O zi în care am lăsat aparatul foto acasă, normal…

Trebuie să mă înțelegeți, am terminat azi Eleganța ariciului, o fabulă filosofică foarte complexă și frumosă până la absurd, de aici starea asta melancolico-depresivă. Să vă mai spun că mai în glumă mai în serios se spune despre cartea mai sus amintită că este un bun Prozac literar? :) Oricum, altceva vreau să zic, nu va fi despre carte.

_______________________________________________________

Mă gândeam la câte răspunsuri vrem de la viață, prea multe, sincer, prea, prea multe. Unde mai pui că pe unele le poți primi după ce nu te mai interesează. Sau bine zicea cineva odată, întrebările se schimbă odată cu vârstele, cu momentele cu experiențele. Și totuși îmi vine să spun că ne cranponăm prea tare să obținem răspunsuri. Pozitive mai ales, sau să nu zic pozitive, să le zic benefice. Vrem răspunsuri benefice din partea alora, uitând pur și simplu că acele răspunsuri pot să contravină răspunsurilor care deja se află în noi. Noi, fiecare, avem răspunsurile noastre benefice, care izvorăsc din ființa noastră și rămân cu noi, nemodificate, pentru totdeauna. De ce să le negăm? De ce să excludem din ecuația vieții singurele răspunsuri pozitive/benefice de care suntem cu adevărat siguri? De ce le ucidem pe acelea și căutăm răspunsuri în altă parte? La alții! Cu atât mai mult cu cât, uităm prea des că multe din răspunsurile benefice primite din exterior sunt benefice atunci, fix atunci, pentru o perioadă scurtă. Ai pățit? Eu am pățit! Am exemple de pot umple 7 caiete. Uităm, și o spun cu ciudă, că în timp, multe răspunsuri exterioare își pot schimba forma și sensul. Pur și simplu nu ne mai privesc. Și peste toate, ca o încununare a faptului că avem serios de lucrat cu noi înșine, răspunsurile exterioare nu valoarează nimic, niciodată, dacă nu înțelegem așa cum ar trebui răspunsurile care erau mereu în noi.

____________________________________

Azi am văzut Clujul dintr-o altă perspectivă, adică am urcat la etajul 8 al unei clădiri centrale și am privit cam 10 minute peste acoperișurile de pe care se scurgea zăpada ca într-o clepsidră uriașă. Pe acoperiș încă era zăpadă, dar cum dădea să cadă spre asfalt, razele soarelui, din această zi de primăvară neverosimilă, transformau zăpada în picuri de apă. Dar apa și lumina păreau că se fac stele, serios, stele în lumina soarelui, nu știu cum să explic pentru că nu există termeni, dar a fost frumos. Am mai numărat de acolo 8 turle de Biserici și o turlă dublă, deci 10 vârfuri ca niște brațe înălțate în rugăciune spre cer, fiecare altă culoare, fiecare alt stil, fiecare altă grandoare. Am urcat eu 8 etaje fără lift, dar am apucat să simt cum îmi pulsează tâmplele, abia atunci. Iar azi a fost o zi în care am lăsat aparatul foto acasă, normal…

______________________

“Am plâns la Veneţia, în Manhattan m-am rătăcit, am crescut în Havana, la Paris am fost urgisit, Mexico mă torturează, Buenos Aires mă omoară, dar există întotdeauna un tren spre Madrid” (ascultați aici)