai târziu, atunci când știam cu siguranță de Provence, de atracția mea pentru ea, întâlnirea mea cu Van Gogh trebuia să se petreacă dincolo de Blaga, cu sufletul mai liber și simțurile mai aprinse, mai la maturitate. Și mă bucur că așa a fost hărăzit să fie.

Bucuria Vieții este o carte care se citește cu sufletul, am rezonat profund cu ea și de fapt am rezonat profund cu geniul lui Van Gogh, cu viața lui grea, cu călătoria torturantă în străfundurile ființei și înapoi, cu viața aceea de nimic care poate naște într-un om totul. Câtă putere îți trebuie să înțelegi că “suntem niște călători (și) viața noastră e un drum lung (și chinuitor) de la pământ la cer“? Care om preocupat numai de partea pragmatică a vieții va înțelege asta? Uite, fix de asta avem nevoie de artiști!

Ca de obicei, când vorbesc despre o carte în care m-am simțit trăind, introducerile mele sunt poate lungi și plicticoase, dar îmi cer iertare, însă cum pot să vorbesc despre poveste fără să vă spun din capătul locului ce am simțit pentru ea? Am iubit-o, desăvârșit, așa cum numai Van Gogh a fost capabil să iubească.

Vincent van Gogh pare un tânăr obișnuit. Lucrează la Galeriile de Artă din Londra, deținute de unchiul său și se îndrăgostește de o fată care nu-l iubește. Deși pare o dragoste adolescentină trecătoare, oamenii care iubesc cu toate ființa cum este și tânărul Van Gogh, nu pot trece ușor peste deziluzia respingerii. Faptul că este respins în iubire îl trimite mai adânc în problemele sale existențiale. Nu știe încotro să o apuce, nu știe ce-și dorește, nu știe ce să facă ca să trăiască, dar are vagi bănuieli despre ce NU ar putea să facă. Nu ar putea să fie sclavul unei sociețăți conservatoare în care oamenii trăiesc numai de ochii lumii și nu pot pătrunde înțelesul profund al lucrurilor. Pe fondul acestei nehotărâri, Vincent se apucă să deseneze. Momentul este redat simbolic și foarte pictural; într-un sat uitat de lume, în care aproape că își pierde viața, făcând ceva și sperând ceva în ce nu poate crede, debusolat și rătăcit, el se apucă să deseneze siluetele unor mineri pe dosul scrisorii pe care o primește de la fratele său Theo. Cumva de niciunde, Vincent află, în acea stare deplorabilă, că să deseneze este ceea ce vrea să facă, că asta e menirea lui. Dar nu doar să deseneze, să creeze ceva, să redea esența lucrurilor pe care le vede, nu să deseneze după șablon ci după putearea sufletului său, așa cum vede el, doar el, nu și ceilalți. Și tocmai când își descoperă rostul se îndrăgostește din nou.

Această carte cred că poate fi dată drept exemplu de carte în care personajele nu sunt salvate prin iubire ci distruse până la dezintegrare din cauza ei, iar Vincent drept eroul tragic perfect. Și ar fi destul de ofertantă partitura dacă ea nu ar chiar viața acestui amărât de geniu. M-am întrebat la acest moment în carte, dacă nu cumva el este respins în iubire pentru că este singurul capabil să iubească, iar toate femeile acelea de care se îndrăgostește el, nu sunt cumva doar niște marionete ale societății pentru care nu există iubire, există doar căsătorie și trai după rânduiala străbună?? Femeile lui Van Gogh sunt toate de un cretinism teribil (excluzând-o pe Margot, care-l va iubi delirant și incontrolabil). Vincent este capabil de o dragoste nemaiîntâlnită, iar ele cred că acel fel pătimaș de a iubi este complet nebunesc. Cum să iubească cineva așa de mult, așa de complet, așa de fulgerător? Societatea nu ne vrea îndrăgostiți până la absență ci ne vrea prezența fantomatică zi de zi la fel de anostă și de în slujba ei. Însă, femeia care nu vrea să fie iubită în ultimul hal (în sensul bun), nu e demnă de niciun fel de dragoste!

După a doua deziluzie, Vincent desenează mai bine, însă tot în felul său de neînțeles, fără reguli de urmat din imposibilitatea de a reda ceva strict într-o viziune generală, nu dintr-un spirit nonconformist. Nimeni nu pricepe, nimeni nu dorește să creadă în el, nimeni nu este sensibil la trăirile sale expuse pe pânză. Nici familia, nici prietenii, nici nimeni nu l-ar susține pentru că nimeni nu consideră că ceea ce face el poate fi demn de un bărbat. Nu se poate întreține din munca sa, nu își poate întemeia o familie pentru că nu câștigă suficient, toată lumea îl vede drept un nebun întreținut de fratele său Theo, singurul om de pa fața pământului care nu-l lasă la greu și cu care are o relație divină. Câtă frustrare strânge Vincent în viața sa, să nu-i fie dat niciunui om să îndure… și totuși, din ea, s-a născut EL. Van Gogh…

Da, creația în mod normal se naște dintr-o lipsă, creație de geniu numai din lipsă și iar lipsă, doar din goluri, creația le umple, le împlinește, dar numai peste foarte mult timp, generațiile următoare văd plinul, absența lipsei și prezența întregului. Nu mai merg pe firul epic al cărții, pentru că deznodământul nu poate fi decât acela la care vă așteptați cu toții. Nefericit și abandonat de toată lumea, mai puțin de Theo, Vincent călătorește de la Amsterdam la Haga, de la Haga la Paris, de la Paris la Arles și apoi înapoi la Paris în încercarea de a deveni mai bun, de a picta mai mult, de a deveni mai mult decât este, deși era mai mult decât toți cei din jurul său. Asta însă nu conta, el nu era pentru ceilalți decât “Fou-Roux” (Nebunul Roșu), roșu de la trăsătuile sale fizice nordice și roșcate, iar societatea îl dorea un om cu o meserie, cu o familie, cu bani, cu stare materială bună și fără pasiuni, dorințe, iubiri neîmplinite și drag de pictură. Adică sterp, aproape mort, dacă nu, mai bine mort complet, decât așa.

Dacă m-am iritat pe parcurusul cărții? Sigur că da, i-am urât familia, (pe Theo l-am iubit nespus, dar el nu se pune a fi din famile, el a fost un suflet pereche pentru Vincent, un fel de geamăn în ale conștiinței), am urât orice cutumă socială care a ucis viața din Vincent în fiecare capitol, am urât faptul că nimeni nu a putut să se bucure de iubirea sa, am urât acele timpuri cu atât mai mult cu cât unele aspecte le avem și azi (cine vrea să vadă ce vrea societatea de la noi și acum, poate vedea, cine nu vrea nu e din povestea ce încerc eu să o disec azi, deci nu va înțelege). Un exemplu trist este și momentul în care unchiul său îl întreabă dacă nu vrea ca la vârsta lui (avea vreo 31 de ani) să poată să-și câștige singur pâinea, căci din pictură nu putea, Van Gogh nu a vândut decât un singur tablou în timpul vieții (desigur, avem și în zilele noastre această expresie denigratoare în limbaj), iar Vincent îi răspunde: “Să-ți câștigi pâinea? Ce înțelegi prin asta? Să-ți câștigi pâinea, sau să-ți meriți pâinea? Să nu-ți meriți pâinea, adică să fii nedemn de ea, e desigur o crimă, pentru că fiecare om cinstit își merită pâinea cea de toate zilele, dar din nefericire sunt și cazuri în care nu poți să o câștigi, deși o meriți, asta da, e o nenorocire și încă una mare.”

Categoric Bucuria Vieții este o carte memorabilă după care vei aprecia altfel un tablou (oricine l-ar fi pictat), după care vrei să ajungi la Arles să vezi chiparoși și floarea soarelui, vrei să faci o insolație și să te îndrăgostești nebunește, să suferi și din acea suferință să se nască ceva; ideea că trebuie să conteze mai mult calitatea idealului tău, năzuințelor tare decât calitatea rezultatelor practice. Dar în lumea noastră cea de toate zilele, de la cine să ceri atât de mult ideal, atât de multă stăruință?

De aceea mi-a plăcut această carte ATÂT de mult, pentru că am găsit în ea idealuri și feluri de a trăi pentru ele, așa cum nu mai e cu putință să cunoaștem în zilele noastre, deși mulțe suflete tânjesc după ele, deși încă mai poate fi descoperită calitatea vieții în oameni care se complac în supraviețuirea ei. Și pentru că în această lume încă se mai nasc copii, cel mai puternic mesaj al cărții de față, cu care voi și încheia întru introspecție, este următorul: “Orice om are o forță proprie, o însușire specifică lui și dacă ține seama de ea, orice-ar face va ieși bine, până la urmă […] O să ți se pară poate, de multe ori în viață, că ai dat greș. Dar în cele din urmă vei izbuti să te realizezi pe tine însuți și în acest chip îți vei simți viața împlinită“.